advertorial

Copiii aproape se întorc la cursuri, dar școala online tot nu funcționează.

Articol susținut de Petrom

Chiar înainte de Crăciun făceam un apel către voi, pe Facebook. Un apel ca să fim alături de 2000 de copii care, cu ajutorul Asociației Narada, primesc o mai bună legătură cu școala. Sau primesc chiar o legătură în multe cazuri. Pentru cei mai mulți dintre ei, școala online este o conversație pe Whatsapp de pe telefonul părinților. Sau nici măcar o conversație. Primesc tema sub forma unei poze și tot acolo trimit o altă poză cu rezolvarea. 

În multe cazuri, școala online are de suferit. În altele, profesori măiaștri fac tot ce-i mai bine pentru copiii lor. Dar, în aproape 100 de mii de cazuri de copii din România, indiferent de ce s-ar întâmpla, accesul e limitat pentru că nu există tehnologia. Apelul meu de atunci îl aveți mai jos. 

Mulțumesc c-ați răspuns chemării mele. Mulțumesc c-ați luat din banii voștri și i-ați dat unor copii ca să poată merge virtual la școală. Vă alăturați celor 90 de mii de euro pe care Petrom i-a donat deja.

Felicitări Petrom și Mastercard pentru această aplicație extraordinară de la drumulspreșcoala.ro. 

Cum funcționează aplicația

Dacă  nu știți cum funcționează, mai explic o dată. Pe drumulspreșcoala.ro găsiți un calculator. El vă arată în mare câtă benzină ați economisit de când nu mai duceți copilul la școală. Aproximativ un leu pe kilometru. În cazul meu cam 24 de lei zilnic.

După ce folosiți aplicația, puteți face și o donație prin site-ul Narada.

Mai mare sau mai mică după puteri. Eu cred că e important să fim împreună dacă vreți să avem o țară normală. Și poate vă întrebați unde o să ajungă banii. Hai să vă arăt. Scrisoarea de mai jos este povestea lui  Teodor. Teo are șapte ani și nu știa că atunci când vorbește cu oamenii de la Narada, care i-au pus cuvintele în pagină, se înscrie într-un program care o să-i redea dreptul la școală. 

O scrisoare pentru un copil de 7 ani

Eu sunt Teodor Axente și am 7 ani. Am fost primul sărbătorit din Clasa Pregătitoare E din care fac parte începând cu 14 septembrie când am pășit pentru prima dată în Școala Gimnazială nr. 28 Galați. De ceva vreme practic Karate și îmi place foarte mult disciplina și strictețea acestui sport. Aș putea spune că este sportul meu preferat.

Și limba engleză este preferata mea, de multe ori fiindu-mi mai ușor să vobesc în limba engleză decât în limba română. Nu am trăit în altă țară, dar am urmat cursuri de limbă engleză și mi-a fost foarte ușor să învăț. Îmi plac foarte mult provocările și tot ce înseamnă nou și diferit.

De aceea, când doamna învățătoare a venit la școală cu creioanele 3D  a fost cea mai interesantă activitate la care am participat. Am învățat cât de ușor este să construiești un hexagon folosind fire PLA și un dispozitiv care la 190 o topește firul și apoi poți șă desenezi formele pe care le vrei sau chiar poți să construiești figurine 3D. Mie mi-au ieșit pentru prima dată bine niște cireșe.

Sunt priceput și la tot ce înseamnă dispozitive: laptop sau tabletă fiind primul din clasă car am încercat, dar am și reușit să partajez ecranul în timpul unei lecții, deși doamna nu ne arătase acest lucru. Îmi plac și activitățile tipice, genul celor de colorat. Inițial mi s-au părut plictisitoare și chiar spuneam că mă doare mâna și nu mai pot să colorez, dar cât a venit activitatea Pixel Art când trebuia să completăm modelul respectând codul culorilor activitatea a devenit una interesantă și mai puțin obositoare.

Am descoperit că îmi place să construiesc și circuite electronice după scheme date, iar elementele componente le identific cu ușurință. Îmi place școala online atunci când am de rezolvat fișe intetractive sau să fac personajele virtuale să vorbească folosindu-mi vocea.

Nu cunosc toate literele sau să citesc, dar știu să folosesc chat-ul pentru a da răspunsurile la întrebările pe care le pune doamna. Mi-aș dori să devin soldat, dar nu orice fel de soldat: unul care să programeze tancurile și armele astfel încât oamenii să nu fie răniți și în locul în care cade proiectilul să nu producă pagube mari.

Știu că e puțin ciudat, dar iubesc oamenii și mi-aș dori să fie o lume mai bună în care tehnologia să îi ajute pe oameni să facă activitățile mai ușor sau să ajungă mai repede într-u anumit loc.  Acum mi-aș dori să învăț cât mai multe despre diferite aplicații ce le pot folosi la școală și să-i învăț sau să-i ajut pe colegii mei. Cred că împreună am putea construi jocuri interesante prin care să exersăm ceea ce învățăm la școală.

