Autor

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Ce le spunem copiilor noștri despre viitorul planetei?

Laudele la adresa pompierilor români care sting incendii în Grecia sunt printre cele mai viralizate știri din ultimele ore. Ne place să se vorbească despre noi și mai ales de bine. Asta nu ne mai lasă mult loc să vedem că și-n România sunt incendii de vegetație. Și aproape nu mai avem loc pentru știrea cea mare din spatele acestor incendii.

Iar aceasta spune că aceste incendii vor fi o constantă în viața noastră, de acum înainte. De asemenea, valurile de căldură persistentă, precum cele din ultimele săptămâni, vor fi dese. Iarna va fi scurtă și blândă aici. Iar când va ploua o va face abundent. Episoade ca în Germania, cu inundații catastrofale, vor fi des întâlnite.

Anunțurile sunt cuprinse într-un raport al ONU pe care voi încerca să-l explic în rândurile următoare. Raportul este realizat de o Comisie Interguvernamentală privind Schimbările Climatice (IPCC) și anunță că omenirea este într-o zonă ireversibilă în privința climei, iar ceea ce urmează este un „cod roșu” care amenință existența speciei.

Ce este acest raport IPCC?

Raportul este un document politic care cuprinde date științifice care vor fi puse la dispoziția liderilor lumii pentru a hotărî diverse măsuri privind mediul. Documentul este și un instrument de presiune care să-i împingă pe liderii mondiali să discute rapid și să hotărască rapid cum să limiteze gazele de seră.

Documentul face parte dintr-o serie, se publică periodic și este însoțit, în general de alte rapoarte pe care IPCC le adoptă din poziția de organism al ONU. Toate rapoartele din ultima vreme, indiferent de abordare, atrag atenția că lumea este într-un punct de schimbare ireversibilă din punct de vedere al temperaturilor și fenomenelor extreme.

Cine sunt experții IPCC

ONU nu are angajați oameni de știință care să facă studiile ce duc la diverse concluzii. Experții IPCC sunt cei care pun cap la cap diverse studii existente și cei care construiesc o hartă a acestor studii și ale concluziilor lor. Experții ONU, desemnați de guverne, se întrunesc periodic pentru a lucra asupra acestor documente și a trage concluzii din ele.

Noutatea acestui raport este faptul că are cele mai avansate studii în materie de climatologie. De asemenea se bazează pe câteva modele computerizate care ne dau o idee despre ce ni s-ar putea întâmpla în viitor. Comitetul a primit un premiu Nobel în 2007 pentru activitatea sa.

Aveți aici istoria organizației

Ce spune acest nou raport

Raportul face întâi câteva observații legate de stare actuală a planetei și efectele încălzirii globale

  • Temperatura medie la nivel global a fost mai mare cu 1,09 grade în ultimul deceniu față de anii 1850-1900
  • Ultimii cinci ani sunt cei mai calzi din 1850 încoace
  • Ritmul de creștere al nivelului mării s-a triplat față de anii 1901-1971
  • Activitatea omului este „cel mai probabil” cea care a dus la topirea ghețarilor.
  • Este „aproape sigur” că temperaturile călduroase extreme vor deveni frecvente și că cele reci vor fi scurte și din ce în ce mai rare

Raportul arată că încălzirea din acest moment a dus la schimbări ale sistemelor climatice ale planetei, care sunt ireversibile la nivel de secole sau milenii. Oceanele vor continua să se ncălzească și apa va deveni mai acidă. Iar efectele se vor accentua odată cu fiecare grad de încălzire.

Ce este probabil să se întâmple

Raportul lucrează cu cinci scenarii pentru anii următori. Unul este mai prost ca altul, dar trebuie luate în considerare. Scenariile sunt legate de posibile niveluri de creștere a temperaturii. Iar acestea merg de la o creștere de 1,5 grade până la 4 grade.

  • Toate scenariile indică faptul că în 2040 planeta va fi mai caldă cu 1,5 grade față de 1850- 1900
  • Toate scenariile indică faptul că până în 2050, în cel puțin o ocazie nu va mai exista gheață la Polul Nord în luna septembrie
  • Numărul evenimentelor meteo extreme va atinge recorduri istorice chiar și-n acest scenariu de încălzire.
  • Inundațiile record provocate de creșterea nivelului mării, care acum au loc o dată la o sută de ani, vor deveni anuale.
  • Incendiile de vegetație vor deveni obișnuite. Au devenit, de fapt.

Ce se va întâmpla în România?

Potrivit raportului, România face parte din două zone climatice: cea vest europeană și cea mediteraneană. Asta înseamnă două tipuri de consecințe.

Seceta va deveni obișnuită în sudul României la toate nivelurile: hidrologic, agricol și ecologic. Din cauza aridității zonei o să avem frecvent incendii de vegetație. Va scădea nivelul ninsorilor, dar și viteza vântului. Intensitatea și frecvența valurilor de căldură vor crește și asta se va întâmpla peste tot în România.

În a doua zonă climatică a României, ploile torențiale vor fi regula în alternanță cu seceta. Inundațiile de tipul celor din Germania vor fi mai dese. Iar zilele reci și cu îngheț vor fi din ce în ce mai rare.

