copil

Umilința în fundul gol e la noi o formă de educație. Ce putem face?

În momentul în care am auzit de cazul de Sângiorz-Băi, cel al fetei primarului, umilită cumplit chiar de tată, m-am gândit că e o furie de moment pe care părinții o trăiesc uneori. După care, dacă ai puterea să vezi filmul sau o parte din el, vezi o pedeapsă aplicată metodic, cu știință.

Copilul e dezbrăcat, răstignit oarecum, și-și cere scuze în șir, după dictarea tatălui. E o adolescentă de 14 ani, care urmează să devină femeie, de aceea situația este cu atât mai dramatică. Cumplit. Mi-adus aminte de un documentar în care mai mulți mecanici de tren din Japonia erau puși în genunchi de către șefii lor și obligați să jure în șir că nu mai greșesc sau nu mai întârzie. O cruzime fără margini.

Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că, de fapt, acesta este un obicei strămoșesc, practicat în zone diferite ale țării. Despuiatul copilului, dezbrăcatul lui pentru a-l trimite în public și a-l face de rușine este oarecum întâlnit. Mi-au scris oameni pe Facebook.

Apropo de cazul primarului de la Sângiorz-Băi, cel cu filmarea în care și-a umilit fiica de 14 ani. Fată apărea…

Publicată de Cătălin Striblea pe Joi, 17 septembrie 2020

Dar cei mai mulți mi-au povestit la România în Direct. Oamenii au văzut, au auzit sau chiar li s-a întâmplat lor. Una dintre ascultătoare povestește că părinții au tras de hainele ei cu această amenințare, dar nu au dus-o până la capăt. Sigur c-ar fi trebuit să mă ducă mintea, doar dacă mă gândeam la scăldatul lui Creangă. În existența mea, însă, eu nu am auzit de așa ceva în viața reală. Întreaga emisiune e mai jos.

România în Direct: Fetița umilită la Sângiorz. O problemă personală sau una a societății?

România în Direct: Fetița umilită la Sângiorz. O problemă personală sau una a societății?https://www.europafm.ro/romania-in-direct-fetita-umilita-la-sangiorz-o-problema-personala-sau-una-a-societatii-video/

Publicată de Radio Europa FM pe Joi, 17 septembrie 2020

Primarul Ogâgău spune că aceasta este o problemă personală. La fel și fosta lui soție. Și-i înțeleg că fac front comun. Doar că în momentul în care un copil este filmat, abuzat fiind de un părinte, aceasta nu mai este o problemă personală. Căci ceea ce vedem acolo este o încălcare a legii. Nu mai spun de traumele pe care poți să le lași ani la rând.

Dar nu asta este cel mai important. Există consecințe enorm de dureroase pentru acest copil. Întreaga comunitate din care face parte știe cine este, cum arată și ce-a trăit. Acest copil va fi supus unor cruzimi și este candidat perfect pentru bullying. Copiii pot fi răi. Cât de departe este, credeți, de glume idioate, puneri la zid, atacuri scabroase? Nici nu știi de unde pot veni acestea. Cu acest film, copilul este expus pe viață.

De asta e nevoie nu numai de implicare statului care să analizeze situația cu maximă atenție și delicatețe față de copil și să-i facă o evaluare psihologică, dar de toate resursele de bunăvionță ale societății noastre.

Adică, comunitatatea care se află în preajma acestui copil trebuie să o apere de toate posibilele atacuri. Profesori, colegi și părinți trebuie să aibă grijă să pună frână oricărei mizerii de acest gen.

Ce ar face un stat civilizat?

Avem nevoie de ore de educație pentru părinți și copii. Prea multe cazuri, prea multe situații de violență la această vârstă. Părinții ar trebui chemați la școală să stea de vorbă cu specialiști și să înțeleagă psihologia adolescentului. Ar trebui să învățăm ce se întâmplă în mintea lor la 14 ani și ce au de gând când se întâlnesc cu tehnologia, sexul sau alcoolul.

Copiii noștri nu vin cu instrucțiuni și noi ar trebui să fim primii care să învățăm ce li se întâmplă. Trecem împreună prin schimbările lor și scosul afară în fundul gol nu mai este o opțiune.