Teodor, șapte ani

Care e diferența dintre Teodor și copiii noștri? Din rândurile acestea, nu simți. Visele le sunt identice. Speranțele la fel de înălțătoare. Bucuriile și mijloacele diferite. Teodor nu are o tabletă sau un laptop. El face școală de pe telefonul mobil al tatălui. Școală este mult spus. Primește temele și le trimite înapoi. Asta-i tot. Or asta nu e nici școală și nici pregătire pentru viață. 

Acesta e mai mult de un ajutor. E o viziune

Și acum încă ceva. Un lucru care-i privește pe toți copiii noștri. Educația digitală sau școala online nu înseamnă că ei se văd cu toții pe un calculator și imită ceea ce-ar fi făcut în viața reală. Nu despre asta este vorba. Este o oportunitate. Mai mult, o necesitate. Un moment unic în care ne putem pregăti copiii pentru lumea care-i așteaptă. 

Trăim cu impresia că dacă știu să joace Fortnite sau au cont de TikTok , atunci chiar sunt experți în calculator. Dar nu despre asta este vorba. Ci de folosirea unor aplicații, de la Microsoft Office până la arsenalul pus la dispoziție Google.  E vorba că ei pot să învețe toate mijloacele de comunicare și colaborare corporatiste, editare de imagine, de sunet, aplicarea tuturor capacităților unui device mobile în lumea în care trăim. Capacitatea de a vedea, trăi și crea virtual. Dar și învățarea unor lucruri minimale măcar despre pericolul lumii online. Despre asta ar trebui să fie vorba. 

Gândiți-vă un pic! Nu facem asta în totalitate nici pentru ai noștri. Dar într-o lume super modernizată, sunt copiii care nu au acces nici măcar la baza a ceea ce vorbesc eu. Ce înseamnă asta? Că 30 de ani mai târziu pregătim încă o serie de copii ca să fie brațe de muncă într-o lume globalizată. Așa se vor explica viitoare voturi, dar și viitoare conflicte sociale, inegalități și inechități, dar și incapacitatea noastră de a progresa. 

De asta, donația de azi nu e doar pentru un minim de servicii pe care să le asigurăm unui copil, ci de capacitatea noastră de a păși împreună mai departe.

Articol susținut de Petrom

Am fost la o întâlnire a unor oameni care și-au micșorat stomacul. Ce-am aflat (P)

De când cu COVID-ul mi se întâmplă o poveste. Și cred că nu-s singurul. De câte ori se dau știri cu boala la televizor sau se poartă o discuție despre riscuri, eu mă evaluez. Adică mă întreb ce și cum. Eu sunt în categoria de risc. Și încep să pun argumente pro și contra. Iau vitamina C, fac un pic de mișcare, mă păzesc, deci sunt ok. Dar sunt bărbat, trecut de 40, de fapt nu fac destulă mișcare și mai ales sunt supraponderal. Adică, mai pe șleau sunt gras și așa am fost toată viața.

Și singura mea apărare serioasă este să nu mănânc. Sau să mă spăl cât mai des pe mâini. Asta împotriva virusului.

De câte ori m-am uitat pe publicațiile serioase, am văzut mai de fiecare dată că obezitatea este un factor de risc important. Bolii ăsteia îi place țesutul adipos. Primele semnale au venit din China, dar apoi au devenit certitudini în Franța și Anglia. Jumătate dintre cei ajunși la terapie intensivă au indicele corporal mai mare de 30. Un studiu din Anglia, făcut pe 7 mii de persoane infectate a arătat că trei sferturi dintre cei cu obezitate ajung la terapie intensivă.  Cei care suferă de obezitate nu iau virusul mai repede sau mai ușor, însă formele bolii sunt mai grave din cauza comorbidităților asociate obezității.

Nu e o regulă evident și nici ceva care să ne sperie pe loc. Și în niciun caz nu înseamnă că dacă ești gras o să iei coronavirus. Dar mie toate astea mi-au amintit de o invitație pe care am primit-o la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital. A avut loc cu doar câteva zile înainte de declanșarea epidemiei în România și nu am mai avut timp să vorbesc de asta. De fapt nici nu am mai avut timp să mă gândesc la ce-am văzut acolo. Cum, însă, tot în categoria de risc am rămas, am zis să povestesc ce-am văzut la acea întrunire de la începutul lui februarie. Dar pentru asta e nevoie de o introducere.

Am trăit mereu cu impresia că știu binișor ce înseamnă să fii gras. Mama mă trăgea de obraji când eram mic, ba chiar, la un moment dat, m-a făcut să intru în pământ în fața unei fete. „Ia, uite ce-ai slăbit! Lasă că vine vacanța și pui tu fălcuțele la loc.” Și tata e gras, iar de la el am luat o preocupare pentru mâncare.