Este o situație catastrofală?

O mare parte dintre schimbările produse nu vor putea fi inversate vreme de secole. Pe de altă parte este o veste bună. Modelele matematice aplicate arată că dacă ajungem la zero emisii până la jumătatea secolului, temperaturile nu vor mai crește. Așadar ce avem de făcut este să reducem emisiile la nivel planetar în următorii 30 de ani. Desigur, lucrurile sunt mai complicate decât le descriu, dar cu acest gând pornim.

Este acest raport inatacabil? Poate să greșească?

Conducerea editorială a Wall Street Journal publică un text asumat de întreaga redacție care ridică semne de întrebare asupra studiului. Jurnaliștii WSJ spun că modelele matematice nu sunt cele mai de încredere și că acestea au dat greș în trecut. De asemenea, atrag atenția că prognozata creștere de temperatură nu este mai mare decât cea prezentată de alte rapoarte. Ba, mai mult, cel mai rău scenariu este ceva mai bun decât se arăta în trecut.

În plus, atrage atenția că amenințarea cu topirea calotei glaciare și prezența uraganelor este mai curând ipotetică, așa cum este prezentat în raport. WSJ atrage atenția că sumele cheltuite de administrații pentru oprirea emisiilor au fost mari, iar proiectele sortite eșecului. Publicația spune că riscul de a lovi economia este prea mare doar bazându-te pe ipoteze.

Aici este întregul articol

Ce le spunem copiilor noștri?

Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o avem în minte. Oricum, ea va veni din ce în ce mai des. Probabilitatea este ca mare parte dintre aceste fenomene se vor întâmpla în decursul vieții noastre. Dar există posibilitatea ca ele să le însoțească întreaga viață a copiilor noștri.

Cred că suntem datori să le explicăm ce urmează și să le explicăm ce pot face, dacă noi nu reușim. Adevărul este necesar. Planeta nu va mai arăta ca până acum și ei trebuie să știe asta. Să fie pregătiți mental. Va trebui să le croim educația ca să se poată apăra și supraviețui. Și să construiască mecanisme care să ne aducă pe o traiectorie bună din nou.

Sigur că nu există un răspuns perfect, dar trebuie să începem să le căutăm pe cele bune. Și ce este mai dureros este că trebuie să le spunem că vor fi nevoiți, din miliarde de motive, să nu mai trăiască ca noi.

O sinteză a raportului o găsiți la BBC

Photo by Pixabay from Pexels

De ce sporesc tensiunile în coaliția de guvernare

De la începutul săptămânii, frecușurile obișnuite din coaliția de guvernare par să fi luat ceva mai multă viteză. Cel puțin în spațiul public, căci la nivelul culiselor lucrurile sunt un pic mai calme.

În declarații, însă, USRPLUS este împins în defensivă și trebuie să reacționeze, iar deteriorarea relațiilor pare că se accentuează. Mai ales că de data asta a intervenit și președintele.

Ce fapte trebuie să consemnăm?

Există două planuri la care trebuie. să ne uităm în această zonă. Primul explică ieșirea președintelui împotriva lui Stelian Ion.

„Având în vedere de unde am pornit, pot să spun da, coaliția funcționează, dar nu funcționează perfect. Sunt multe lucruri care nu funcționează. Bunăoară, SIIJ nu a fost desființat. Chit că toată lumea s-a lăudat că așa va face, dar ministrul Justiției nu a găsit încă calea potrivită.”

Klaus iohannis

Domnul Iohannis nu putea fi mai ipocrit și politicianist decât atât. Să-i reproșezi lui Stelian Ion nedesființarea SIIJ este de-a dreptul o minciună. Acesta a depus o soluție încă din luna februarie, dar hotărârea aparține Parlamentului. Iar acolo este o opoziție violentă din partea UDMR

De altfel, ministrul justiției a mai furnizat soluții și în alte ședințe ale coaliției. Discuțiile se poartă de fapt între UDMR și USR, iar PNL nu vrea să-și asume nimic. Soluția PNL este amânarea chestiunii până la înlocuirea judecătorilor CCR, de anul viitor.

De ce a recurs domnul Iohannis la acest gest?

Nu am decât o interpretare. Dându-i un șoc coaliției, a vrut să mute atenția de pe un lucru mult mai important în aceste zile: modul în care puterea așteaptă valul patru al pandemiei. Iar alegerea făcută de președinte și de premier este de-a dreptul darwinistă: scapă cine poate.

De fapt marea dezbatere națională ar fi trebuit să se poarte în jurul vaccinărilor și a restricțiilor necesare ca să oprească boala. Și în jurul pregătirii pentru toamnă. Ar trebui să urmărim și câți bani în plus va primi Sănătatea la rectificare.

Președintele a anunțat că nu va exista o obligativitate a vaccinării, guvernul a ridicat restricțiile. În fapt, în România, statul a abandonat sănătatea publică și pregătește doar o linie de salvare a celor care vor ajunge în spital. Or, președintele nu a vrut să aibă această dezbatere națională în acest moment. Pentru că nici el, nici favoritul său nu pot ieși bine din treaba aceasta.