De asemenea, statul ar trebui să alcătuiască un corp de psihologi care să evalueze elevii. Am ști mai devreme cine sunt și ce se întâmplă cu ei. Și tot așa am afla dacă unii sunt supuși abuzurilor și le-am putea opri din timp.

Nu în ultimul rând, e nevoie de educația acestor copii care să știe ce să facă și unde să se adreseze atunci când lucrurile scapă de sub control. Și, da, telefonul acela împotriva violenței, ar trebui să fie afișat în fiecare clasă.

Societatea actuală a devenit enorm de complicată și vechile noastre cutume nu prea mai sunt de folos. Mai ales că mintea adolescenților de azi nu mai are granițe. De fapt, asta e marea luptă.

Photo by cottonbro from Pexels

Avem trei luni să rezolvăm problema școlii online

Un lucru e clar: copiii nu se mai întorc la școală până în septembrie. Și nici atunci nu e sigur. Președintele Iohannis a anunțat că școlile  nu se mai deschid, iar anul se termină pe 12 iunie. Iar aceasta este o veste  care poate schimba România în mod fundamental. 

Președintele Iohannis a făcut un anunț care a luat multora o piatră de pe inimă. Argumentul principal pentru încheierea anului fără revenirea la școală, este riscul major pentru copii și cei din familiile lor. (De dimineață au circulat mai multe scenarii în care școala s-ar fi repornit treptat, dar dl Iohannis știe exact care este capacitatea noastră organizatorică. Mai mult de atât,) el însuși profesor, știe mai bine ce se poate face sau nu într-o școală cu mai mulți sau mai puțini copii. Așadar, niciun risc și mai vorbim la toamnă.

Asta înseamnă că școală se va face de acum online și că, de fapt, această veste proastă este o mare oportunitate. Una care să ne arate că în România se poate trece la următorul nivel, cel al școlii digitale. Dacă ea se va face cu seriozitate și atenție.

Adevărul este că în multe școli din România, până în această săptămână nu s-au făcut ore mai deloc. O arată un sondaj online, necalibrat al Consiliului Elevilor. Acesta ar arăta că în 60 la sută dintre școlile românești s-au făcut unele cursuri online. Și nu la toate materiile, ci acolo unde profesorii au știut și au putut. 

Evident, au existat și cazuri de dezinteres, dar și cazuri în care cursurile nu s-au putut ține. România este o țară inegală și în care nu toată lumea are acces la platformele online sau instrumentele necesare. Dar nu cred că aceast este majoritatea. 

Eu cred că în școlile din urban, majoritatea elevilor și profesorilor au ce le trebuie pentru această interacțiune. Iar pentru cei care nu au, comunitatea trebuie să se organizeze. Cel mai sigur, însă, este că un copil sau un profesor de oraș au atât laptop cât și telefon mobil. Dovada este că multe cursuri au început să se țină după ce ministru a cerut print-screenurile, ca profesorii să-și ia salariul.  

Dincolo de asta, școala are acum o oportunitate pe care a refuzat-o în ultimii ani, dar cu care s-a făcut o bună afacere. De 10 ani, România are o strategie de digitalizare a școlii, iar mulți profesori au fost trimiși la cursuri de diverse autorități tocmai pentru a învăța predarea online. Pentru că aceasta are un tipic anume al ei. De la platforma pe care se ține, până la discursul profesorului, astfel încât copii să înțeleagă. Deși cursuri s-au mai făcut, ele n-au fost decât o bifă pentru o activitate profesională sau un supliment de salariu. 

Acum, în vacanța de vară, toată energia autorităților române trebuie să se concentreze pentru ca aceste lecții să capete sens. Nu știm cât va dura boala. S-ar putea ca în septembrie să fim tot acolo. Profesorii ar trebui să știe unde predau, cum predau, ce instrumente folosesc. Mai ales că au în față copii complet digitalizați, crescuți cu telefon și laptop. 

