părinți

Atena Boca: „Cel mai greu lucru pentru părinți, acum, este că nu mai au timp de ei”

La primul Bebe este cea mai mare comunitate de mămici și gravide din online-ul românesc. Zeci de mii de părinți se întâlnesc acolo, respectând multe reguli de comunicare stricte pentru a se sfătui asupra modului în care-și cresc copiii. Și pentru a găsi rezolvări la probleme comune tuturor.

Când m-am înscris în acest grup de Facebook am trecut printr-un mic examen. Nu este locul comun pe care-l știți pe Facebook în care oricine poate intra și deturna sensul discuției. Nu sunt acceptate profiluri private, nici cele fără nume de familie. Nu sunt acceptate sfaturile medicale, ci mersul la doctor, nu se promovează produse sau diverse teorii. Procesul de acceptare durează două săptămâni și apoi se pleacă dacă ai încălcări repetate. E o comunitate, o unealtă de Facebook, un loc de rezolvat probleme și ajutor reciproc, nu un loc de vărsat frustrări.

Dar acesta  a fost doar începutul.  Atena Boca și colegele sale au transformat această comunitate într-un ONG care schimba societatea românească. Împreună strâng bani și renovează spitale sau formează grupuri de educație pentru părinți. Acțiunile lor umanitare, două pe an, au dus până astăzi la refacerea completă sau renovarea unor spitale, în 16 proiecte. Secția de pediatrie de la Moreni este cea mai recentă și este spectaculoasă.

Am stat de vorbă cu Atena despre modul în care părinții cu copii mici trăiesc în pandemie. Și cât de greu este să ai și școala și firma acasă. „Cel mai greu lucru este că nu mai ai timp de tine. Și dacă nu ai timp de tine, cum să le mai dai și altora?”

Marea mea admirație pentru acest grup de doamne este că au reușit să facă o comunitate, lucrul care nouă ne iese cel mai greu în România. „Suntem educați să privim la persoana noastră în competiție cu alții.” De asta ne este atât de greu să reușim împreună. Dar previziunea este bună.

Ruxandra Geambașu: ” Schimbare? Dacă nu aș fi atât de tristă, aș râde.”

Am fost la Colectiv vineri seara. Era urât afară, frig, ploaie. Am și ajuns târziu, după ediția specială de la Europa FM. Mai erau câteva sute de oameni rămași acolo. Se vorbea încet, pe grupulețe. Poliția stătea deoparte alături de câțiva jandarmi. Era ceva în atitudinea lor care m-a deranjat. Cum m-au deranjat și girofarurile aprinse. Luminile lor roș-albastre pictau ritmic fotografiile cu cei care au pierit.

S-au aprins acolo sute de lumânări, dar au lipsit cele de la geamul maternității Bucur, prezente în alți ani. Mi-a spus cineva că emoția tragediei se duce încet-încet.

Toată săptămâna am vorbit cu supraviețuitori și părinți ai copiilor care nu s-au întors din Colectiv. Ruxandra Geambașu, mama Ioanei, care a pierit la 18 ani, mi-a spus la un moment dat. „Am fost chirurg. Știu cum sunt oamenii și pe din afară și pe dinăuntru. Nu mă aștept să ne plângă toată lumea copiii și după cinci ani.” Doamna Geambașu așteaptă, însă, justiție. Care fără atenția noastră merge greu și dureros.

Marea noastră dramă ar fi ca acest proces să fie încă unul din seria Revoluției și a mineriadelor. Ați observat acest tip de proces românesc? Anchete care durează zeci de ani, procese care se întind pe generații. Documente încâlcite lipsă de limpezime, proceduri greoaie. Timp în care suspecții își continuă viața obișnuită, candidează, sunt aleși, își văd de „bunul mers al societății.” Iar fibra noastră se topește sub acest asalt. Ai văzut domnule că nu a fost mare lucru? Ceva acolo între ei. În cel mai bun caz, cineva care o să spună, au murit copiii aceia de degeaba.

De asta, de data asta, procesul acesta chiar trebuie să aibă o finalitate și un sens. Nu avem voie să ratăm dreptatea încă o dată.

Și scriu asta, într-o zi obișnuită de luni, din două motive. Pentru că unul dintre reproșurile pe care noi le-am primit ca breaslă este că vorbim de Colectiv doar o dată pe an. Dar și pentru că interviul de mai jos e dureros și mi-e foarte greu să-l uit. Aș vrea să-l auziți.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

Umilința în fundul gol e la noi o formă de educație. Ce putem face?

