copii

Prima mea beție. Ghid pentru părinții cu adolescenți

Nu-mi aduc aminte ca în adolescența mea băutura să fi fost o problemă. Cred că găseam băutură la discreție și oriunde m-aș fi dus. Nu cred că era vreo interdicție pe undeva. Fiind începutul anilor 90 aveam acces și la terase. Cred că prima dată am pășit într-una printr-a a șaptea, a opta. Nu exista cineva care să te dea afară. Poate o singură dată am avut probleme, când a dat dirigintele meu peste mine, dar eram deja mare și la chiar în seara respectivă nu beam, eram la o pizza.

Mai erau și garajele vecinilor, unde se aflau butoaie și eram invitați pe rând de către fiii proprietarilor. Și desigur să nu uităm că mereu apărea câta o sticlă de plastic cu vin sau alte alea. Și nemuritoarele cutii pătrate cu votcă de la Scandic.

În toți anii aceștia nu știu să-mi fi făcut taică-meu vreun instructaj asupra tehnicii de băut, cantităților și așa mai departe. Îmi atrăgea atenția dacă luam ceva din casă și desigur era destul de strict la treaba asta. Era un fel de interdicție, să zicem. În situația asta, cred că m-am îmbătat de vreo două ori tot liceul, dar de băut am băut de mai multe ori. Am folosit o limită de bun simț.

În nici un caz taică-meu nu a fost chemat la școală și instruit să-mi povestească despre băutură. Asta nu se întâmplă nici acum, când nici eu, nici alții, nu suntem chemați la școală să ni se povestească despre alcool și copiii noștri. Știu că accesul la băutură e mai greu azi decât acum 30 de ani, dar sunt convins că toți adolescenții își pot procura băutură fără probleme.

De asta trebuie să vă istorisesc despre ce au învățat doi prieteni de-ai mei, părinții unui copil care învață în Anglia. Puștiul e deja la liceu și e la vârsta la care urmează să cinstească ceva sau deja a făcut asta. Părinții au fost invitați la școală să ia parte la un seminar în care să li se vorbească de adolescenți și alcool. Drept este că seminarul e doar unul intr-o lungă serie care se ocupă de creierul adolescenților, de sexualitatea lor, de modul în care reacționează la provocări sau la controverse.

Nu întâmplător, englezii au astfel de seminarii în școli și pentru elevi și pentru părinți. Anglia are probleme mari cu alcoolul în rândul adolescenților. Aproape 40 la sută dintre copii între 11 și 15 ani au băut deja în Anglia, 8 la sută dintre ei s-au și îmbătat, iar 22 la sută au băut mai mult de 15 unități de alcool pe săptămână.

Așadar, părinții sunt invitați la școală să li se spună cam tot ce trebuie să știe despre întâlnirea copilului lor cu băutura. În mod controlat și decent. Așadar, câteva lucruri importante pe care trebuie să le știți dintre recomandările pe care le-au primit la școală. Seminarul a fost ținut de psihologi de profesie și oameni specializați în dezvoltarea copilului

Adolescenții au nevoie să socializeze, deci trebuie să-i lăsați la petreceri, dar nu mai mult de o dată pe lună.

Este obligatoriu să știi cine vine la petrecere și câte persoane vor fi. De asemenea, la fiecare cinci adolescenți trebuie să fie prezent un adult. Potrivit legii britanice, ești responsabil de tot ce se întâmplă în casa ta. Dacă apar droguri, băutură în plus sau alte evenimente neplăcute poți răspunde și penal.

Stabilește regulile petrecerii de la bun început. Și cantitatea de băutură. Până la 15 ani nu este voie să le dai alcool. Cei mari au voie la un pahar de bere pe seară. Fii sigur că vor încerca să strecoare mai multă băutură. Va trebui să-i oprești.

Regulă importantă: paharele nu se lasă nesupravegheate din cauza drogurilor care pot fi puse în băutură. Fetele suntt învățate să folosească o ojă specială care, în contact cu băutura, își va schimba culoarea, dacă aceasta conține droguri. Asta în caz că le-a strecurat cineva în pahar. Nu-i lăsa să bea repede.