Câtă vreme am făcut sport și am alergat, am fost în regulă, dar solid. Prima dată când am realizat că e ceva în neregulă a fost printr-a 12-a, când am devenit sedentar. Alergam pe stradă ca să mă pregătesc de Bac la sport și un cetățean mi-a zis: „Dumneata chiar ai nevoie.”

De atunci încolo poantele au curs și a trebuit să mă prind în joc. Slab sau normal ponderal nu cred c-am mai fost deși eforturi am făcut. Am slăbit odată cu ajutorul unui medic, dar am greutatea atinsă a fost de 89 de kilograme. Eram superb. Și eu mă iubeam. După asta, un kilogram pe an și cam asta a fost.

Știu ce înseamnă să nu ți se așeze nimic bine, să nu te placi de-a dreptul, să trebuiască să stai cumva mereu la poze. Dar, pe cuvântul meu, nu am știut niciodată ce înseamnă treaba asta de adevăratelea.

Și asta am auzit la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital, singurul centru de Excelență in Chirurgie Bariatrică și Metabolică din Europa de Est.

Adică o parte dintre cei 8700 de pacienti operati la Ponderas care au slăbit cu ajutorul unor operații de micșorare a stomacului. Nu luați mot-a-mot ce scriu eu aici pentru că tehnicile sunt multiple. 

Prima care mi-a deschis ochii a fost Teo Trandafir, operată după spitalizarea de la Viena. Ea, o super-celebritate, a vorbit în fața oamenilor despre rușine, despre timiditate, despre durerea de-a ieși în public și a fi măsurată pentru greutatea ei. Ea, care nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de complexe la cât de știută și iubită era în România. Teo a făcut operația și spune că astfel, și-a recâștigat respectul de sine

După care, poveștile au curs. Un bărbat de vârsta mea, îmbrăcat complet în negru și cu încă ceva volum,  ne-a povestit cum e să ai 230 de kilograme.

M-am hotărât să mă operez când a apărut copilul în viața mea. Copilul meu trebuie să aibă un tată. Și haideți să vă spun ceva. Suntem aici bărbați. Operația asta mi-a salvat căsnicia. Știți ce spun. Da, e vorba și despre asta.”

Un șir lung de oameni s-a așezat la microfon pentru a împărtăși povestea lor în lupta cu obezitatea si rezultatele operațiilor. Prof. Dr.  Cătălin Copăescu i-a rugat să se prezinte cu numele, timpul de la operație si kilogramele pierdute in urma interventiei.

Zece ani și am pierdut 45 de kg. E obligatoriu să vă spun că și eu și sora mea geamănă am făcut această operație. Nu cred că mai eram în viață dacă nu o făceam. Patru ani. Mereu mi-am spus că sunt grasă și tare singură m-am simțit de asta. Și soțul meu nu mă ajuta deloc. Și-mi spune să mănânc, că nu mănâncă nici el. După care am făcut diabet și nu l-am putut controla. După ce-am făcut operația, diabetul a intrat în remisie.

„Șapte ani. Mi-am făcut operația și eu și soțul meu. La patru ani distanță unul de altul. Credeți-mă că știu ce înseamnă rușinea. Hai s-o spunem pe aia dreapta. E îngrozitor să nu poți sta pe veceu. E îngrozitor să nu ajungi cu mâna la spate. Hai că știți cu toții despre ce vorbesc. Asta era viața noastră. Dacă viață era.”

Mi-aduc aminte de ce spune Teo:

E dramatic să trebuiască să iei două bilete de avion pentru că tu știi sigur că nu încapi în scaun. Și e dramatic să vezi cum te privește vecinul de scaun.”

Când a ajuns în stare gravă la Viena, Teo avea să afle un lucru pe care nu-l bănuia. Trebuia să slăbească, dar nu știa că medicii de acolo aveau să-i recomande un chirurg român.

„De ce nu te operezi în România? Aveți în România cel mai bun chirurg în chirurgia obezității din regiune, Prof. Dr. Cătălin Copăescu, Chirurg de excelență în chirurgia bariatrică și metabolică.”

Adaug o altă mărturie venită din sală.

„Am vrut să mă operez la Hamburg. Când am ajuns acolo, oamenii au fost onești. De ce vii la noi, când aveți unul dintre cei mai bun chirurgi de specialitate din Europa la voi?”

Centrul de Excelență în Chirurgia Obezitătii condus de Prof. Dr. Cătalin Copăescu este una dintre cele mai importante realizări Ponderas Academic Hospital. Sunt zeci de ani de când se adună această experiență, iar Cătălin Copăescu spune c-a făcut o pasiune pentru specialitatea aceasta.

