educație

Mâna lui Dumnezeu n-a fost. Și nici el, trimisul lui. Dar ceva, sigur a fost

Scena depășește istoria fotbalului. Ar trebui scrisă probabil în istoria lumii. Dumnezeu nu vine deseori la Belgrad. Dar când vine din Argentina tot orașul o simte și o știe. Mai ales când e un oraș traumatizat și în care se văd urmele bombardamentelor NATO. Iar asta înțelege cel mai bine un argentinian. Că americanii chiar nu au nimic sfânt în ei. De asta se gândește să le facă o bucurie.

Iar la fiecare stop, la fiecare intersecție, Diego ridicat în scaunul mașinii, flutură mâna lui Dumnezeu către localnici, ca o binecuvântare. Lumea e uluită să-l vadă la un metru distanță, în aceeași respirație. Diego se prăbușește de râs și le strigă „Cum ți-e familia?” Și apoi se întoarce către un Kusturica fermecat: „Vezi că și aici mă știu?” Îl știu prea bine. Pe la jumătatea anilor 80 făcuse o demonstrație chiar pe Maracana sârbilor.

Maradona nu suportă ziariștii și pe cei care trag de el. Nu suportă politicienii și nici clasele superioare. Dar îi știe și-i iubește pe cei pe care-i vede drept ai lui. Doar așa se explică imensa clemență pe care a primit-o de-a lungul vieții.

Niciunui alt pământean nu i se pot ierta deodată evaziunea fiscală, amestecul de droguri cu băutură, dopingul, banii negri, depravarea până în ultima fibră, excesul dus pe culmi filigranate laoalaltă cu cele mai greșite opinii politice și anturarea cu dictatori criminali. Nicicând traiul luxos nu s-a amestecat mai șubred cu socialismul. Și nici extrema politică cu stânga caviar.

Și totuși lumea l-a iubit și l-a iertat, ba mai mult l-a cântat. L-a cântat cum nimeni n-a mai fost. Oamenii l-au iubit și l-au primit închinându-se sau devenind isterici în fața lui. De ce?

Pentru că Dieguito a fost al lor. A fost visul împlinit al tuturor copiilor și oamenilor săraci. A fost eroul pe cal alb carea înfrânt Perfidul Albion, fără să tragă un foc de armă. A fost cel care a urmat deznădejdea Bocăi, refuzând banii lui River. A fost cel care a unificat toată sărăcia sudului împotriva nordului bogat. Cel care a plecat dintr-o casă cu opt copii, în care se făcea foamea, către palatele în care banii și cocaina se amestecau. El a fost starul anti-sistem și omul care a primit totul de la viață chiar de-a beștelit-o mereu.

Și-n ciuda a toate cele pe care le-a făcut, lumea l-a iubit. Pentru finețea, delicatețea, țesătura, tușa și culoarea pe care le-a pus pe teren. Pentru că toți au știut că nimeni nu mai e ca el.

Dar cu siguranță nu a fost Dumnezeu. Și am îndoieli c-a fost măcar trimisul lui, deși sunt sigur că El s-a distrat foarte tare urmărindu-l. Păi și atunci ce-a fost?

Kusturica găsit undeva răspunsul. În inocența și știința infailibilă a unui copil. Într-un documentar din primii ani 70, unul din frații mai mici ai lui Diego îl privește fascinat cum jonglează cu mingea. Și apoi puștiul se întoarce către cameră și spune sigur pe el: ”Fratele meu este un marțian. Nicio îndoială!”

Gabriel Liiceanu: “O țară nu poate fi condusă la nesfârșit de cei mai proști cetățeni”

Săptămâna aceasta a apărut la Editura Humanitas volumul intitulat Despre Destin și semnat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Subiectul este evident: modul în care domnii Pleșu și Liiceanu privesc destinul ființei umane. Cartea este și o punere la încercare a ipotezei, diferite, pe care fiecare o susține în legătură cu destinul. Este o carte adresată publicului general, plină de căldură, dar și de memorii ale unui prietenii întinse pe decenii. Iar eu nu am scăpat ocazia de a arunca și o privire asupra destinului în pandemie.