Stabilește ora la care se încheie petrecerea. Dacă e noaptea nu mai târziu de unu nopatea. Dacă e târziu, vii și-l iei. Dacă nu, școala te încurajează să-l lași să folosească mijloacele de transport în comun.

Dacă, totuși, vin atinși acasă sau beți de-a dreptul, nu te repezi în ei. Nu are rost să rezolvi treaba atunci. Nu-i adu aminte de alte nerealizări. Totul se tratează în ziua următoare după ce-au trecut efectele alcoolului. Și atunci cu calm și cu referire doar la problema respectivă.

Și obișnuiește-te cu ideea că va crește și va bea și fără supravegherea ta. Învață-l să bea singur și sigur.

Și aceasta este doar lecția despre băutură. Căci la școală și alte seminarii sunt lecții despre sex, dar și despre modul în care creierul copilului se comportaă la această vârstă la care sunt de neînțeles. Și admite că în 80 la sută din cazuri, părinții sunt cei care pun băutura în mână.

Statisticile din România arată mai prost decât cele din Anglia. Suntem pe un loc șapte european în această chestiune, după Cehia, Lituania, Ungaria, Croaţia, Danemarca şi Bulgaria.

Studii mai vechi arată că în urmă cu aparoape 10 ani 85 la sută dintre puștii de 16 ani din România deja băuseră. În următorii ani am ajuns la 72 la sută, dar datele ne plasează peste Europa. În același timp, nici nu văd c-am face ceva, deși alcoolismul este una dintre principalele probleme pe la noi.

Cred că primul pas ar trebui să fie instructajul de acasă, dar ar trebui să avem curaj să vorbim despre asta și la școală. Deci, când ați băut prima oară? Dar copilului când i-ați dat de băut.

Reforma școlii reușește: repetent în clasa întâi

Știrea este că timid s-a strecurat în spațiul public o mică dezbatere despre învățământ. Parcă s-a auzit mai mult decât agenda noastră obișnuită. Evident că s-a pornit de la lucrurile lansate de doamna Andronescu care are un nou plan de reformă a educației. Culmea că și președintele are un plan. Așa că voi comenta și eu despre ce s-a auzit până acum. Și nu o voi face ca jurnalist, ci ca părinte. Pe baza experiențelor mele, dar și a preoocupării pe care trebuie să o am pentru copilul nostru. O să zic câte o idee despre ce a ieșit la iveală. Și nu o luați decât așa cum este: o părere personală, la cald. Așadar:

Repetenția în clasa întâi. Legea nu permite, doamna Andronescu zice c-ar trebui. Nu înțeleg de ce am ajuns aici. Și care e miza. Oricum nu o să rămână nimeni repetent vreodată. E o corvoadă pentru profesori. Și birocratică și umană. Altfel, ce face atât de greșit un copil de șapte ani încât să rămână repetent? Cât de slab să fie la carte? Nu cumva e o problemă psihologică cu copilul, de adaptare? Nu găsim un mecanism de ajutare a acestor copii care nu se adaptează? Trecem direct la repetenție? Temă falsă și apoi problema principală e ratată complet. Nu ar trebui să lăsăm pe nimeni în urmă. 

Vacanțe mai puține și mai scurte. Doamna Andronescu vrea să facă vacanța de iarnă mai scurtă, să mai umble la cea de primăvară și să o scoată pe cea dintre semestre. Nu a rezultat de ce este necesar, dar să zicem că e un pic anormal ce e acum. Bucățica asta de semestru unu din ianuarie e ciudată. Dar iarăși ratăm esența. Doamna Andronescu nu vrea neam să recunoască marea probemă: vacanța de vară este prea lungă. Trei luni sunt un coșmar,  copiii uită tot. Ar trebui scurtată pentru că nu este necesară o atât de perioadă. Nu mai sunt în anii în care copiii trebuie să ajute la câmp. În lumea vestică, școala începe în august. Cred c-ar trebui să mergem în direcția asta. Adică, mai multă atenție pentru copii, nu pentru profesori.