În ce privește chestiunea coaliției

Florin Cîțu are și un meci personal pe care vrea să-l câștige prin poziționare față de cel mai popular ministru al cabinetului. Meciul cu Drulă îl profilează și-n fața partidului pe care vrea să-l conducă, dar și în fața electoratului general. Pentru că nu excelează în mișcări politice și-n măsuri spectaculoase, domnul Cîțu se folosește popularitatea ministrului de la transporturi pentru a-și mări imaginea sa.

Nu va repeta o manevră de tipul Voiculescu pentru că sigur rămâne fără coaliție, or asta ar pune partidul într-o situație crâncenă și oamenii de acolo nu-l vor ierta.

Ce va face USRPLUS

La rându-i USRPLUS va fi nevoit să aibă poziționări din ce în ce mai dese precum cea a lui Cioloș prin care va pune la îndoială dorința de reformă a vechilor partide. Și nu este ca și cum nu ar avea dreptate. Nici președintele și nici PNL nu sunt campionii unor mari schimbări.

Acum nu, dar în termen de cel mult doi ani, USRPLUS va trebui să decidă dacă mai rămâne la guvernare. PNL îl împinge constant acolo și va trebui să calculeze ce are de făcut în perspectiva alegerilor. Mai ales când o parte dintre reformele importante nu vor fi realizate.

Țara fără dinți în gură

Recent, vicepreședinta CNAS, Adela Cojan, a făcut o declarație la care ar trebui să-ți clănțăne dinții în gură. Mă rog, dacă îi ai întregi. Ea arată că statul român a renunțat de ceva vreme să mai facă sănătate publică în stomatologie. Aici, scapă cine poate. Iar această alegere nu ne-a aparținut și trebuie schimbată.

Medicina dentară reprezintă încă cenușăreasa asistenței medicale din România din punct de vedere al finanțării: anul trecut, din total cheltuieli pentru asistența medicală în România din fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, medicina dentară a reprezentat doar 0,33%, în condițiile în care suntem pe ultimul loc în Europa la incidența cariilor dentare – 99%. Prioritatea de finanțare trebuie să reprezinte prevenția, drept care am înaintat către Ministerul Finantelor Publice o solicitare de suplimentare a bugetului pentru categoria 6-12 ani în acest sens. Asta deși finanțarea sectorului sanitar nu depășește 5,2% din PIB în România, față de media europeană, care e cuprinsă între 9-11%.

Adela Cojan, Vicepreședinte CNAS, la conferința PALMED, 21 iulie 2021

Pe șleau, asta înseamnă că un cabinet care are contract cu CNAS primește indiferent de prestație sau de orele muncite 1800 de lei pe lună. Cred că vă știți prețurile la stomatolog în orașele voastre. Firesc, banii se termină imediat, iar accesul este limitat. Asta are un efect devastator la nivelul populației.

Jumătate dintre noi nu merg la dentist, un sfert ajung mai rar de un an, iar două treimi dintre familii nu-și duc deloc copiii la o verificare periodică. Deși probleme cu dinții avem de la naștere până la adâncă bătrânețe. Mai exact 95 la sută dintre noi au măcar o problemă cu dantura de-a lungul timpului.

În România sunt aproape 16 mii de cabinete stomatologice, iar 95 la sută sunt private. Doar 4400 au contracte cu statul, dar din acestea doar un sfert sunt la țară. În fiecare an, Kantar face un studiu național care arată relația noastră cu stomatologul. Vă las mai jos câteva slide-uri care nu sunt plăcute.

Unde este de fapt problema

În România, am început o dezbatere legată de banii din asigurările publice de sănătate care ar trebui să urmeze sau nu pacientul în sistemul privat. Sunt multe voci care fac din asta o sperietoare și atrag atenția că sistemul public va avea de suferit sau că inegalitățile se vor accentua. Mai pe șleau, că doar cei cu bani vor avea acces la sănătate. Ceea ce este parțial adevărat, dar în același timp nedrept față de clasa mijlocie.

Ceea ce nu vă spun susținătorii acestor puncte de vedere este, însă, că rezultatul dependenței de stat îl vedem cu ochiul liber. Într-o ramură a medicinei în care profesioniștii pot lucra singuri sau în echipe mici, ei au ales să livreze calitate la standarde și costuri de piață și nu la cele impuse din pixul guvernamental. Iar România este una dintre țările care are clinici stomatologice moderne, profesioniști și aparatură de top.

Iar statul refuză să le plătească pacienților dreptul lor. Și aici nu vorbim de susținerea în totalitate așa cum o face pentru alte boli, ci măcar parțială. Adică să poți deconta parțial o lucrare stomatologică.

Nu mai spun că nu există investiții în clinici publice, nu există rețele de medici care să te ajute, nu există obligativitatea de a te prezenta la controale minimale preventive. Nu există o rețea de cabinete rurale. Există doar posibilitatea de a plăti atunci când te doare. Și totul ține de responsabilitatea ta. Acesta este rezultatul refuzului ca pacienții să fie asigurați și ajutați indiferent de locul în care aleg să se trateze.