Gabriel Liiceanu mi-a explicat de ce la anumite momente dialogul a fost tensionat și cât contează asta în economia cărții. ”Suntem două personalități apăsate și fiecare ține la punctul său de vedere.” Gabriel Liiceanu spune și de ce au ales o temă atât de sensibil ă într-o perioadă în care lumea e în plină pandemie. ”Cum să nu discuți tocmai acum despre destin și existența lui Dumnezeu? Tema aceasta este mereu actuală.”

Dar e un timp potrivit să vorbim și despre modul în care noi ne purtăm astăzi în societate. O răsturnare a regulilor și a valorilor este în plină desfășurare. Și în mod evident, asta ne afectează pe fiecare. Dar cel mai greu este, spune Gabriel Liiceanu, să îndurăm agresiunea prostiei în România. Și anti-selecția celor care ne conduc. „O țară nu poate fi condusă la nesfârșit prin alegerea celor mai proști dintre cetățenii săi.”

Recomandare de carte. Petru Vignali, România 1910-1974

Mi-a plăcut cartea lui Petru Vignali. E un italian care s-a născut în România, la începutul anilor 1900. Tatăl său a fost arhitect și e autorul câtorva clădiri frumoase din București. Apoi au făcut afaceri aici. A venit, însă, războiul și viața a fost dată peste cap. Dar i-a urmat și comunismul. Iar asta a fost realmente dramatic pentru familia Vignali. E de fapt istoria unei drame care a lovit o generație.

O femeie fără frică în estul sălbatic

Cristina Joia de la Pro TV, designer în emisiunea Visuri la Cheie, i-a spus unei femei să nu mai lase mașina pe trecerea de pietoni. Apoi și-a văzut de treaba ei. Persona  a urmărit-o și a lovit-o în magazin cu asemenea ferocitate că a băgat-o în spital. Agresoarea a fost reținută.

Știți ce mă miră pe mine? Că până la această oră autoritatea publică și demnitarii din România nu au o reacție mai apăsată. Pe măsura sălbăticiei atacului. Pentru că acest atac este un pumn în fața întregii societăți. O invitație la tăcere pentru toți cei care au curaj să spună ceva. Acesta nu este un fapt banal, o altercație între doi cetățeni care au să-și dispute ceva. Aceasta este o lovitură dată tuturor oamenilor onești și buni din România care vor reguli. Muțenia noastră, a demnitarilor noștri nu face decât să le dea apă la moară celor care vor să ne țină la pământ cu frica. Frica este armă prin care vor să răstoarne traiul bun și corect al nostru și al celor care vor lege în țara asta. Iar dacă tăcem dăm semn că suntem intimidați. 

O societatea nu poate trăi sub presiunea impostorilor, nemernicilor de tot felul. Nu e de ajuns că suntem zilnic conduși de cetățeni care fură, care nu se pricep, care nu știu să ne conducă. Ani de zile ni s-a spus că trebuie să fie cum vor ei, au modificat legea, au adus infractorii la masa celor onești. Nu trebuie ca azi să acceptăm să fim loviți când cerem respectare legii. 

Priviți ce se întâmplă astăzi. Avem nevoie de reguli ca să trecem de această perioadă dificilă. Orice om cu scaun la cap încearcă să respecte aceste reguli cât mai bine pentru el și familia lui. Dar în fiecare zi suntem supuși unei presiuni de natură inversă. Alții aleg pentru noi. Să nu poarte mască, să intre în aglomerație, să se vânzolească, să fie nepăsători la viața mea și a voastră. Ați încercat vreodată să le atrageți atenția celor care nu poartă mască să vedeți ce se întâmplă? Ați văzut că vă uitați după mărimea celui cu care stați de vorbă? C-au reușit să ne inoculeze sentimentul acesta de frică. Ai început să te gândești de două ori dacă să-i spui ceva. Te uiți și nu știi ce să faci. Gestul de a nu respecta regula te lovește în față, dar știi că dacă spui ceva poți să o pățești. 