Ar putea să înceapă chiar cu constatările copiilor despre cursurile online, prezente în raportul Consiliului Elevilor: profesorii nu știu să folosească mediile respective, nu înțelegem ce ne scriu, ne dau prea multe teme, interacțiunea este scăzută, dacă nu ne place, putem să nu fim prezenți, nu putem fi testați, nu ne ajută fișierele pdf. Lista e mare.

Da, doamnelor și domnilor. Ascultați-i și rezolvați căci tocmai se schimbă terenul de joacă, iar profesorii trebuie să intre ei în lumea elevilor. Curaj! 

Vreau să știu și eu cât durează faza asta

-Vladimir! 

Pauză. Trece un minut de liniște. Niciun semn

-Vladimir! Vla-di-mir!

Liniște. Nicio treabă. Episodul se repetă în următoarele 5-7 minute. 

Ne punem la masă fără el. De undeva se aude un ”da” la o întrebare de acum câteva minute. Mai vine și un ”am treabă”. Evident că acum face temele pe care altfel nu le-ar face. 

Apare după alte minute. Desculț, vivace, cu verbele la el. 

-Ce presiune era?

-S-a răcit mâncarea.

-M-ai pus să fac teme.

-Dar acum era de mâncat

-Hotărăște-te!

Mâncarea e cu mult verde. Nu-i stârnește interesul. Mâncă în reluare jumătate de farfurie și pleacă. Vasele sunt pe masă. Îl strig să strângă. O face și dispare. Va reveni în bucătările în fiecare din orele următoare doar ca să cotrobăie prin frigider după lucruri care-i plac. 

Cu ceva ore înainte, în mașină.

-Mi-a spus mama că nu ți-ai terminat temele.  

-Nicio problemă. Nu am mare lucru

-Ba, ai! Am o listă.

-Ce listă ai?

-Cu temele tale. Mi-a dat-o mama. 

-Așa, și? Nu am mare lucru.

-Cum nu? Iaca: ai la matematică, la română un test și la engleză și la școală și la institut.

-Aiurea. E foarte simplu. La algebră am terminat, la română fac imediat, la engleză nu e nicio șmecherie. 

-Mie mi se pare enorm.

-Lasă-mă în pace că am un plan.

-Ce plan?

-Un plan cu care termin imediat. Am jumătate de zi la dispoziție.

Între timp, ne sună Alina să ne spună că rămânem un pic mai mult în oraș. Îi explic schimbarea.

-Îți dai seama că mi-ai ruinat planul. 

-Nu e decât o amânare.

-Nu, e mai mult de atât. Nu mai pot face nimic.

Arta enervatului o stăpânește la maximum. Așa că ieri după-masă, înlemnesc la următorul telefon

-Da, bună ziua. Eu sunt.

-…

Deduc cumva că vorbește cu profesoara de matematică

-Vă rog frumos, da, vă ascult!

Vă rog frumos, wtf? Astea-s cuvinte noi. 

-Da, am încercat și eu varianta asta. Sigur…Am lucrat suplimentar

Cine-i ăsta, frate?

-Da, știu. Tocmai de asta v-am scris. 

-….

-Da, aveți dreptate.

Aici mă blochez. A avea altcineva dreptate este imposibil.

-Da. Vă mulțumesc frumos!

Vă mulțumesc. Wow. Ce copil frumos. Oare are ceva cu noi?

 

Povești de radio. Cum vă (mai) iubiți dacă aveți copil?

Stimați cetățeni, episodul acesta este delicat, dar sunt sigur că li s-a întâmplat tuturor celor care au copii. Cum faci să te mai întâlnești romantic cu partenerul, iubitul, iubita, soția, dacă ai copil mic? Știți sigur că acesta nu adoarme când vrei și, dacă programezi o seară romantică de la ora nouă, să zicem, va sta treaz până la 11. 

Nu e om să nu i se fi întâmplat. Și mai grav este atunci când ai mai mulți cu orare diferite și nevoi diferite. Iar când sunt mari, cum veți auzi în continuare, atunci te vor și întreba: ”voi vreți să vă iubiți?” Dar în niciun caz nu vor ieși din casă. Veți cunoaște diverse stadii ale disperării și frustrării, iar imaginația voastră va funcționa din plin. Mai ales când sunteți prinși. 