Nu privatizarea este tema aici. În absența sistemelor publice, oamenii se organizează. Problema este refuzul finanțării și crearea de oportunități de vindecare pentru cea mai mare parte a populației

Câteva lucruri minime pe care statul ar putea să le facă

Propunerile au fost făcute în cadrul conferinței PALMED, patronatul cabinetelor și laboratoarelor din industria stoma.

  • Decontarea parțială a serviciilor medicale
  • Decontare TVA
  • Campanii de informare și control preventiv

Dacă vrei să vorbești de inegalitate în sănătate, de aici se poate porni. În același timp, ceea ce vedem aici este abandonarea rolului statului în sănătate și mai ales o contribuție la scăderea stării de sănătate a populației. Articolul acesta nu are o concluzie. Poate doar o firavă speranță că putem să ne recăpătăm un drept. Dar pentru asta este nevoie întâi să discutăm de toate părțile.

Photo by Karolina Grabowska from Pexels

Grecia, pe continent. Ce ne-a plăcut și ce este de văzut

Anul acesta am hotărât să mergem în Grecia, dar pe continent. Ideea a fost să ajungem cu mașina ca să limităm cât mai mult contactele cu alte persoane. Și ne-am dorit să ajungem în Peloponez, zona istorică cea mai încărcată, probabil, din întreaga Grecie.

Asta înseamnă, în cazul nostru, drum de două zile cu escală la Salonic, dar și o ședere de trei zile în Atena. După care am coborât și mai la sud, în zona Nafplio-Tolo, stațiuni unde în general merg localnici. O să vă zic ce și cum am văzut frumos, dacă aveți nevoie de idei.

Salonicul nu am putut să-l vedem decât la suprafață.

Nu am avut vreme de muzee sau alte frumuseți, așa c-am bătut la pas zona centrală. Foarte bune restaurantele în care merg în special grecii. Noi am fost la Three Pigs și la cele din jurul său. Un pic piperate, nu taverne, cu mare atenție la servire și la detalii. Cum se zicea pe vremuri în Cațavencu, merită dacă ești în ziua de salariu.

Atena a fost cea mai plăcută surpriză pentru mine. Mai ales prin faptul că orașul este complet umbrit de miile de copaci de pe străzi. Cred că asta face temperaturile de 40 de grade suportabile. Mai este o poveste, în special în Plaka, unde grecii lasă ușile de la marile magazine deschise, iar aerul condiționat răcește inclusiv strada. Plaka rămâne oricum o atracție, chiar și cu mai puțini oameni sau poate chiar de aceea.

Despre Acropole nu vă spun mare lucru pentru că știți. E destul e aglomerat chiar și-n pandemie. Recomand să mergeți cu o oră înainte de închidere că altfel ard toate pietrele. Există o aplicație de cumpărat bilete, dar nici supervizorii de la poartă nu au știut să ne arate cum funcționează.

Cel mai mult mi-a plăcut la Galeriile Goulandris. Familia aceasta a lăsat guvernului elen o uriașă colecție de impresioniști, tablouri pe care le-a cumpărat de la începutul anilor 1900. Basil Goulandris a fost armator, președintele Asociației Armatorilor Greci din Statele Unite. Cu averea sa uriașă a cumpărat cam tot ce vă puteți închipui de la van Gogh la Picasso. Chagall, Degas, Renoir, Toulouse-Lautrec, Pollock, Rodin, El Greco sunt de găsit într-un muzeu fantastic. Fără îndoială este de neratat.

EMST, adică Muzeul de Artă Contemporană îl recomand pentru că eu nu ratez muzeele de acest fel. Muzeul este bun, are lucruri care te intrigă. Și, la data venirii noastre, exista și o expoziție de artă africană Ubuntu.

Am avut vreme să mergem către Delphi într-una din zile. Din Atena este drum de aproximativ 90 de minute. Dacă este foarte cald, nu recomand. Urcușul este greu, nu ai unde să te adăpostești de soare. Dar locul este spectaculos. Pentru că e lume mai puțină, o să găsiți parcare mai ușor. Altfel, complicat.

Tolo și Nafplio sunt două stațiuni la sud de Atena, cât se poate de diferite una de alta.

Nafplio este o fostă capitală a Greciei, cu o zonă de oraș vechi foarte frumoasă. Străzi înguste ca în Italia, pavaj de piatră, sute de restaurante și magazine strânse unele într-altele, cele mai frumoase flori pe care le-am văzut în Grecia. Portul este încântător și o serie de restaurante te așteptă chiar pe chei. Este unul dintre locurile europene clasice. În partea aceasta de oraș nu prea ai unde circula cu mașina. De asta există o parcare uriașă chiar în centru și de acolo iei un taxi până în apropierea hotelului.

Tolo este un fel de Eforie, dar care arată cam ca în 2000. E plin de hoteluri, terase și, cu cât urci mai sus pe munte, vei avea o priveliște minunată. Ce are Tolo și nu are Nafplio? Plajă cu Nisip. Și este clar: la Tolo vii să mănânci, să stai la soare și să nu prea faci nimic.

De aici, însă, ai ocazia să te îndrepți către câteva minuni ale Greciei Antice, care sunt foarte aproape.