Statul te-a părăsit, cei de lângă tine nu au curaj, lumea pe care am construit-o spune că trebuie să-ți vezi de treaba ta. Ei bine, Cristina Joia s-a comportat normal ca într-o lume civilizată și a spus ce crede. Ori dacă azi nu vorbim pentru ea, o lăsăm singură. Și mai e ceva. Noi pierdem o luptă care o să ducă la multe necazuri. Dacă nu respectăm regula, oameni o să moară, cel puțin azi în epidemie. Prieteni, aici nu este estul sălbatic. Aici e o țară cu cetățeni.

Teo: „Autostrăzile o să fie o victorie o simbolică. Păcat că nimeni nu o să mai știe simbolul.”

Era evident că o să-l chem pe Teo la interviul de Zece. Teo de la stand-up, cum l-am notat eu în telefon. Mereu am spus că dintre toți cei care fac stand up, Teo este cel mai curajos. El este autorul subiectelor atipice, nu-i e frică să abordeze cele mai sensibile subiecte din societate și să râdă, cu lacrimi uneori, de ce înseamnă lumea românească. Și eu am văzut în toate astea o formă de educație.

Am vorbit despre blocul în care a copilărit și care nu mai poate fi o comunitate. Am vorbit despre școală și viitorul ei, dar și despre apelul nostru disperat la bun-simț. „Bunul-simț nu e respins de nimeni la noi, dar nu-l găsești pe nicăieri.” Dar și despre plecarea din țară pe care n-o respinge deși meseria lui îl leagă de glie. „Mă visez, însă, făcând mici pe o plajă caldă. Eu și soția mea ne-am gândit la asta.” Și, da, despre ziua în care vor fi autostrăzi la noi.

Ca de obicei, pun un podcast mai scurt și un video cu tot interviul.

Problema nu e că ne „păcălesc” impostorii, ci că asta a devenit regula

Cazul Barangă este un simptom al celei mai mari cangrene din societatea românească. Cea de la care pleacă majoritatea lucrurilor pe care le trăim noi: impostura. Și incapacitatea de a găsi soluții funcționale la problemele de care societatea se lovește.  

Dacă vă întrebați vreodată de ce nu avem spitale, de ce nu avem autostrăzi, de ce nu găsim un răspuns adecvat la coronavirus, acum putem desluși foarte bine motivul. O parte dintre oamenii care ne conduc, poate o parte prea mare, sunt impostori incapabil să facă ceva. Ba, mai mult, sunt șantajabili, sunt slabi, vicioși și dedați altor fărădelegi.

Cazul Barangă est uluitor. Puțin zis. Este cea mai mare eroare de sistem care s-a produs până astăzi în România. Sau cel puțin singura de care știm. Un demnitar cu rang înalt, șeful uneia dintre instituțiile implicate în lupta împotriva mafiei, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, este anchetat pentru că și-a falsificat diploma de Bacalaureat. Aceasta era obținută la 32 de ani și fusese baza pentru obținerea altor 19 diplome academice care sunt verificate acum și ele.

Dar acesta nu este întreaga poveste. Funcția ocupată de Laurențiu Barangă se face după verificări minuțioase care atestă probitatea morală și legală a celor care o ocupă. Mai mult, vreme de zece ani, același personaj a activat în cadrul ORNISS. Acesta este Oficiul care atestă că funcționarii cu înalte funcții în stat pot avea acces la secrete de stat. Adică el trebuia să păzească statul tocmai de apariția unor situații de fraudă. Mai mult, deși justiția a desființat toate diplomele deținute de Baranga în 2016, în anul 2017 el a primit și dreptul de a fi conducător de doctorat și a avansat cu viteză în administrația din România

Premierul Orban a avut o reacție curioasă despre acest dosar. „E treaba lui ca ne-a pacalit. Ieri am avut demisia pe masa. Si-a dat demisia, nu mai este presedinte.” Premierul spune că în cazul lui Baranga au fost aplicate toate procedurile pentru ocuparea funcție. Păi, o decizie judecătorească ridicase semne de întrebare asupra probității personajului. Cum să nu știți așa ceva?