Un prieten îmi povestea recent că, el însuși, la o vârstă măricică, se juca de-a indienii și a intrat târâș în camera alor lui și a scos capul drept la nivelul patului, la timp să prindă acțiunea. A plecat de acolo în aceeași manieră în care a venit, fără să fie prins. Dar ascultătorii Digi FM au istorii mai spectaculoase. 

Ascultați-o pe Dana care fuge acasă la prânz să se vadă cu soțul, câtă vreme doarme copilul. Și faceți cunoștință cu Mitică din Roman, camionagiu de profesie, căruia puștii săi de 13 și 14 ani i-au pus toate barierele. ”Până adorm ăștia, eu dorm demult. Iar următoarea seara fac schimb cu nevastă-mea. Adoarme ea înaintea băieților. ” Povestea sa este fascinantă, ascultați-o până la capăt.

P.S. După ce l-am auzit, Digi FM și directbooking.ro le-au dat oamenilor un premiu, un sejur de un week-end la mare în luna iunie. Unde să meargă singuri, fără băieți. 

Sânge, praf roșu, plastic și o minune a lumii. Cambodgia

În praful de pe drumurile Cambodgiei e aproape o minune să găsești un espressor uriaș de la Saeco. Mașina argintie e pusă pe un bar, în mijlocul benzinăriei, drept afară. E acoperită cu praful roșu al locului, dar ferită de ploaie. Are un tub imens în care stă cafeaua boabe și o listă mare cu diverse băuturi, așa cum ar fi la orice cafenea europeană. 

Fata de la bar știe să facă latte, cappuccino, espresso, cafele lungi și scurte. ”Cu frișcă sau fără frișcă?”, te întreabă și te minunează în același timp. În afara barului, la noi, locul ar fi o șandrama care stă să cadă. Și nici peste drum de benzinărie nu arată mai bine. 

Cambodgienii stau în case de lemn, cu stâlpi înalți ca să fie pregătiți oricând de inundații. ”Și de venirea tigrului în vechime, doar că acum tigrii nu mai sunt,” mi se explică. Impresia de sărăcie este întrecută doar de cea de mizerie. Nu cred că e loc pe pământ care să fi lăsat mai multe pungi, plastic, resturi de hârtii pe marginea drumului și la intrarea în fiecare curte. 

E ca și cum toată țara s-ar afla la margine unei gropi de gunoi dinspre care bate vântul și totul se adună pe drum. E ca finalul unui concert sau miting în care totul este lăsat din urmă ca să vină cineva să strângă. Doar că nu vine nimeni.

Este exact locul cel mai potrivit unor minuni. Iar acestea chiar se întâmplă. 10 minute mai jos de benzinăria cu cafele, plasticul lasă loc unui praf roșu ca de zgură. Ți se pune pe ghete, pe picioare și pe suflet. Mergi 500 de metri pe el ca să ajungi la unul dintre locurile care te lasă cu gura căscată. 

Foto: Alinka

Banteay Srei e o minune arhitecturală de culoare roșie-gri făcută din piatră de gresie. E un amestec de basoreliefuri delicate cu sculpturi de filigran. Câteva turnuri mici, conuri și spații largi cu ferestre prin care să treacă soarele unei vremi perfecte. 

E ora apusului, mai sunt puțini turiști. Polițiștii vin să facă ultimul rond și să te salute zâmbitori. E liniște și-au dispărut hoardele de oameni care de obicei se află aici. Doar câțiva ruși se fotografiază cu o dronă stricând liniștea locului pentru câteva secunde. Pietrele sunt calde și te invită să le vezi și să le atingi. Șiruri întregi de dansatoare apsara și de legende ale lui Buddha plutesc sculptate pe holurile templului.  

Clădirile sunt mici și nu-și doresc nicio secundă să egaleze măreția Angkor Wat-ului. Firesc. Nu sunt făcute de un rege, ci de un slujitor al acestuia la jumătatea secolului al X-lea. Vishnukumara trăia la curtea Regelui. Era filantrop și învățat, iar menirea sa  era să-i ajute pe cei săraci, nedreptățiți sau bolnavi. Poate de asta Banteay Srei e templul cel mai aproape de oameni, cel pe care-l iubești cel mai mult. 