„E flatant să ai recunoaștere internațională, dar trebuie să-ți spun alt motiv pentru care eu recomand să te operezi în România. Poți să-i transmiți medicului toate stările tale și el să înțeleagă perfect ce se întâmplă.”

Trăiesc un pic cu teama că mă evaluează ca posibil pacient. Am datele. Spre 100 de kilograme, nu prea mă pot abține de la mâncare, sunt sedentar. Îmi zâmbește.

”Nu sunt aici să te învinovățesc. Nu poți proceda așa cu un pacient, are destule probleme. Și nu am o pasiune pentru a tăia degeaba. Operațiile astea se fac cu o condiție majoră: dacă îți pun sănătatea în pericol. Dacă ai organe care cedează. Nu toată lumea cu probleme de obezitate trebuie să se opereze. E nevoie și de voință.”

Nu știu și nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Ți-e și teamă. Deși toată lumea din sală se jură c-a mers fericită la operații.  E o decizie complicată la care trebuie să pui multe lucruri în balanță.

„Da, și banii joacă un rol, îmi spune o doamnă. Am cântărit mult pentru că banii sunt mereu o problemă. Și apoi, cu împrumuturi, am făcut-o. Eu sunt mai importantă.”

Eu aș avea mai curând nevoie de modul în care gândesc oamenii din Centrul de Excelenta in Chirurgia Obezitatii. Pentru că după operație, un pacient este permanent supravegheat de medici specialiști, fie că sunt chirurgi, nutriționiști, imagiști sau psihologi. Slăbitul e un drum greu și e pe viață. Plus că e contra naturii. Suntem programați genetic să ne facem resurse. Să ne îngrășăm. Acesta este corpul nostru acum. Până când se va schimba avem de dus o bătălie și nu e necesar să o duceți singuri.  

La final aveți și câteva explicații de la un medic specialist, Ruxandra Pleșea, despre momentul acestei alegeri.

  

Photo by Trang Doan from Pexels

Episodul 2. Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Prieteni, a doua călătorie, din provocările propuse de cafeaua Fortuna Rendez-vous, e ceva mai grea. Va lua o zi întreagă și presupune și un picuț de curaj. Așadar, Călător în România merge de data asta în județul Argeș.

Plecați și voi un pic mai de dimineață și dublați doza de cafea Fortuna. Beți fără zahăr, cum mereu vă sfătuiesc. Nu, cafeaua fără zahăr nu e mai tare, cum se zice. Doar că o să-i simți gustul mai bine. Și nici nu e amară. Cu timpul o să afli că are diverse note, ba o să fie chiar și dulce. Fortuna Rendez-vous are un gust al ei, dar o să-ți explic un pic mai încolo. 

Important e să știi, dacă pleci din București, că trebuie să mergi pe A1. Până la Câmpulung Muscel vei face o oră și jumătate. Dacă vii din alte părți ale țării, atunci trebuie să-ți calculezi timpii cu ședere peste noapte, dar ai zeci de variante. 

De la Muscel, ia drumul Brașovului, dar înainte de a ieși din localitate, faci stânga spre Lerești. Cauți barajul de la Lerești. Treci înainte prin comună și, crede-mă, trebuie să ai vreme de casele muscelene. La jumătate satului este una mare, albă cu o curte imensă în spate și-n față. Trebuie să o vezi și să admiri cum știu acești oameni să construiască. 

Barajul o să-ți apară în față ca un zid imens care păzește valea. E ca un munte și te sperie cantitatea de apă care se află în spatele său. Mașina trece un viaduct pe lângă care curg mici cascade. Chiar pe dig poți parca. Stai în bătaia vântului, iar dacă ai avut inspirația să aduci un zmeu cu tine, o să te joci nemaipomenit. Dar nu aici vrei să bei cafeaua. Vrei să mergi la coada lacului. Vara, când toată pădurea e verde, și lacul e verde. Dar odată cu anotimpurile el fură și alte culori din jur.

La coada lacului, la capăt de povârniș, o să găsești oricând o măsuță pentru cafea. O s-o faci dintr-un bolovan. Acesta este locul pe care-l cauți.

Cafeaua Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la început.  O aciditate ca de citrice. Este Arabica 100 la sută. Apoi se deschide către note dulci fructate și florale. De fapt, ultimul gust pe care o să-l ai în gură este dulce. De asta este echilibrată. Dacă ai răbdare, o să dai de nota de pudră de cacao, care mie-mi place mult. 

După pauza de 10 minute, plecăm. Mai mult nu te las, avem treabă. O să ajungi în dreptul cabanei Voina. De ți-e foame sau vrei să stai cu lumea pe malul apei, e o idee bună. Dar dacă vrei mai mult? E vară și putem merge la Cuca. Dacă te grăbești, o poți face și cu un SUV. Dacă vrei ca doar asta să fie ziua ta, ia-o pe jos. 