Reintroducerea treptei a doua. Înțeleg că doamna Andronescu spune că ar deveni Bac-ul mai ușor. De acord. Dar alt argument care este? Nu știu, iar singurul lucru care mi-a venit în cap este că e nevoie de pregătire și în clasa a X-a. E prea multă materie la Bac? Alege lucrurile relevante pentru zona respectivă. Fă-l pe domenii sau pe grade, nu musai la fel pentru toți. 

Ajung aici și la ideea lui Iohannis: Bacalaureatul cu două viteze. Sunt de acord, poate că este necesar. E un moment în care poți să-ți decizi viitorul. Vrei la facultate? Intri la Bac-ul greu! Vrei să fii meșter: mergi la cel ușor! Asta e o idee la care trebuie să ne gândim și să-i găsim o formă de funcționare. 

Șase ani la ciclul primar și câte trei la gimnaziu și liceu. Adică a cincea să treacă la școala primară. De ce o fi mai bună ideea domnului Iohannis, nu știu. Poate că sunt studii care să arate că e o perioadă de adaptare mai bună a copiilor. Mie mi se pare o zăpăceală. Cred că e o chestiune de formă și nu de fond.

Bacalaureat la șase probe. Tot de la domnul Iohannis. Mi s-ar părea minunat să-l cupleze cu treapta a doua. O să băgăm pregătire în ei ca la balamuc. Ce-mi place însă la această idee este însă posibilitatea facultăților de a cere un anumit obiect la Bacalaureat. Asta chiar are sens. De încurajat. 

În fine, nu știu cât și cum vom purta această dezbatere. Mi-e teamă că o să fie acoperită de de acareturile zilnice. și cele care sunt mai interesante pentru actuala guvernare. Sper ca după toată perioada asta chiar să le putem discuta amănunțit. Deocamdată, ținem ochii pe ele. 

 

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.   

Un cadou neașteptat de Crăciun

Eu mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme. Am trăit la radio una dintre acele întâmplări care te lasă cu gura căscată. Și încerci să cauți în memorie când ce și cum s-a întâmplat. Și îți dai seama că viața are atâtea nuanțe și momente pe care nu le prindem și nu le înțelegem. Și că vedem diferit atâtea lucruri, dar că simțim împreună. 

Pe femeia care vorbește mai jos nu am cunoscut-o până ieri. Nu ne-am întâlnit sau cel puțin eu nu știam asta. Și a intrat în direct la matinal cu mult noroc, dintre cele șase telefoane pe  care le aveam în linie. Pot doar să vă spun c-am stat apoi îndelung de vorbă cu ea. Se numește Ema, nu ne-am văzut decât o dată în viață, deși eu am uitat. Iar azi am aflat cu surprindere că suntem vecini la câteva sute de metri distanță. Ca să vă stârnesc mai mult interesul, o să vă spun doar că povestea are legătură cu copiii fiecăruia dintre noi. Și că al meu a marcat-o pe viață. Mai mult nu vă spun pentru că merită să auziți lucrurile așa cum s-au întâmplat. 

Știu doar că aseară, după toată povestea asta m-am uitat pe fotografii vechi să regăsesc copilul acela. 

Țara fără hârtie igienică

Mă deranjează o situație zilele astea. Și-mi dă un sentiment de neputință. Pentru că nu știu cum să-i explic unui copil asta. 

Am tras cu urechea la câțiva puști aflați în pragul liceului. Împărțeau un suc la mall. ”Dacă intri acolo, faci sigur Ebola, două tipuri de cancer și o boală de piele.”  Vorbeau de toaleta din școala lor. ”Nu se poate intra acolo de miros,” spune un altul. ”Nu am avut niciodată hârtie igienică,” apare o concluzie. 

Mi-aduc aminte de fiu-meu care evită cât se poate toaleta din școală. E renovată, înțeleg, dar în mintea copilului s-a format, după ani, ideea că acesta este un loc de evitat. Deunăzi, doi părinți mi se plângeau că al lor nu se duce la toaleta școlii pentru că nu are niciodată hârtie igienică. Am scris pe Facebook și am cules mesaje. Nu numai hârtia igienică lipsește. Lipsește și apa și săpunul. Ca să nu spun de cazurile unde lipsește cu totul wc-ul. Nu ați uitat că în România, o copilă a murit căzută în haznaua din curtea școlii. 