Pare ciudat, dar trăirea fondatorului său poate să vină un mileniu și jumătate mai târziu să ne spună că oamenii au fost mereu buni și frumoși și că-și doresc aceleași lucruri. 

Așa cum Angkor Wat vine să-ți spună că ești în inima unui imperiu care vreme de 500 de ani a fost uriaș. Că istoria khmerilor este mai mult decât războaiele civile ale ultimilor 40 de ani. Și că te afli într-un loc măreț. Mii de oameni stau la coadă să urce în templul principal. 37 de trepte abrupte și înguste sunt cea mai grea încercare. Nu e dat tuturor să ajungă sus, ci doar celor aleși. Regelui i-au făcut o scară mai ușoară, însă. 

O imensă masă de oameni vine cu autocare, microbuze sau tuk-tukuri să se minuneze. Templul uriaș se reflectă în cele două heleștee care îi stau în față, iar lumea se înghesuie la fotografii. Un pod plutitor leagă insula pe care se află de restul lumii. Gândit ca o fortăreață, Angkor Wat nu a fost niciodată locuit. Era doar un loc de rugăciune în care veneau regii. Imensul loc era cu totul aurit la mijlocul perioadei sale de glorie și un simbol că nu e un imperiu mai mare. Prin dimensiune și poveste, locul e comparabil doar cu piramidele egiptene sau cele mayașe. 

Și totul este gândit să te facă mic, să te supui, să înțelegi că sunt lucruri mai mari decât tine. Mai importante. Și apoi să te predai. Și să-ți pui câteva întrebări. Vii dintr-o țară care se mândrește cu o istorie de secole, cu o istorie creștină și cu construcția unor biserici desprer care crezi că sunt parte din minunile lumii. Iar aici descoperi că o civilizație despre care crezi că nu se compară cu tine, dar a reușit în trecutul ei ceva mult peste tine. Poate nu e rău să învățăm mai multe de la alții. Și să ne privim cu modestie.  

Singurele care îi știrbesc grandoare lui Angkor Wat sunt cele câteva cete de maimuțe care fură tot de la mâncare la sticle cu apă și apoi aruncă în jur.  

O să închei povestea tocmai la nord, la granița cu Thailanda. După un drum de patru ore, ești invitat să urci într-o camionetă 4×4, singura care poate ajunge pe culmea unui deal păzit strașnic de armată. Cazemate înconjoară locul, soldați în uniformă stau cu arma în mână și steaguri flutură patriotic peste tot. 

Acum zece ani, la Preah Vihear se trăgea cu arma și cu tunul. Thailanda și Cambodgia și-au disputat mult acest loc. A revenit prin decizia Curții Internaționale de Justiție Cambodgiei, iar acum este în patrimoniul UNESCO. Templul este un complex uriaș, axat pe o alee care urcă la nesfârșit. Un amestec de ruine și ziduri renovate, de sculpturi magnifice și povești păzite de militari, complexul se termină cu o capelă de rugăciune în care un preot împarte binecuvântări.  

Chiar de la marginea culmii, se vede fosta pădure tropicală, o junglă pe cale de dezmembrare. Sute de focuri ard ca să facă loc noilor culturi agricole. Pe o pătură, între ruine, câțiva militari beau bere și s-au cam luat. Râd cu veselie și strigă unii la alții. La marginea stâncii s-au adunat zeci de oameni care se uită la spațiul întins de mai jos. E o agitație plăcută, într-o vreme perfectă.

Fix acum 40 de ani, de pe acest vârf, 42 de mii de cambodgieni, refugiați de teama khmerilor roșii, erau alungați din Thailanda. Soldații îi păzeau cu armele. În jos nu era decât o cărăre abruptă pe care se călcau în picioare. Mulți și-au legat copiii de spinare și-au coborât pe liane. Pe măsură ce coborau, soldații thailandezi aruncau de sus cu bucăți de stâncă din templu. 