Sunt câțiva kilometri buni, dar pădurea cu poienile sale este mirifică. Dacă prinzi și brândușele care acum apar de două ori pe an, ești fericit. Fă-le poze, bucură-te de ele, stai și admiră-le. Ca și toate sculpturile pe care cursul de apă le-a făcut pe drum. 

Mai repede sau mai târziu vei ajunge la cabana Cuca. Și aici, prieteni, chiar te poți rupe de lume. Telefoanele nu mai merg, nu mai este semnal. Poți fi doar tu cu tine și ai tăi. Așa o să vezi dacă suferi de boală grea sau nu cu telefonul. Chiar puteți pune pariuri între voi să vedeți care se atinge primul de obiectul inutil.

Dacă ai apucat să vorbești din timp cu cabanierul, poți să și dormi peste noapte la Cuca. Aici începe drumul spre vârful Păpușa, de care te mai despart trei ore și jumătate. Dacă nu, ai vreme de o cafea și să te bucuri de locul acesta superb din România. Și poate să vezi că în apropiere, vântul a sculptat un pianist într-un copac. 

Călător în România nu vine întâmplător de la Cafeaua Fortuna Rendez-vous. Fortuna este o afacere sută la sută românească. Sunt oameni care au învățat aici ce au de făcut și o fac cu foarte mare succes. Chiar dacă, aparent, noi nu avem o tradiție în cafea, adevărul este că deja avem zeci de ani de când Fortuna a învățat să facă un produs care ni se adresează cel mai bine. 

Dacă v-ați hotărât că la Cuca e vreme doar de o cafea, înapoi repejor. Mai e ceva de văzut. Coborâți la Lerești, traversați Muscelul, dar mergeți spre Curtea de Argeș. Drumul acesta din Subcarpați vi se va lipi de inimă. Mai ales dacă mergeți într-o primăvară, când toți copacii din livezi sunt înfloriți. Mii de petale o să plouă peste mașini. 

Când ajungeți la jumătate, luați-o spre Nucșoara. Dar nu acolo e ținta voastră. O să vă dați seama devreme că în partea dreaptă se ridică o stâncă. Acolo este mănăstirea săpată în piatră de la Corbii de Piatră. Unul dintre cele mai vechi așezăminte religioase de la noi. Un loc de sihăstrie, dar și de apărare când vremurile mai proaste veneau peste noi. 

La 200 de metri de biserică, vă așteaptă o minune: cea mai frumoasă casă albastră din România. Și o cascadă în curtea ei. Cu apă care se prăvălește de pe stâncă, spre a face un fir de râu chiar acolo. În casă, stăpânii au păstrat ca într-un muzeu, țesături și meșteșuguri de la țară. Bucură-te de tot ce vezi și fă-ți timp ca să bei cafeaua în poiana de sub cascadă.

Aici nu te mai grăbi. Ai ajuns unde trebuie. Toate momentele sunt ale tale. Ia cafeaua Fortuna Rendez-vous, gust-o, fă-ți timp și liniște pentru tine și pentru ai tăi. Azi nu ești într-o competiție, ești aici doar pentru tine. Graba nu mai e importantă. Doar liniștea și gustul. Și aici ai de toate. 

Ziua e spre sfârșite, dar poate ar merita să vezi apusul chiar de la mănăstirea din Curtea de Argeș. E un popas firesc spre casă. Stai un pic, chiar dacă simți că nu mai ai timp. Merită. Și bucură-te apoi de drum! 

Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Anul acesta nu am plecat nicăieri. Nu am avut liniște să stau o săptămână sau zile adunate într-un loc unde nu controlez lucrurile. Îmi place, însă, să umblu, să caut locuri noi, să mă bucur de drum. Să plec din casă o zi și să respir. Să caut un loc unde să stau zece minute. Să mă bucur de aer, apă, liniște. 

Zilele astea am primit și o provocare de la cafeaua Fortuna Rendez-vous, care mi-a spus c-aș putea să fiu #calatorinromania. Dacă tot e anul acesta așa cum e, cum ar fi să avem posibilitatea de a găsi liniște aici, la noi, dar fără să trecem prin aglomerația locurilor clasice? Fortuna nu face asta întâmplător. Deși boabele de cafea vin de peste mări și țări, aceasta este o afacere românească. Ei prăjesc și realizează aici rețeta cafelei din soiuri nobile de Arabica 100 la sută și chiar știu ce fac. 

Sincer, sâmbătă dimineață eram hotărâți să mergem spre Prahova. Văzusem acolo ceva, dar în mașină, pe centura Capitalei, mi-am adus aminte ce mi-a povestit prietenul Boți de plaja de la Gostinu. Faci o oră până acolo și e o plajă de nisip la Dunăre. Ne-am făcut calculele de timp și ieșeam ceva mai bine. Ba, chiar ne-am dat seama că putem face mai mult. 