La nici jumătate de oră este cetatea Micene. Locul este bine conservat, ușor accesibil și o să vă întâmpine cu celebra poartă cu lei care se afla pe coperta cărții de istorie din clasa a V-a. Muzeul întrece orice așteptări. Delicatețea și fragilitatea artelor vechi elene te vor minuna. Vasele sunt absolut frumoase ca și podoabele feminine.

De la Micene o să ajungi repede la Corint și la cetatea sa din vârful muntelui. Iarăși este loc pentru curajoși. Se urcă mult, pe un drum de piatră nearanjată. Dacă e și cald o să vă fie greu. Dar ce vreți să vedeți cu adevărat este muzeul cetății, care se află în oraș. Rămășițele epocii romane sunt impresionante și bine păstrate.

De la muzeul din Corint, ai drum de o oră, pe coastă, către teatrul din Epidaurus. Și azi acesta poate găzdui 15 mii de spectatori în amfiteatrul său. Și este una dintre minunile lumii antice în care s-a jucat teatru vreme de 600 de ani. Din mijlocul scenei, poți șopti și te va auzi întreaga arena. Este un loc care-ți va da fiori.

Mai am o idee care o să vă placă. Dar rezervați-vă o zi! Din Tolo sau Nafplio puteți să mergeți către Porto Cheli, stațiunea grecilor cu adevărat bogați. O să vă întâmpine zeci de iahturi, proprietăți cu ziduri înalte și restaurante foarte bune. Dar ce o să vă placă foarte tare sunt cele două drumuri pe care poți ajunge acolo. Unul trece muntele, altul se strecoară pe o coastă. Pe oriunde ați merge, peisajele sunt senzaționale.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

O să vă placă și această zonă

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #6

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Samba şi peripeţii la Parintins

Ceva nu-i în regulă. Samba, samba la volum maxim. E un concert sau ce? Şi cine se uită la mine prin fereastra de la cabină?

Cam aşa m-am trezit sâmbătă. Lucrurile trebuiau lămurite rapid. Tânărul curios e doar un vecin de pe o barcă alaturată, ceea ce înseamnă ca suntem într-un port. Ce e însă cu petrecerea? De pe punte observ că nu e petrecere, ci difuzorul din curtea unei biserici, care transmite un radio religios în loc de slujbă. Iar omul meu nu era singur, ci însoţit de vreo câteva sute, care veneau în oraş cu bărcile „autobuz”.

Aşa ne-a primit Parintins, probabil cel mai cunoscut oraş din Amazon, graţie festivalului folcloric care are loc aici în fiecare an. Căpitanul a mers toata noaptea, astfel încât dimineaţa să fim în oraş. Micul dejun l-am luat pe ritmuri de samba, întrerupte după fiecare melodie de câte o scurtă predică.

Parintins e de fapt un oraş muzical. Parcă nicăieri în Brazilia nu se ascultă atâta muzică cu ferestrele deschise. Aproape din fiecare casă, bar, magazin se auzea câte o melodie. Chiar şi un Michael Jackson (Thriller) la un moment dat. Unul dintre magazine a angajat un cântăreţ, care încearcă să atragă lumea de pe stradă înăuntru.

Peste tot se vopsea, se aranja, se repara, se făcea curat. Mai e doar o lună până la marele festival, care va aduce sute de mii de turişti în zonă, într-un oraş care are doar 100 de mii de locuitori.

Festivalul boilor

Aş fi vrut să spun tauri, dar asta e situaţia. Nu e vorba de tauri ci de doi boi: Garantido si Caprichoso. Garantido inseamna ceva de genul „cu siguranţă valoros”, iar Caprichoso nu are nevoie de traducere. Ei au devenit simbolul oraşului şi reprezintă două tabere uriaşe, care se înscriu într-o luptă de trei zile, pe care o pregătesc un an întreg.

Concursul constă în realizarea unei parade, ca la Rio. Câştigă cine face cele mai frumoase care alegorice, cine are cele mai frumoase si mai bune dansatoare, cine e mai spectaculos. Se dau note pe diverse categorii şi apoi o notă generală. Pentru asta sunt aduşi juraţi din întreaga Brazilie.

Tot ca la Rio, şi aici e ca la fotbal: oraşul se împarte în două. Unii sunt caprichoso, de culoare albastră, iar ceilalţi – garantido, roşii. Și teritoriul este marcat de steaguri. Chiar lângă port se află şcoala Caprichoso, cu un uriaş steag albastru, iar în partea cealaltă de oraş Garantido are un steag roşu. Ambele sunt ridicate pe stâlpi de aproximativ 20 de metri înălţime.

Rivalitatea e atât de mare încât, vrând să vizităm şcoala Garantido, colegii mei cu tricouri albastre au fost sfătuiţi să le scoată. Din păcate, şcoala s-a închis până să fi ajuns noi.

Parada ţine trei zile şi două nopţi. Tot oraşul se adună în arena special construită pentru acest eveniment și care are 35 de mii de locuri. La poartă se află o cobră, semn că boii-simbol sunt bine păziţi.

