Câteva lucruri care îmi rămân în minte după așa-zisele dezbateri de aseară.
E un moment ratat pentru că fiecare a vorbit cu publicul lui și nimeni nu a avut vreme de celălalt. Până și eu, care sunt privitor profesionist, am avut dificultăți în a mă concentra la două ecrane și a urmări concomitent site-urile care au transcris. De exemplu, acum caut cu penseta să văd ce-a spus fiecare despre justiție sau anumite teme de politică externă. O ocazie ratată care ar fi trebuit să ne aducă față în față, să ne oblige să ascultăm unii de alții.
Viorica Dăncilă a parazitat cu succes dezbaterea prezidențială. A fost vie, a răspuns în măsura posibilităților, a făcut un progres constant în calitatea ei profesională. A învățat niște concepte, le stăpânește mai bine, dar tot arat[ ca elevul care a muncit pe ultima sută de metri. A scăpat de trac și a început să-i placă să fie în centrul atenției.
Dăncilă a fost vie în comparație cu Iohannis. Iar chestiunea cu pauza a fost absolut siderantă. De neînțeles pentru mine, dar arată un stil de lucru. Cu toate astea, Iohannis a fost personajul greu, autoritar, care înțelege și răspunde bine la ce întrebări i se pun. A rezultat un politician cu mai multă substanță, mai profund și mai atent la ce este în jurul său. S-a văzut de la distanță cine este personajul greu.
Doamna Dăncilă a pierdut, însă alegerile, la întrebarea cu aria cercului. O să rămână în istorie cu prostia asta și o să fugă multă vreme de aici cu cercul. Chiar și votanții PSD vor vota cu sughițuri o asemenea trăsnaie. Indiferent de cât ar învăța, golurile doamnei vor ieși mereu la suprafață.
În rest, am auzit foarte multe întrebări bune la ambele conferințe. Colegii mei au fost diverși, inspirați, cu bune și rele, exact așa cum este România. Sunt convins c-ar fi putut fi și întrebări mai bune, dar cred c-a fost o seară echilibrată. În niciunul din cazuri nu afost o dezbatere lejeră și nici de casă.
Rețin câteva chestiuni importante de la Iohannis, pentru că părerea mea este că o să rămânem cu el:
O posibilă modificare a Constituției
O adevărată reformă instituțională se poate face modernizând constituția. Acum e imposibil. Sper ca după alegeri să putem începe să discutăm despre asta
Desființarea SIIJ
Personal nu sunt specialist în domeniu, dar opinia mea de simplu președinte a fost că Secția nu trebuia înființată. Am solicitat și primit opiniile unor recunoscuți specialiști în materie. Dacă toți spun că așa nu, sunt de părere că așa nu. Înseamnă că ne bazăm pe ceva. Eu sunt de părere că această secție nu trebuie să existe, prea ușor poate fi transformată în ceva ce poate deveni un control neconstituțional asupra magistraților
Relația cu China și refuzul pentru Huawei de a intra aici cu 5G
Răspunsul e simplu: cu China putem avea schimburi economice, dar nu ne considerăm parte din spațiul de valori promovat de ei, nu avem obligații provenite din istorie față de ei
O posibilă concesie pentru Exxon
Putem găsi o formă de legislație corectă pentru România și care creează un cadru corect și pentru investitori. Eu am întrebat direct, mi s-a răspuns că politica mare a Exxon s-a schimbat și se va retrage din câteva proiecte de investiție din Europa și își va muta accentul în altă zonă.Acesta e răspunsul pe care l-am primit, nu am motive să cred că nu e cel corect. Este nevoie evident de aprofundare. Posibil ca Exxon să nu se retragă, aceste mega-companii spun ce cred ele că e bine să spună, e posibil să se schimbe decizia și să nu se retragă.
Comparația dintre 10 august și mineriade
Nu am avut informații dinainte, se pare că s-au pregătit în mare secret pentru această intervenție în forță. Intervenția împotriva demonstranților din Piață a fost cea mai gravă intervenție a statului împotriva cetățenilor de la mineriade încoace.
Regret că președintele nu a fost pisat cu întrebări legate de vize și de Schengen. Are o grămadă de restanțe aici.
De partea cealaltă rețin un lucru care se spune rar în România: unirea cu Moldova
Se poate realiza prin parcursul european al R Moldova. Trebuie să îi ajutăm să îndeplinească condițiile de aderare la UE și cred că acest lucru ar duce la unire.
Nu numai că cetățeanul cu taxi depășește coloana la semafor, dar o face concomitent cu mașinile care veneau de pe partea opusă, pe care le obligă să treacă pe banda unu. Evident că apoi taie fața la semafor și se duce mai departe. Ceea ce este mai ciudat e că ar fi trecut în două semafoare. Deci ar mai fi avut de de așteptat cam trei minute.
Dar asta nu e tot. Din urma lui vine o altă mașină. Ce se gândește omul? Băi, oricum eu fac stânga, asta nu are cum să fie interzis. Doar nu o să mai stau la semafor ca să intru la magazin. Eu am treabă la stânga, nu înainte. Deci, prevenirea unui accident este lăsată în seama celorlalți care sunt în trafic. Iată:
Și ca să nu înțelegem greșit. Aici nu e vorba de grabă. E lipsă de respect. E cea mai cruntă lipsă de respect și desconsiderare față de ceilalți. Este o incapacitate de a locui în comun și de a funcționa în comun. Omul acela cred că dacă face ceva de unul singur îi va fi mai bine. La un moment dat se va întâmpla însă o nenoricire.