Așa c-am hotărât să bem prima cafea a zilei în mijlocul Bucureștiului, dar la liniște. Și să-i arătăm lui Vladimir un loc pe care sigur nu-l știe. În spate la parcul Carol este strada Xenofon, singura stradă cu scări din București. Sau din scări. E foarte aproape de Filaret, iar dacă te duci spre capul scărilor, găsești un loc minunat, la umbră. E fix ce trebuie dacă stai acolo, sub inscripții. În zece minute au trecut o doamnă care ne-a spus “bună ziua” și un cățel de-ai locului care s-a bucurat să ne vadă. Nu-ți trebuie mult, dacă te ascunzi și dacă ai cafea fierbinte. 

Eu nu beau cu zahăr de ani buni. Îmi place să-mi rămână gustul îndelung în gură. Și nu beau nici apă după. Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la inceput, specific soiurilor fine Arabica si e mătăsoasă. Apoi, aciditatea de citrice se duce în cacao. Un pic de răbdare și o să vă spun cât ține postgustul. 

Am plecat din mijlocul Bucureștiului și mi-am dat seama, spre rușinea noastră, că nu am ajuns niciodată la Comana, în Delta Neajlovului. Sâmbăta e aglomerat, oamenii vin la Parcul Aventura sau la observatorul ornitologic. Dar dacă ești un pic curajos, chiar cum ai intrat în rezervație, coboară pe malul apei. E un ochi de apă acolo, care a cucerit locul unor copaci tăiați. Cineva  a lăsat o barcă la marginea apei. Stufărișul ocupă totul în jur, dar lasă loc de libelule care te înconjoară. Asta e la zece metri de drum, dar lumea care merge către Fântâna cu Nuc nu bănuiește că are o oază mică alături. Am făcut pauza acolo, chiar în barcă, și am stat în liniștea amiezii. Soarele, cel mai sus, ne-a ferit de țânțari. Liniștea și tihna sunt sparte doar de câte o broască.

Se face vreme de cafea. Post gustul de Fortuna Rendez-vous e mai curând floral-fructat. Am calculat. Îți stă în spatele limbii cam 30 de minute și eu mă bucur de fiecare dată când se întâmplă asta. 

Nu plecați de la Comana spre Giurgiu pe drumul cunoscut. Mergeți prin Mihai Bravu. Șoseaua este impecabilă. Bucurați-vă de lanurile de porumb și floarea-soarelui de-a stânga și de-a dreapta. Drumul e gol, sunteți singuri. Nu departe e șoseaua principală. Și cam 20 de minute mai târziu, o să faci stânga spre Oinacu și apoi Gostinu. 

Și aici e partea de drum care mi-a umplut sufletul. Șoseaua se așterne între plopi cu lanuri de porumb de-o parte și de alta. Drumu-i strâns între curbe și te silește să o lași mai ușor. Acum ne grăbim un pic că vrem să prindem soare la Gostinu. 

Comuna, zici că-i din America. Nu are nume de străzi. Acestea sunt numerotate. De pe Strada 7 te duci către Dunăre. Te sui pe dig și sper că-ți place aventura. Și praful. Aici nu e beton. Mergi încet că iei tot praful din lume. Sau, nu fi leneș! Lasă mașina chiar pe tăpșan, lângă remorcher și mergi un kilometru. Ia-o pe marginea lizierei și a Dunării învolburate, mai aruncă câte o piatră în apă, bucură-te de norii mari și negri, fii încrezător că nu o să plouă și chiar nu plouă și apoi ajungi în cel mai neașteptat loc de plajă cu putință. 

E nisip alb din cel mai fin, e pădurea în spatele tău, Dunărea se umflă în față, dar totuși e loc  de scăldat. Și multă lume în apă până la gât. Locul e mărginit de stuf în câteva părți și este evident că atunci când e Dunărea mai mare, apa vine până aproape de buza pădurii. 

În față este un braț mic de apă pe care trebuie să-l treci cu piciorul. Câțiva curajoși au trecut cu corturile către o plajă mare și care pare că acum le aparține. Sunt singuri pe un teritoriu uriaș izolat și departe de lume.  

Noi am ajuns într-o sâmbătă.  E lume multă, dar cine stă peste săptămână, cu siguranță se bucură de o aventură. Vino într-o miercuri și cred că vei fi stăpânul plajei, al păsărilor și o să iei tot soarele din lume. 

Am timp să-mi înmoi picioarele în apă și să mă bucur de remorcherul și docul care par cam părăsite. Îmi place locul pentru prima vizită. Bănuiala mea este c-aș putea veni aici cu un grup de prieteni pentru o zi întreagă, dar acum o să strâng. Vreau ceva neapărat.