În momentul în care am auzit de cazul de Sângiorz-Băi, cel al fetei primarului, umilită cumplit chiar de tată, m-am gândit că e o furie de moment pe care părinții o trăiesc uneori. După care, dacă ai puterea să vezi filmul sau o parte din el, vezi o pedeapsă aplicată metodic, cu știință.

Copilul e dezbrăcat, răstignit oarecum, și-și cere scuze în șir, după dictarea tatălui. E o adolescentă de 14 ani, care urmează să devină femeie, de aceea situația este cu atât mai dramatică. Cumplit. Mi-adus aminte de un documentar în care mai mulți mecanici de tren din Japonia erau puși în genunchi de către șefii lor și obligați să jure în șir că nu mai greșesc sau nu mai întârzie. O cruzime fără margini.

Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că, de fapt, acesta este un obicei strămoșesc, practicat în zone diferite ale țării. Despuiatul copilului, dezbrăcatul lui pentru a-l trimite în public și a-l face de rușine este oarecum întâlnit. Mi-au scris oameni pe Facebook.

Apropo de cazul primarului de la Sângiorz-Băi, cel cu filmarea în care și-a umilit fiica de 14 ani. Fată apărea…

Publicată de Cătălin Striblea pe Joi, 17 septembrie 2020

Dar cei mai mulți mi-au povestit la România în Direct. Oamenii au văzut, au auzit sau chiar li s-a întâmplat lor. Una dintre ascultătoare povestește că părinții au tras de hainele ei cu această amenințare, dar nu au dus-o până la capăt. Sigur c-ar fi trebuit să mă ducă mintea, doar dacă mă gândeam la scăldatul lui Creangă. În existența mea, însă, eu nu am auzit de așa ceva în viața reală. Întreaga emisiune e mai jos.

România în Direct: Fetița umilită la Sângiorz. O problemă personală sau una a societății?

România în Direct: Fetița umilită la Sângiorz. O problemă personală sau una a societății?https://www.europafm.ro/romania-in-direct-fetita-umilita-la-sangiorz-o-problema-personala-sau-una-a-societatii-video/

Publicată de Radio Europa FM pe Joi, 17 septembrie 2020

Primarul Ogâgău spune că aceasta este o problemă personală. La fel și fosta lui soție. Și-i înțeleg că fac front comun. Doar că în momentul în care un copil este filmat, abuzat fiind de un părinte, aceasta nu mai este o problemă personală. Căci ceea ce vedem acolo este o încălcare a legii. Nu mai spun de traumele pe care poți să le lași ani la rând.

Dar nu asta este cel mai important. Există consecințe enorm de dureroase pentru acest copil. Întreaga comunitate din care face parte știe cine este, cum arată și ce-a trăit. Acest copil va fi supus unor cruzimi și este candidat perfect pentru bullying. Copiii pot fi răi. Cât de departe este, credeți, de glume idioate, puneri la zid, atacuri scabroase? Nici nu știi de unde pot veni acestea. Cu acest film, copilul este expus pe viață.

De asta e nevoie nu numai de implicare statului care să analizeze situația cu maximă atenție și delicatețe față de copil și să-i facă o evaluare psihologică, dar de toate resursele de bunăvionță ale societății noastre.

Adică, comunitatatea care se află în preajma acestui copil trebuie să o apere de toate posibilele atacuri. Profesori, colegi și părinți trebuie să aibă grijă să pună frână oricărei mizerii de acest gen.

Ce ar face un stat civilizat?

Avem nevoie de ore de educație pentru părinți și copii. Prea multe cazuri, prea multe situații de violență la această vârstă. Părinții ar trebui chemați la școală să stea de vorbă cu specialiști și să înțeleagă psihologia adolescentului. Ar trebui să învățăm ce se întâmplă în mintea lor la 14 ani și ce au de gând când se întâlnesc cu tehnologia, sexul sau alcoolul.

Copiii noștri nu vin cu instrucțiuni și noi ar trebui să fim primii care să învățăm ce li se întâmplă. Trecem împreună prin schimbările lor și scosul afară în fundul gol nu mai este o opțiune.

De asemenea, statul ar trebui să alcătuiască un corp de psihologi care să evalueze elevii. Am ști mai devreme cine sunt și ce se întâmplă cu ei. Și tot așa am afla dacă unii sunt supuși abuzurilor și le-am putea opri din timp.