Mai mult

Ce-am văzut la Târgul de Educație. Și cum înveți să zâmbești

Am fost zilele astea la târgul de educație World Fair Education. E o experiență importantă pentru noi, dar și pentru alții, mai ales dacă copiii noștri au prins gustul unor ieșiri în afară sau au experiențe de învățare în tabere internaționale. Și mai ales pentru cei care s-au decis că viitorul copiilor lor este în străinătate, fie la universitate, fie la liceu. 

Nu e nicio surpriză că sălile erau pline. România are o pătură de cetățeni bine conectată la ce se întâmplă în afară, are oameni cu bani, are oameni hotărâți și care știu să caute ce este mai bun pentru copiii lor. Iar a studia peste granițe, în diferite forme, a devenit din ce în ce mai accesibil. Ce am văzut și ce este important de știut. 

Mai mult

Oameni de care nu vorbește nimeni. Și o faptă bună

Uneori, viața este la un telefon distanță. Un telefon pe care o secretară îl poate da sau nu. Dintre toate lucrurile din lume, te-ai gândi vreodată că o secretară sau dispoziția ei este cea care poate face diferența? Un minut mai devreme sau unul mai târziu, cineva care intră pe ușă sau nu, un gând care poate veni sau nu. Toate astea duc la un telefon care îți arată că drumul tău este în altă parte.

Asta i s-a întâmplat lui Dragoș. Un telefon de la secretara DGASPC Huși i-a arătat cu 18 ani întârziere că este viață și pentru el. Că este și el important. Când a fost sunat, Dragoș Pleșuvu avea 18 ani, nu luase Bacalaureatul și lucra într-un bar din Huși, Zodiac. Întâmplător, am fost odată acolo. Ne-am întâlnit. Nu l-am reținut.  Poate era și un motiv.

Mai mult

Ce să mai faci cu copilul în oraș

Vă las aici o listă cu ce-am mai văzut în ultima vreme prin oraș, poate vreți să mai ieșiți și nu aveți idei. Trebuie să recunosc că mare parte dintre lucrurile de mai jos se întâmplă pentru că Vladimir a ajuns la o vârstă la care trebuie cumva desprins de tabletă. Trebuie să-i mai dai și alte gânduri și alte percepții, să-i mai arăți și altceva. 

Așa că băgăm ceva cultură pe repede înainte, pentru că ne-am lămurit demult că meciurile sunt niște chinuri pentru copilul meu. De la handbal  la fotbal, de la tenis la baschet, se plictisește. Iar singura dată când am fost la F1 a dormit. Deci ce-am văzut:

Mai mult

Care ai 35 plus, vezi dacă înțelegi asta!

Vladimir m-a rugat să merg cu el la Comic Con ca să-l văd cum joacă unul dintre jocurile lui preferate. Am mai fost Comic Con, dar în calitate de portofel ambulant. Adică îl însoțeam pe acolo ca să-și cumpere ce-și dorește. De data asta am avut însă mult timp la dispozție de unul singur. 

Vladimir și prietenii lui s-au așezat la coadă și apoi la joacă. A durat destul ca eu și un alt tată să dăm vreo 3-4 tururi de târg. În general, mă prin repede care e treaba. Am înțeles de ce un poster A4 este 10 lei, de ce o chestie de pus la gât e vreo 30, de ce o mască cu o carte la pachet este 130. Am înțeles și care e partea cu fotografiile, actorii și personajele de film. Am înțeles și fetele pe jumătate dezbrăcate, dar îmbrăcate ca eroine. 

Mai mult

O lecție civică pentru fiul meu

Deunăzi a trebuit să înnoiesc pașaportul meu și cel al copilului. Am mers la Plaza Mall, că acolo s-a deschis un birou  și nici prin cap nu mi-a trecut că urmează să-i explic România reală lui fiu-miu. Mai ales c-am plătit taxa în 10 minute, iar Alina tot mă suna de la ghișeu că să vin că merge foarte repede. 

Ceea ce era și adevărat. Că eu am reușit să depun cererea în maximum zece minute Chiar voiam să scriu un text pe Facebook în care să felicit statul român pentru viteză. 

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!