La 6 kilometri de Gostinu, am văzut că un drum de țară se aruncă între două lanuri de porumb. Ca și cum ar fi un tunel. O cultură de alături a fost rasă și câmpul arat din nou. Acolo vreau să opresc. A bătut vântul uscat de două săptămâni încoace și porumbul e galben ars. Praful ni se ridică în cap, dar îmi place. E liniște, cea mai mare liniște. Pun cafeaua Fortuna Rendez-vous pe botul mașinii și ies afară să mă bucur de tihna asta. Dacă ai cafeaua la tine, nu mai trebuie să stai la benzinărie. 

Fortuna Rendez-vous este printre puținele cafele, la un preț accesibil, care oferă Arabica 100 la sută. Este un echilibru între aciditatea citrică de la început și finalul care e dulce. Dacă beți ca mine cafeaua, fără zahăr, aceasta e cea mai potrivită pentru ca e foarte fină, iar finalul are nuanțe florale și fructate.

Știu că pare un pic ciudat, dar cele 10 minute, la margine lanului, cu cafeaua lângă mine, au fost cele mai bune din ziua asta. Încercați, o să vă placă! 

Fotografiile sunt ale Alinkăi pe care o găsiți aici.

Ești de la țară? Nu ai școală. Dar putem schimba ceva. (P)

Tatăl celui mai bun prieten al meu a fost învățător de țară. Toată viața. Mânat de pasiune. A predat în sate din apropierea Vasluiului și, deși odată cu anii a avut ocazia, a refuzat să vină la o școală din oraș. Născut și crescut la țară a înțeles că nu are o corvoadă în față, ci mai curând o menire. Nu l-au speriat noroaiele, mersul pe jos sau sărăcia. Și a predat unor copii săraci până la pensie.

El a fost primul om care mi-a spus că programul „Cornul și laptele” era o binefacere. L-am privit cu ochii mari atunci. Mi-a descris o lume pe care nu o vezi din goana mașinii.

„Știi că au venit copiii înapoi la școală de când s-au băgat cornul și laptele? Cu asta-i atrag”.

Pentru mulți dintre ei cornul acela era magic. Și uneori principala masă din zi. Unii ar fi făcut orice, iar alții se întrebau dacă nu pot primi mai mult ca să ducă și fraților de acasă.

Știu că pentru noi pare greu de înțeles. Mai ales că în clasele de la oraș, cum a fost și cea a lui fiu-meu, uneori, cornurile deveneau proiectile cu care copiii se băteau. La 300 de kilometri, cornurile alea aruncate pe jos ar fi făcut diferența între a merge la școală și a sta acasă. Două Românii, două chipuri.

Când vezi cifrele, România are două chipuri

Poate pare straniu sau exagerat ce vă povestesc eu aici, dar am câteva date care o să vă lumineze. De la întâmplările pe care vi le povestesc au trecut mai bine de zece ani. Datele îmi spun însă că în multe părți din România treburile stau la fel.  

Recent, organizația neguvernamentală Ambasada Sustenabilității, alături de Lidl, a lansat studiul România cu un singur chip. Acesta este o sinteză a mai multor date statistice care arată uriașul decalaj dintre România urbană și cea rurală. Mai pe șleau, faptul că de ani buni mergem cu două viteze. Și că, cel mai adesea, cei lăsați în urmă sunt copiii. Copiii de la țară sunt primele victime ale dezvoltării inegale și inechității din România.

Fie că vorbim de economie, educație, sănătate, tehnologie, locuri de muncă sau orice alt domeniu, toate datele oficiale din România arată că se trăiește prost și foarte prost. Iată o listă.

  • Există 1 medic pentru fiecare 191 de persoane din mediul urban și 1 medic pentru fiecare 1.581 de persoane din mediul rural.
  • Există 14.426 de medici stomatologi în mediul urban (1 medic pentru fiecare 728 de locuitori) și 2.031 de medici stomatologi în mediul rural (1 medic pentru fiecare 4.445 de locuitori).
  • Din totalul copiilor născuți de mame minore, 32,26% s-au născut în mediul urban, iar 63,74% s-au născut în mediul rural.
  • 2,51% din totalul copiilor născuți în mediul urban și 6,40% din totalul copiilor născuți în mediul rural au mame minore.
  • 2,15% din populația rurală și 0,70% din populația urbană este analfabetă.
  • 35,26% din elevii din mediul rural nu au promovat examenul de evaluare națională, conform informatiilor statistice din perioada in care s-a desfasurat studiul România cu un singur chip (septembrie 2019 – ianuarie 2020).

Cifrele confirmă o realitate pe care  învățătorul de țară, de care vă zic, o vedea deseori la clasă: nu-i ajungeau la ore toți copiii. În unii ani lucra cu toate clasele deodată. De la clasa I-a la a IV-a, erau cu toții înghesuiți într-o sală în care iarna făceau focul cu lemne.