Nu în ultimul rând, e nevoie de educația acestor copii care să știe ce să facă și unde să se adreseze atunci când lucrurile scapă de sub control. Și, da, telefonul acela împotriva violenței, ar trebui să fie afișat în fiecare clasă.

Societatea actuală a devenit enorm de complicată și vechile noastre cutume nu prea mai sunt de folos. Mai ales că mintea adolescenților de azi nu mai are granițe. De fapt, asta e marea luptă.

Photo by cottonbro from Pexels

Cartea lui Radu Paraschivescu despre „zeul” său

Am hotărât ca, de câte ori îmi place o carte, să spun câteva cuvinte despre ea. Așa ca o cronică. Prea de multe ori am ratat să povestesc lumii despre o carte bună. Sau mi s-a întâmplat să uit de ea. Așa că fac un soi de arhivă aici. Pun prezentarea atât video cât și podcast, ca să puteți alege oricare variantă vă este mai accesibilă.

Episodul de azi este despre cartea lui Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, pe care am lansat-o la jumătatea lui iunie. Ce este important:

  • E o carte portret, dar, de fapt, e o carte despre Radu și devenirea sa.
  • O să recunoști „mâna” seniorului Paraschivescu în multe dintre cele pe care le întruchipează Radu azi. Este filo-italian, erudit, iubitor de fotbal, manierat și curtenitor, dar cu un verb ascuțit datorită tatălui său.
  • Cartea o să aibă rezonanță în fiecare familie din România și, de câte ori o s-o citești, o să-ți aduci aminte de tatăl tău.

O istorie cu The Beatles și Traian Ungureanu

De fapt, ar trebui să scriu „o istorie de Traian Ungureanu”. Săptămâna asta Paul McCartney a împlinit 78 de ani și mi-am adus aminte că în urmă cu aproape 20 de ani, Traian a făcut o Arenă despre The Beatles. Acestea erau documentarele secției române a BBC, iar multe dintre ele erau niște bijuterii radiofonice, vă asigur.

Aceasta este mai curând un documentar-eseu, o explicație despre succesul perpetuu și care unește generații al celor de la The Beatles. Când BBC România a fost închis, am păstrat câteva dintre aceste documentare pe care să le arăt studenților de la jurnalism. Este un gen care nu s-a mai făcut în redacții ani buni, dar care acum învie sub denumirea de podcast. Așadar, aveți aici o bijuterie de podcast cu Traian Ungureanu.

Mi-am dat seama că nu numai studenții trebuie să asculte și să reasculte aceste documentare, așa că voi publica periodic, pe blog, câteva dintre ele, cu acordul autorilor, așa cum am procedat și cu Traian.

De fiecare dată când i-am dat play celui cu The Beatles, în sala de curs s-a făcut liniște. Azi am trăit ceva mai mult. I-am dat play în casă și a venit Vladimir, 14 ani. „Ce-i asta?” I-am explicat. A mormăit, s-a învârtit prin spatele scaunului meu. A mai stat ce-a mai stat și a dat să plece. Și făcea pași spre ușă. Și exact când pune piciorul pe prag, începe Penny Lane. Se aude un fragment, apoi Traian vine și descrie Liverpool-ul cu case de cărămidă cenușie și care a dat lumii două minuni. Una care e istoria fotbalului și cealaltă care a început istoria culturii pop.

Și atunci, pasul copilul s-a oprit în aer. Și corpul a făcut o rotație. A venit înapoi. „Cum adică?”. Și-a rămas așa pe canapea, vreme de 20 de minute cât durează minunea asta. Pentru că e o minune să vezi cum se descifrează misterul The Beatles. Și de ce milioane de oameni o să-i iubească. Și e bine pentru că se împletește cu talentul de povestitor al lui Traian, într-o imagine rară, rară de tot.

Așadar, conectați-vă la o boxă, dați tare, închideți ochii și călătoriți într-o lume fantastică. Copiii o să vină singuri.

Pentru generațiile mai tinere: Traian Ungureanu este un politician român, fost europarlamentar, dar a cărui profesie a fost jurnalismul. A fost unul dintre cei mai importanți jurnaliști români ai anilor 90 și o voce care a devenit celebră la BBC România. I-am fost coleg pentru prea scurt timp. Îl puteți citi în continuare în ziarul Adevărul unde semnează constant.

Photo by Mike from Pexels