Mulţi dintre cei veniţi din afară se înscriu într-o echipă sau în alta. Este, de fapt, principala sursă de venit pentru locuitorii oraşului. Locurile de muncă sunt foarte puţine, multă lume vrea să plece de aici. Unii chiar ne-au spus ca de-abia aşteaptă culturile de soia, ca să aibă ce munci. Şi, pentru prima oară, am văzut afişe pe maşini care îndemnau organizaţia Greenpeace să-şi ia tălpăşiţa. Oamenii vor să muncească şi să câştige.

De câştigat, deocamdată se câştigă din suveniruri. Mărgele, brăţări, un piranha pus într-un soi de ceară. În schimb, nu găseşti nicăieri măşti, ca la magazinele din alte părţi ale lumii. Una peste alta, am primit de la un magazin de suveniruri tricouri gratuite, pentru că i-am vizitat. Câte un tricou pentru toată lumea. E-adevărat, cu sigla firmei. La unul dintre magazine, deasupra tuturor preţurilor scria „Credem în Dumnezeu”.

Nume…

Am făcut turul oraşului într-un triciclu, un soi de ricşă locală, împinsă de un biciclist. Numai ca partea din faţă e mai curând un cărucior cu care se transportă la noi diverse obiecte. Meserie grea, mai ales dacă trebuie să duci doi oameni.

Şi cel care ne-a dus pe noi vrea să plece, la o mină de aluminiu dintr-un stat vecin. Nu-i ajung banii decât în perioada de festival. Îl cheamă Uanderjohn, care ar veni din englezescul Wonder John: Ion Minune.

Nu trebuie să vă mire. Lumea mai săracă din Brazilia are obiceiul să-şi boteze copiii după filmele americane. De exemplu, pe bucătarul nostru îl cheamă Washington. E un nume atât de popular încât îl poartă numeroşi brazilieni. Există însă cazuri în care se folosesc nume de parfumuri. Sau de medicamente, cum ar fi Caffeaspirina, care e un energizant local. Cele mai populare rămân totuşi binecunoscutele Joao, Maria si Antonio.

Carnavalul nostru exclusiv

Probabil că asta se poate întâmpla doar în Brazilia. Spre 10 seara căpitanul a întors brusc vaporul din drum. S-a apropiat de unul dintre maluri, unde o altă barcă îi ceruse ajutor. Cei de acolo rămăseseră fără benzină. Aşa că echipajul nostru a umplut rapid două butoaie, pe care le-a dat celor rămaşi în pană. Barca era în drum către Parintins, dar oamenii au rămas fără combustibil.

Vaporul în pană arăta ca una dintre zecile de bărci de lemn din Amazon. Cu două punţi, scorojit, înghesuit, el adăpostea câteva zeci de oameni. Pe acoperişul punţii superioare două fete îşi pregătiseră paturile pentru culcare. Lumea nu părea însă foarte preocupată că avea să-şi petreacă noaptea în
mijlocul pustietăţii. Ba chiar erau destule zâmbete. Iar după cinci minute de
sporovăială de pe-o punte pe alta, parcă eram prieteni de-o viaţă. Întâmplarea face ca cei pe care i-am scos din necaz să fie o formaţie de muzică şi dansuri populare, Banda Gemido. Nu le-a trebuit mult să-şi intre în mână.

După cinci minute s-au adunat cu toţii pe puntea din spate şi au inceput concertul, iar fetele s-au apucat de dansat. Samba, poate nu ca la marile şcoli, dar trăită din plin, oricum. Totul pe un spaţiu de doar 5 metri pătraţi. Aşa că am avut parte de o petrecere de 30 de minute cu cele mai populare cântece braziliene. Au fost şi câteva la cerere.

Colegii noştri de la secţiile braziliană şi portugheză au ştiut ce să aleagă. O tobă şi un acordeon au acompaniat un cor de fete şi băieţi, cărora li s-au alăturat cunoscătorii de portugheză de pe vapor.

O să pun pe aceasta pagină şi înregistrarea, ca să auziţi cum a fost. Trebuie sa ignoraţi însă zgomotul motoarelor, caci marinarii nu au mai avut răbdare.

Sper să putem alătura şi unul dintre cântecele lor. Ne-au dat două discuri înainte de a ne despărţi, în urale.

Colegii de la secţia indiană sunt probabil sunt cei mai fericiţi, pentru că au prins toată povestea în direct. Ei au plecat spre Parintins, noi spre …

Final neasteptat

Mai există o parte a acestui text, dar o s-o citiţi zilele următoare. Chiar înainte de-a transmite, aproape de miezul nopţii, a trebuit sa modific câte ceva. Vaporul a lovit un banc de nisip. Toată lumea se află pe punte. Nu am cum să ştiu dacă lovitura a fost puternică, dar am simţit cum vasul se ridică brusc. Apoi ne-am oprit.

Colegii mei spun că am fost norocoşi. Sau că avem un căpitan foarte priceput. Am lovit bancul perpendicular, astfel încât vaporul nu s-a înclinat în nicio parte. A fost coborâtă barca mică, pentru ca echipajul să poată verifica adâncimea apei. În orice caz, eram destul de aproape de mal. Ca să ne scoată din zonă, căpitanul a încercat – fără succes – să dea înapoi, cu motoarele amabalate la maximum.