„Unde-i frate-tău”, întreba. „Azi e rândul lui să meargă cu vacile”

, se auzea o voce mai mare sau mică, după caz. Prin rotație, mai trebuie să faci ceva pe lângă casă. De asta nu trebuie să vă mire cifrele de mai jos.

Uitați-vă cum se micșorează cifrele venite dinspre școala primară către facultate. Știți de fapt ce reprezintă cei patru la sută care ajung la facultate? Copiii intelectualilor satului și ai unor oameni de afaceri locali, care sunt singurii care primesc o șansă. Pe restul trebuie să-i căutăm în rândurile celor care pleacă din România.

Să nu înțelegeți analiza mea în mod greșit. Este evident că nu toată lumea va face facultate, dar șansele dintre oraș și școală trebuie să se egalizeze. Acum, un copil de țară pleacă în cursa asta având un handicap de două ture de stadion.

De ce spun asta? Fiți atenți un pic la datele de mai jos! De fapt un sfert dintre copiii de la țară nici nu merg la școală. Un sfert nu merg la școală!

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Iar dintre aceștia, dacă nu ați reținut, mulți nici nu mai iau Evaluarea Națională.

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Asta se întâmplă și la oraș și este firesc să fie așa. Școala înseamnă și resurse, dar și dedicare. Doar că trebuie să ne înțelegem asupra unui lucru. Aici vorbim de examene medii pe care majoritatea ar trebui să le treacă. Ce observăm, însă? Că, la noi, locul unde te-ai născut îți influențează automat șansele la succes. Am rămas în același algoritm de acum o sută de ani când copiii născuți la țară erau pregătiți să facă muncă fizică. Că asta era agricultura. Doar că acum îți trebuie școală și ca să conduci un tractor.

Și cum să te duci la școală, dacă nici măcar ea nu face diferența în materie de civilizație? Nici acasă, nici la școală copiii aceștia nu au apă la baie. Sau ambele băi sunt afară. Păi, dacă și școala, adică o cale către succes, te trimite afară la latrină, tu de ce ai merge pe calea ei?

A picture containing computer, phone, refrigerator

Description automatically generated

Prieteni, aș putea să înșir aici toate statisticile din studiul lansat de Ambasada Sustenabilității. Datele sunt strânse între 2019 și 2020. Și nu uitați că România este acum la un maxim al dezvoltării sale.

Dacă apăsați aici, o să găsiți întreg studiul.

Pentru copii, e nevoie de România cu un singur chip

Problema este în altă parte. România are două chipuri, iar unul dintre obiectivele noastre importante este ca ea să devină România cu un singur chip. Aceste decalaje trebuie să înceapă să se micșoreze. Adică să avem și la țară stradă și școală. Despre spital nu îndrăznesc să cred. Dar ar trebui ca toți copiii care se nasc la țară să poată merge pe asfalt, într-o școală care arată ca a fiului meu, și să aibă drag de ce se întâmplă acolo. Și, da, și unii și alții ar trebui să aibă la prânz o masă gratuită nu să se bată pe sau cu un corn cu lapte.

Datele pe care vi le-am arătat eu nu sunt întâmplătoare. Ele au un sens. Sunt decalajele cele mai mari între oraș și țară, la noi. Pe hârtie, România are un angajament față de Națiunile Unite să reducă aceste decalaje până în 2030, prin adoptarea Agendei pentru Dezvoltare Durabilă.

Se poate întâmpla? Măcar avem un instrument la îndemână ca statul să știe unde să aloce resursele. Și ce putem face noi este să adăugăm un tip de presiune publică. 

Mai putem face ceva. Și aici am exemplul Lidl care a sprijinit realizarea acestui studiu, logistic și financiar.

Ce poți face în mod concret, alături de Lidl

Când o să intrați la Lidl, o să găsiți la fiecare casă câte o cutie pentru donații. Banii ajung la World Vision Romania, unul dintre ONG-urile care au o soluție eficientă ca să reducă din sărăcie. Nu, nu dau banii direct la copii. Dar vor face altceva.

Banii noștri și banii celor de la Lidl vor fi folosiți la reamenjarea școlilor din satele sărace de la țară. Adică, pentru fiecare leu pe care-l donăm noi, Lidl mai pune unul. Dublează fondurile obținute din donații. Asta înseamnă că pas cu pas, școlile ar putea să arate precum cele de la oraș.

Pentru noi nu contează foarte mult 5 lei sau 10 lei. Dar puși la un loc, ei ar putea face diferența. Și nu ar lăsa o nouă generație să fie doar una bună de muncă cu brațele.

Și poate va ajunge să se împlinească visul unui profesor de țară: să-i intre pe ușă copii pe care părinții să-i vrea la facultate.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!