Cei care aveau să ajungă jos călcau pe minele lăsate de khmeri. Drumul curat era marcat de trupurile celor care călcaseră greșit. Mii de oameni aveau să moară în acea zi. La picioarele și departe de istoria glorioasă a strămoșilor lor de acum 1000 de ani.  

 

Nu fiți ipocriți când îl criticați pe Dragoș Bucur

Primul lucru care trebuie spus. Noi nu avem ce discuta despre viitorul pe care Dragoș Bucur și Dana Nălbaru îl asigură copilului lor. Este familia lor, este decizia lor . Ei știu cel mai bine ce îi trebuie copilului și cum vor să-l ajute să meargă în viață.

Câtă vreme această decizie nu implică violență, traume sau lucruri care pot afecta dezvoltarea emoțională a copilului, societatea nu trebuie și nu poate să intervină. Și nici statul. Dacă ei consideră că ea se va putea descurca pe viitor fără diplome, oriunde va merge pe lumea asta, iarăși este decizia lor. Una periculoasă, dar decizia lor. Au timp să revină.

Spun asta pentru că în mod evident, copilul lor va primi o formă de educație.  Se va întâlni cu profesori, va discuta obiectele, nu după o programă, dar va ști. Deci nu aici trebuie să ne uităm. Avem însă un lucru care ne leagă pe toți. Cu care toți ne confruntăm. De fapt, elefantul din sufragerie pe care nu vrea să-l vadă nimeni și de care ar trebui toți să vorbim.

Mai mult

Cum convingi copilul să mănânce verde

Se uită lung în farfurie, aproape pierdut. Plimbă lingura prin ea și mută de colo-colo conținutul. Fața îi descrie o groază simulată. Se strâmbă până și din urechi. Se ține de nas, deși mâncarea nu prea are miros. Împinge farfuria cu cealaltă mână

”Nu, nu mânănc asta!”

”Mănâncă, e bună. Nu are ce să-ți facă rău și e sănătoasă.”

”Ehhh. Nu vreau, arată ca voma mea.” Și își întoarce în mod voit stomacul pe dos, într-un sunet de vomă năvălitoare.  Mai mult

Dacă ești părinte, întâi ești responsabil și apoi te vaiți

La sfârșitul săptămânii trecute a izbucnit un nou scandal la o grădiniță din zona centrală a Bucureștiului. O directoare snopea în bătaie copiii de la grădiniță și acest lucru a fost înregistrat video. Grădinița funcționa ilegal.

”Nu este acreditată și autorizată de ARACIS și funcționează în afara legii, nu este și nu intră în evidenţa ISMB, a spus, la Digi24, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Județean al Municipiului București, Marian Banu.

Mai mult

De ce la noi bătaia copiilor e firească iar la norvegieni, nu


Am făcut un mic experiment pe Facebook. Un apel la sinceritate. I-am întrebat pe cei din lista dacă au fost bătuți în copilărie și dacă la rândul lor și-au bătut copiii, dacă au dat câte o palmă/pălmuță.

Acum, sincer vă spun că rezultatul m-a speriat un pic. Pentru că majoritatea, marea majoritate și a luat și a dat. Există diverse argumente și ce e cel mai tare este că mai toată lumea spune că i-a folosit în viață. Iată câteva. Mai mult

Pentru părinții cu copii scufundați în Minecraft

Cred că ați avut fix aceleași senzații ca și mine. Întâi de neînțelegere și acceptare și apoi de îngrijorare în momentul în care l-ați văzut că se uită cu minutele pe youtube la filme din Minecraft. Și ascultând și râzând ce povestesc niște tipi, în engleză, ca și cum s-ar uita la un desen animat. ”La ce te uiți, Vladimir?” ”La ce au făcut ăștia în lumea lor.” Apoi, pasul următor: ”vrei să-ți arăt lumea mea?

”Aici este un habitat aerian. L-am făcut să semene cu un satelit. Aici este și un air-lock.  Țin presiunea constantă”. ”Și acesta roșu pe jos ce este? Sânge?”. ”Aaaaaa, nu! Acesta este red stone dust. Se folosește la conectarea dispozitivelor electrice.” Câțiva pași mai încolo sunt ”un reactor nuclear și un switcher cu care îl închizi și deschizi.” Mai mult