Cum e posibil, stai să te gândești, ca un om fără nicio calificare să ajungă într-o astfel de funcție vitală în România. Prieteni, o fi vorba aici doar de impostură? Nu cumva e mai mult? Când ai un om șantajabil într-o astfel de funcție la ce te gândești mai departe?

Dar de-ar fi acesta singurul caz. Din anul 2012, de la plagiatul lui Victor Ponta, aceasta este o discuție nesfârșită. Zeci, sute de plagiate, au fost descoperite între timp la vârful statului român. Plagiatul chiar era un mod de-a fi la nivelul de vârf al administrație. Nu uitați că 73 la sută dintre tezele de doctorat verificate de jurnaliști la Academia de poliție s-au dovedit a fi plagiate. Aici, jurnalista Emilia Șercan chiar a fost amenințată cu moartea de către cei care conduceau Academia ca urmare a dezvăluirilor sale. Ce nivel mai de jos al corupției, cangrenei sau mafiei vă puteți imagina?

România este roasă de această masă de oameni care nu numai că nu sunt capabili să ia decizii, nu pot interpreta fenomenele din fața lor, dar  sunt dispuși să fure mai departe. Or asta ne amenință pe toți acum. Nu ajung ventilatoare, nu reușim să mai facem spitale, să aplicăm măsuri de carantină, tot de aici ni se trage. Iar dacă nu o rezolvăm o să ne tragă mereu în jos.

Și o coincidență care nu face decât să întărească ce spun. Luni, la finalul României în Direct, făceam un apel la premierul Orban să-i socotească pe cei din jurul său aflați în această situație. Câteva ore mai târziu, aflam de la Ioana Ene Dogioiu că șeful Grupului de Comunicare Strategică, Andi Manciu nu și-a dat licența. A trecut prin școală, dar nu și pe la examen. Acesta poate fi un accident, dar în fața percepțiilor noastre pare a fi, de fapt, regula.

Radu Paraschivescu: „Proiectul nostru ar trebui să fie România fără pile”

L-am invitat pe Radu Paraschivescu la Interviul de Zece. Era firesc să ne auzim în proiectul ăsta. Până la urmă, Radu a scris Ghidul Nesimțitului la jumătate anilor 2000 și de atunci am început să progresăm. Nu vreau să zic că numai datorită lui progresăm. Ci că de atunci construim comunități. România arată altfel față de acum 20 de ani, nu? Știm mai bine ce vrem acum, cum am progresat. Dar parcă nu știm unde ne ducem. Și eu chiar cred că Radu ne-a dat un impuls mare către ceea ce suntem acum. Dar, mai mult, ne-a ajutat să ținem cârma dreaptă. Așa că trebuia să-l întreb cum ne vede peste 10-25 de ani.

Câțiva pași de urmat dacă vrei să intre copilul la facultate în străinătate (P)

Cred că nu e un secret pentru nimeni că Vladimir al nostru, dacă va vrea și va putea, va învăța în străinătate când ajunge la facultate. Este o opțiune pe  care o studiem de multă vreme. Credem că, dincolo de experiența educativă, și cea personală este importantă. Copilul o să trăiască într-o lume globală și trebuie să o înțeleagă. 

De asta ne interesăm de ceva vreme unde și ce ar putea studia. Și mai ales cum se procedează. Am stat de vorbă cu prieteni care au copiii în afară, am fost și la două târguri. Încerc să înțeleg mecanisme diferite de ale noastre, dar și drumuri pe care nu le-am mai urmat până acum. 

