5 ore minunate în Cadrilater
[wptouch target=”mobile”]
[/wptouch][wptouch target=”non-mobile”]
Autor
Mamă, ce curaj am să scriu despre asta
Despre cartea asta s-au scris alte cărți și s-au dat doctorate. Iar eu o citesc și scriu despre ea ca despre o poveste. O să mă ciufulească rău niște mari critici. Dar mă gândesc doar că de-a lungul timpului am pierdut o grămadă din cărțile mari. Din lipsă de timp, din ideea că a apărut ceva nou, că pe ăștia bătrâni poți să-i recuperezi, n-am citit-o la vremea ei… Argumente se pot găsi. Ce pot spune e că, odată ce ai început-o, nu te mai poți lăsa. Povestea e fabuloasă, personajele excelent gândite, iar fresca e detaliată. [citat nume=”Ion Popescu” descriere=”Cel mai tare orator”] E o poveste despre cum trăiau oamenii bogați acum 200 de ani. Și trăiau bine, fără rețele de comunicare și televizor.[/citat] Aveau o grămadă de timp pentru ei, pentru discuțiile lor și pentru a se uita mai atent la oameni.
Nu e bucătar. E om de televiziune
În Crud, Bourdain scrie la un moment dat despre televiziunea în care lucra, Food Network: La fiecare prostire a programelor, ratingurile au crescut direct proporțional. A urmat apoi epurarea tuturor chef-ilor care construiseră rețeaua. Aproape toți cei care săvârșiseră păcatul profesionalismului au fost fie alungați, fie exilați, ca vechii bolșevici, percepuți a fi întru-totul de prisos adevăratei afaceri (…)[citat nume=”Anthony Bourdain” descriere=”Crud”] Orice imitație evidentă și de prost-gust pe care au trântit-o pe micile ecrane înregistra o creștere fulminantă a ratingurilor dar și o audiență crescută.[/citat]
Bourdain nu e cel mai bun bucătar, după cum spune singur, dar la industria televiziunii și comunicării chiar se pricepe. Așa că remarcile sale sunt absolut interesante pentru cei care lucrează în media pentru a vedea cum le arată viitorul. Noi nu suntem acolo, dar am făcut pași sănătoși, ireversibil din punctul meu de vedere.
Ţară debilă, idei puţine
Întâi a venit dl. Băsescu. Jovial și cu zâmbetul până la urechi ne-a anunțat: „Aici sunt banii dumneavoastră!” Era prima încercare majoră în materie de taxe noi pe care o vedeam. Țara s-a umplut de panouri în care am fost avertizați că se lucrează în folosul nostru. Vorba a intrat în folclor, ajutată și de cântecul celor de la Taxi, care le-a căzut pe suflet românilor.
Era o vreme de sărăcie mare și, încă, de vise ale poporului față de politicieni. Cine dracu’ era atent atunci la licitații, conflicte de interese, la șpăgile trase de politicieni și para-ndărătul practicat pe la contractele astea. Plus că Băsescu era simpatic și părea de încredere. Parcă altfel plătești unuia care îți ia banii cu zâmbetul pe buze. Și parcă făcea și sens: dacă vrei să ai drumuri bune, plătești ceva în plus. De pe seama lui au rămas câteva drumuri bune și nicio autostradă. Mai ales ideea că nu ne trebuie autostrăzi.
Naționala fără casă
Naționala Elveției are întreaga linie de mijloc formată din jucători kosovari, spune comentatorul partidei Albania- Elveția. Adică albanezi?, mă întreb. Recunosc că la așa frază am început să caut. În fapt, jocul a fost unul Kosovo contra Kosovo. Dintre cei 22 jucători care au intrat pe teren, 9 au fost kosovari. În fapt, au așteptat meciul asta câteva luni, iar în tribune crucea elvețiană s-a înfrățit de cele mai multe ori cu vulturul albanez. La elvețieni îi găsești pe Inler (Napoli), Behrami(Napoli), Xhaqa(Borussia M), Shaqiri(Bayern). De partea cealaltă, doar un exemplu, căpitanul Loric Cana joacă la Lazio.
Puneți-l lângă ei pe tânărul star al lui Manchester, Adnan Januzaj,18 ani, cu două goluri la debutul său ca titular. Pe părinții săi, războiul i-a împins departe de casă. În Belgia, în cazul lui. Januzaj ar putea juca pentru nu mai puțin de 5 naționale. Opțiunea lui pare să fie Anglia, dar mai așteaptă. Ceilalți s-au stabilit cu prioritate în Elveția, dar şi-au găsit casă prin mai toată Europa.
Dă-i cu biblioteca!
Puține erau distracțiile copilăriei din Vasluiul meu natal, înainte de 1989. După cele 5 minute de desene animate și statul pe afară prin fața blocurilor, mare lucru nu-ți mai rămânea. Aveam însă fotbalul și biblioteca. La cea din urmă mă duceam des și citeam pe rupte tot ce-mi pica în mână. Nu eram singurul, era plin de copii și țin minte că luam foarte în serios avertismentul că trebuie să întorc cărțile în 2 săptămâni. Mi-am petrecut zile întregi pe acolo și am căpătat astfel obiceiul de a citi cam tot ce îmi pică în mână, nediscriminatoriu.
La fotbal mă ducea tata, săptămânal. A existat o perioadă în care Vasluiul avea două echipe în B: Mecanica, a muncitorilor și Interul, a Partidului. Stadionul gemea de lume la meciul oricăreia dintre ele. Era mai multă lume chiar decât acum, când jucăm în A. Aici am aflat eu primele înjurături și vorbe de duh adevărate. Eroul și clovnul tribunei era un anume Dudău care putea să înjure fără să se repete minute bune. Lua amendă de la Miliție la fiecare meci.[citat] Într-o zi Dudău a scos însă una care m-a mirat profund. La o minge ridicată suuus-sus de un fundaș a început să strige, pe căderea ei: „Dă-i cu biblioteca!, Dă-i cu biblioteca!”[/citat] „Cum adică?”, l-am întrebat pe tata. Mi-a făcut semn: „Cu capul, cu capul!”. Mai târziu mi-a explicat și ironia lui Dudău. Adică, vezi tu, fotbaliștii nu prea citesc.
Nu țara e debilă, politicienii sunt proști
Relu Fenechiu ne-a băgat o taxă pe gât, la benzină. Nu taxa e problema, ci permanentul apel al politicianului la portofelul nostru:
Am și eu o bucurie.
După 6 ani, 40 de milioane de euro și măcar un scandal am reușit să modernizăm un spital. Bucuria mea e că ultima dată când vorbeam din fața unui spital, acela se închidea.