S-au cerut informaţii de la controlorii de navigaţie, dar din cauză că nu am putut preciza poziţia exactă nu ne-au putut ajuta. Ni s-a cerut însă să ne oprim chiar dacă reuşim să scoatem vasul de pe banc. Probabil pentru a verifica dacă sunt probleme. După o jumătate de oră, vaporul a fost scos de pe banc cu ajutorul bărcii de salvare, care l-a împins dintr-o parte.

Încet-încet am ieşit din zona cu probleme. Recunosc, mi se cam înmuiaseră genunchii. Ni s-a explicat că am navigat aproape de mal din motive de siguranţă. Amazonul e foarte larg şi marinarii se tem să meargă pe mijlocul fluviului, ca să nu se rătăcească, neavând puncte de reper. Se merge mai aproape de mal, pe câteva trasee bine ştiute. Numai că fluviul îşi modificase cursul, aşa cum se mai întâmplă aici. Unde mai pui că apa era mai scăzută – un mic reflux. În cele din urmă am ieşit în larg şi acum căutam un adăpost, pentru că nu vom continua călătoria în noaptea asta.

Vă ţin la curent.

Aici este episodul cinci din această serie

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #5

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Botezul Amazonului

În limbajul nostru, un stand-up este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului. Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.

Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un stand-up se trage de câteva ori, până când iese bine. Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.

La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm. Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton. Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori. Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm. La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.

Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri. M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.

Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.

Dezvoltare durabilă

Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud. Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste bolsa floresta. Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.

Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii. Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.

De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore. Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului. Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.

”30 de dolari nu e o sumă impresionantă”, ne spune Ruddney, dar aici contează. Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici. Se adaugă şi alte beneficii. De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case. Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.

De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea. Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale. Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici. Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.

În plus a creat ideea de comunitate. Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate. Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi impart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.

Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.

O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpăratcâţiva.

(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra.)

Omul vrea însă să ne spună altceva. În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie. De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.

Cât mai departe de lume

Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma. Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.

A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului. Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printer coroane, tufe şi arbuşti.

Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş. Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari. Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte. Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.

Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp. Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă. Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.

Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.

Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri. Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă. Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor

Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.

S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului. Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta&quot. Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.

”Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.

”Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă. Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.

”Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”

Santa Luzia

Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani. Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude. Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură. Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.

În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş. Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni. Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.

Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic. Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână. La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară. La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde. Miroase într-un fel a brânză prăjită.

Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime. La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.Copiii ne cer ”bonbon”, de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.

De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea. Pe terenul de fotbal, numit ”stadionul cu castani” toată lumea poartă ghete cu crampoane. De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol. Iar unul dintre jucători are un tricou ”Romario 1000”. Fotbalistul a marcat recent golul cu numărul 1000.

Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.

În mai puțin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apăsătoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor. Îndemnați de colegii mei se aşază în calea vântului. Mă mir ca nu zboară. La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.

Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore. Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing. O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.

La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi. Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor. Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.

Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.

Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.

Dincolo de matrician, astăzi am avut o mâncare interesantă la micul dejun: banane prăjite şi Pe de Moleque. E ceva apropiat de rahat, dar mai puțin consistent. Se face din nuci braziliene si ierburi dulci. E un desert nelipsit din pachetul copiilor la școală.

Aici este episodul 4

Iar mai jos, alte povești în Vorbitorincii

24 iunie 2021. Ce este varianta Delta plus

Știrile de azi ne arată că Delta are deja o nouă mutație care este și. mai contagioasă. Una peste alta vine o toamnă grea. Altfel, Google, noi sancțiuni în Europa. Aripioarele de pui se scumpesc. Și o piesă bună cu Noel Gallagher.

Știrile despre coronavirus

Cum va arăta toamna cu noua variantă de corona

Studiu pentru ivermectină în UK

Politica zilei

A fost sau n-a fost atacat vasul britanic?

De abia de aici începe lupta cu Google

În alte știri

De ce lucrează un astronaut la Tide

Se scumpesc aripioarele de pui

Un festival de film nu mai dă premiile pe sexe

Muzica de azi

Știrea din România

Satul unde nu se vaccinează nimeni

22 iunie 2021. Doctorul Fauci: „Deciziile mele trebuie puse în context.”

Știrile de azi vă aduc un interviu cu doctorul Fauci, în care explică deciziile sale de la începutul pandemiei. Cine sunt oamenii care protestează împotriva lui Bolsonaro. Altfel, există o petiție care-i cere lui Bezos să mănânce pictura lui da Vinci, Mona Lisa.

Știrile despre coronavirus

Fauci explică o parte din deciziile și controversele sale

India este reticentă la vaccinare

Vești din politică

Protestele din Brazilia

Guvernul din Marea Britanie, scuze către victimele violurilor

În cu totul alte știri

O petiție îi cere lui Bezos să mănânce pictura Monalisa

Lisabona câștigă războiul cu mașinile

O mică listă cu rețete faine

Muzica de azi

Știrea din România

Politică și ipocrizie

Canalizarea revărsată, traficul și poluarea sunt efecte ale unei singure probleme: mafia urbanistică

Vă recomand cu încredere ediția de luni a României în Direct, pornită de la tema ploilor din ultimele zile. Ploi care au pus, din nou, la îndoială sistemele noastre de gospodărire a apelor, fie că e vorba de de cele din orașe sau despre cele din localitățile mai mici.