Ce-am reușit să deduc din experiența noastră de până acum este că nu există un model unitar. Că într-un fel se ajunge în State, într-altul în Anglia, altfel în Franța și complet diferit în  Olanda. Chiar și în Danemarca e o opțiune. Ultimele sunt chiar atractive pentru că sunt adaptate pentru puterea noastră financiară, dar oferă și câteva lucruri de top. 

Am stat de vorbă cu câțiva dintre trimișii acestor universități și nu mi-a fost foarte clar sistemul de admitere. Am înțeles că e vorba de un eseu, de un interviu, de verificarea unor aptitudini și în câteva cazuri chiar de un examen. Nu am reușit să trec, însă, de acest prag. Recunosc, am dificultăți în a înțelege sistemul de admitere și mai ales ce trebuie să fac eu ca părinte ca să-i ofer șanse mai mari de reușită copilului. 

Și aici l-am cunoscut pe Tinu Bosînceanu și Upgrade Academy. Tinu este un tip care a studiat la Harvard, dar a luat admiterea și la Cambridge. Și are idee despre cum se intră la ambele. Idee e puțin spus. Cu asta se ocupă. Tinu și oamenii din jurul său s-au specializat în pregătirea intrării la o facultate de top din afara României. Toți lectorii și mentorii Upgrade Academy sunt învățați la universități de top din străinătate. 

Mai pe șleau, Tinu și echipa sa fac pregătire, meditații, pentru facultăți din toată lumea . Și garantează intrarea la o Universitate de Top 100 din lumea asta. 95 la sută dintre cursanții lor au reușit. Iar Upgrade Academy este un laborator de pregătire. Un laborator de pregătire pentru Ivy League (SUA), Russell Group (Marea Britanie), TU Delft (Olanda), University of Amsterdam (Olanda), Bocconi University (Italia).

Poate vă întrebați cum se asigură acest succes. Există câteva etape. Și am să încerc să explic.

În primul rând, membrii Upgrade știu unde să caute și ce să caute în locul tău. Adică îți dau o hartă a admiterii.

Să spunem că ai un copil care vrea să studieze marketing în Anglia. Întâi de toate, copilul dă un test de aptitudini la intrarea în Upgrade. Se verifică ce știe, la ce e bun și dacă într-adevăr are înclinație spre materia respectivă. După care i se prezintă locurile potrivite în funcție de de personalitatea sa, capacitatea sa, dar și lucrurile la care te poți angaja ca părinte. După care urmează o perioadă de instruire și acumulare. 

Și o mențiune. Nu e musai să ajungi în străinătate. Trebuie să ajungi acolo unde trebuie și unde ți se potrivește în străinătate. La facultatea de care ai nevoie și care-ți poate oferi ceva mai departe. 

Copilul poate participa la câteva cursuri care se apropie de ce se va preda în anul întâi la facultate pe care și-a ales-o. Vrea medicină? Ok. Un absolvent de medicină la Sheffield, să zicem, îi va preda cursuri de medicină ca să înțeleagă la ce se așteaptă și să-i vadă dacă-i place.  Vrea matematică? Va vedea chiar de la Tinu cum arată un curs de matematică de anul întâi la Harvard. Mai este matematica, atunci, potrivită pentru tine?

Și apoi, mai e de scris celebrul eseu. Ce ar trebui faci? Cum să-l abordezi? Ce e mai bine? Până unde merge experiența personală? Cât din lecturile tale trebuie introduse? Există vreo bibliografie? Și la interviu ce e bine să spui și ce nu?

Gândiți-vă că aveți un quest înainte, cu o grămadă de sarcini care trebuie completate. Și că e un proces care durează cam doi ani, dacă vrei să ai șanse de reușită cu adevărat. De fapt, ca să reușești cu siguranță, cel mai bine este să începi în clasa a zecea. Și să ai parte de o pregătire hiper focalizată și nu difuză. Iar sesiunile se fac în majoritate 1 la 1. 

Acesta este un prim pas pe care eu l-am făcut. Am hotărât să testăm copilul să vedem care e capacitatea lui din acest moment. Asta ar putea fi relevant. Apoi o să vedem mai departe. 

Cred că mai multe o să aflu la summit-ul Upgrade Academy din 17-18 octombrie. Acolo vor fi vorbitori de top care-ți vor spune cum să-ți pregătești copilul pentru un astfel de test. Iată câteva detalii:

  • Prima conferință online gratuită din România despre procesul de aplicare la facultate în străinătate cu master-classuri ținute de absolvenți Harvard, Oxford și Cambridge
  • Sesiuni: Ce caută ofițerii de admitere în Marea Britanie, SUA sau Olanda. Cum să scrii un eseu personal în oricare dintre cele 3 țări. Cum să reușești la interviul de admitere. Panel cu studenți actuali ca să afli cum este viața acolo. Q&A cu fondatorul Upgrade Academy, Tinu Bosinceanu
  • Conferința va avea loc pe 17 și 18 octombrie și este împărțită în 4 secțiuni: SUA, Marea Britanie, Olanda și Recomandări de universități din Europa și din afara Europei. 

Toate detaliile sunt pe acest site: upgradeacademy.ro

Photo by Pixabay from Pexels

Recomandare de carte. George Saunders, Pastoralia

George Saunders este unul dintre cei mai premiați autori de povestiri din America. Are inclusiv un Booker Prize. Și a fost în mai multe rânduri numit cel mai bine vândut autor american. În România, nu are multe povestiri traduse. Cred că sunt doar două. Un roman, Lincoln între lumi, și această carte de șase povestiri care sunt fantastice și la propriu și la figurat.

E o carte despre nefericire, despre toate lucrurile care ne macină, dar și despre natura umană dedată la vise și la compromis. Ați mai văzut asta, nu? Ce e altfel? Faptul că Saunders nu are o scriitură obișnuită, ci una ca într-o pictură contemporană. E mișcată, scrâșnită, oglindită. Despre asta e vorba. Bonus la toată povestea este că e tradusă de Radu Paraschivescu. Care, văd, știe multe înjurături.

Valeriu Nicolae: „România ar trebui să scape de impostură”

De câteva săptămâni bune, Valeriu Nicolae enervează clasa politică scoțând la iveală impostura parlamentarilor români. El studiază CV-ul fiecăruia dintre ei și constată inadvertențele, minciuna și lipsa lor de pregătire. Pentru că România are nevoie de curățenie. Mă rog, nu numai clasa politică este nervoasă, ci mai toată lumea din jur. Exercițiul său, enorm de simplu, ne arată cât de mare este minciuna în care trăiește România.

În rest, în viața obișnuită, Valeriu Nicolae e om de afaceri și bun samaritean. El conduce Casa Bună, un grup de câteva sute de oameni de bine care ajută cei mai săraci copii din România, cei care trăiesc în ghetouri. Le oferă din banii săi, ai lor, tot ce poate: calculatoare, case, meditații.

L-am numit la un moment dat fondator al unui ONG. Mi-a spus că are oroare de denumirea asta. În ochii săi, mulți dintre cei care au ONG-uri nu fac decât să vorbească, în loc să pună mâna la muncă. Iar ONG-urile nu ar trebui să fie despre vorbit. E foarte talentat în a-și face prieteni, îi zic.

Întâmplările pe care le povestește, însă, despre România săracă îți fac mintea să stea în loc. Pentru că e greu de cuprins ce nu vrem să vedem.

Printre spusele sale.

  • Dacă e să te iei după Casa Bună, România merge bine
  • De la o mână de oameni, azi au ajuns la 400
  • Pandemia este mult mai grea pentru copiii din ghetouri
  • Casa Bună le-a dus mâncare și calculatoare
  • Distanțarea socială e o glumă în ghetouri
  • Ploșnițele, libărcile și păduchii sunt norma în ghetou
  • Părinții nu-și duc copiii la școală de frica anchetei
  • Meritocrația ar trebui să fie proiectul României

Ca de obicei, vă las un podcast și un video. Filmarea e varianta completă a interviului.