Știți prea bine ce s-a întâmplat. Au fost inundații în sate din Vrancea, Bacău sau Tulcea. Dar în total 49 de localități din 18 județe au trecut prin inundații mai mari sau mai mici.

Canalizările au dat pe afară, străzile au fost inundate, apa a ieșit în casele oamenilor. Drumurile au fost blocate. Spațiile mici dintre clădiri a făcut situația și mai gravă.  

E adevărat, niciun oraș nu are canalizarea adecvată vremurilor extreme pe care le trăim. Dar în egală măsură este că suntem plini de lucrări proaste, fără noimă, subdimensionate, făcute ca să se câștige o lucrare și nu ca să dea calitate vieții. Multe dintre așa zisele cartiere rezidențiale au fost cuprinse de apă și noroi. 

România urbanistică se confruntă cu două lucruri în perioada asta și-n perioada următoare.

Vremea cu fenomene extreme va continua și acestea vor fi mai dese. Planeta noastră se schimbă, iar noi nu vrem să admitem asta. Climatul temperat continental va avea în viitor două anotimpuri, probabil. Unul ploios și unul secetos. Asta înseamnă că va trebui să ne pregătim cumva. Eu nu am iluzia că o să reducem carbonul din atmosferă. Nu vrem să renunțăm la confort. Dar am putea să gândim mai mult. Să facem canalizări, rezervoare de apă. Să reamenajăm cursurile râurilor. 

Al doilea lucru cu care ne confruntăm este epidemia de corupție și de delăsare. O mare parte din necazurile de acum a apărut din cauza unor lucrări proaste și a unor furăciuni. Din cauză c-am dezvoltat cartiere cu utilități minimale sau inexistente.

Avem cartiere cu fosă, avem canalizări prea mici, avem construcții anapoda și fără norme. Sunt zone în care cu ajutorul primăriilor am asistat la o dezvoltare sălbatică. Întâi banul și apoi condițiile de viață. De asta, acum, multora le-a venit apa în casă. Sau le stă și acum pe stradă într-un amestec de noroi cu dejecții. Iar asta este a doua latură a problemei. Avem nevoie de viziune și de cinste. 

Iar în privința marilor râuri, nu uitați cine și cum conduce apele române în aceste zile. Vedeți cum am ajuns la esența discuției începute de Ovidiu Ianculescu?

Ce spune România

Cei care au intrat în direct la emisiune au fost oameni de specialitate. Fie că e vorba de primari, dezvoltatori imobiliari sau ingineri peisagiști. Fiecare a explicat de ce manieră și în ce mod autoritățile din România au greșit sau nu au vrut să-și facă treaba.

Începând de la modul în care au fost date autorizații de construire. Fără a avea toate elementele necesare. Iar dacă nu le dai, ori ajungi la judecată, ori ajungi să fii amenințat. Apoi, distrugerea făcută de construcții care nu țin seama de norme elementare de bună gospodărire. Am ajuns la situații în care construcțiile noi opresc circuitul apei în natură și duc la probleme imposibil de rezolvat.

În fine, este vorba de nepăsare, de lipsă de bani sau chiar de neînțelegere a fenomenelor cu care ne confruntăm. Dar poate cel mai tare a faptului că administrația a fost împănată de nespecialiști și lăsată la mâna unor dezvoltatori imobiliari care nu urmăresc decât profitul mare și rapid.

Distrugerea spațiului nostru comun a fost sistematică și acum este greu de întors. Ce ne-ar ajuta este modul în care construim pe viitor, dar acest lucru se poate face doar dacă primarii primesc puterea de a se opune anumitor proiecte. Iar asta înseamnă o intervenție sistematică a statului atât din punct de vedere legislativ, administrativ și penal.

Căci, dacă nu v-ați prins, traficul și poluarea și canalizările revărsate nu sunt problema ci efectul aceleiași chestiuni: dezordinea în care construim. Recuperarea orașelor noastre a devenit o prioritate pentru societate.

21 iunie 2021. Pe ce se bazează teoria virusului scăpat din laborator

Știrile de azi au o întreagă analiză privind teoria virusului care aplecat din laboratorul de la Wuhan. Care sunt acele dovezi care se adună? Se adună, de fapt? Altfel, israelienii și palestinienii nu se înțeleg în privința vaccinurilor. În fine, o să vă placă scandalul de la Yale

Știrile despre coronavirus

Biden, avertisment pentru varianta Delta

Teoria virusului din laborator nu prea are sprijin

Un pic de politică

Războiul vaccinului între Israel și Palestina

Meghan nu-l însoțește pe Harry în Anglia

În cu totul alte știri

Filmele franceze se simt bine pe Netflix

De ce este scandal la Yale

Un sat care se bazează pe bitcoin

Muzica de azi

Știrea din România

Cursa olimpică