P.S. Nu știu dacă asta e doar la București sau se mai întâmplă în România. Voaim doar să spun că la concertul Bryan Adams de la Cluj, am văzut o scenă pe care sigur nu aș fi observat-o aici. Pentru că intrarea în sală a fost întârziată, lumea a stat în fața ușilor poate mai bine de jumătate de oră. Drept urmare, nu au stat grămadă în fața ușii ca să prindă mai repede, ci au făcut o coadă mare și lungă, de câte doi oameni. La un moment dat ea avea vreo 300 de metri de oameni care stăteau liniștiți și așteptau. Au intrat în câteva minute, atunci când li s-a dat drumul.
Știrile zilei se uită la compani unde există o cultură a băuturii. Apropo, turba scoțienilor arde cu furie. Un studiu arată că stenturile nu sunt mai eficiente decât medicamentele. Și un călător are câteva concluzii după cinci ani.
Pentru noi, cei care ne uităm la televizor, este aproape de neînțeles cum un urs rănit a stat pe un drum național aproape o zi întreagă, fără ca să fie ajutat. Fără să-i fie curmată suferința. De fapt, am avut ocazia să asistăm la o lecție de birocrație în direct. Scuzați-mi comparația, dar a semănat cu cazul Caracal. Și acolo statul a stat și s-a uitat la victimă cu orele în șir. Fără să ia o decizie sau fiindu-i frică de o decizie.
Aici lucrurile sunt relativ simple. Statul român are o Hotărâre de Guvern, 323 din 31 martie 2010, care se referă exact la capturile și uciderile accidentale. O să fiți impresionați că de un astfel de caz de ucidere accidentală se ocupă nu mai puțin de șapte instituții.
Aplicarea măsurilor de monitorizare a capturilor şi uciderilor accidentale ale speciilor prevăzute la art. 1 este asigurată, după caz, de:
a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
b) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
c) Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor;
d) agenţiile judeţene şi regionale pentru protecţia mediului;
e) comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu;
f) autorităţile administraţiei publice locale;
g) centrele de reabilitare/îngrijire.
Toate astea au și un Comitet Național și un sistem de raportare de jos în sus a unor astfel de situații. Hotărârea stabilește și faptul că fiecare instituție de aici are un om de contact care se ocupă de treaba asta. Și apoi emit niște hârtii și fac diverse tipuri de birocrație. Ne interesează în mod deosebit articolul 15
(1) …(2) Comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu sesizate în conformitate cu prevederile alin. (1) iau măsuri imediate pentru preluarea şi plasarea provizorie în custodie în cadrul centrelor de reabilitare/îngrijire a exemplarelor de faună sălbatică capturate accidental, bolnave, rănite sau aflate într-un stadiu timpuriu de dezvoltare, până la atingerea stării fiziologice normale care să le permită reintroducerea în habitatele naturale de origine.(3) Comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale sesizate în conformitate cu prevederile alin. (1), iau măsuri imediate pentru ecarisare şi pentru transferul în acest scop al cadavrelor exemplarelor de faună sălbatică ucise accidental, după completarea declaraţiei privind capturarea/uciderea accidentală a unei specii de păsări sau a unei specii strict protejate prevăzute în anexele nr. 4A şi 4B la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
De altfel, majoritatea instituțiilor enumerate, inclusiv pădurarul locului, au obligația de a sesiza pe linie ierarhică un astfel de caz. Tehnic, în decurs de zeci de minute un astfel de caz este aflat direct de Ministerul Mediului, de Agenția pentru Mediu, de șefii cei mari ai Gărzii de Mediu și de prefect. Repet, fiecare instituție are un om de contact în domeniu. Garda de Mediu trebuia să ia toate deciziile, prefectul să supervizeze ce face și să administreze circulația și paza, iar Ministerul Mediului să dea aviz de ucidere, dacă e cazul. Așa s-ar înțelege prima dată. Nu știm cine a greșit, dar autoritățile locale o dau pe centru. Iată ce spune șeful CJ pentru ziarharghita.ro
Îi mulțumesc și pe această cale domnului ministru Costel Alexe, pentru operativitate, dar totuși cred că situația nu este normală. Acest caz arată foarte clar că sistemul centralizat impus nu servește deloc rezolvarea urgență și decentă a unor asemenea situații. Un urs rănit este periculos, iar în caz de pericol, nu este normal să așteptăm avizul din București, trebuie să avem dreptul să luăm decizia și să intervenim la nivel local. Ne asumăm responsabilitatea necesară descentrălizării în asemenea situații. Dar aici nu vorbim doar de pericolul reprezentat de ursul rănit, ci putem spune că ursul lovit practic a fost torturat o jumătate de zi, ceea ce iarăși nu este normal, deci solicităm autorităților centrale o descentralizare urgentă – a declarat Borboly Csaba
În replică ministrul de interne l-a dat afară pe prefect, care ar fi răspuns de coordonare la fața locului. Bonus, ministrul spune că în astfel de situații, nu mai e nevoie de avizul de recoltare și o dă înapoi la locale.
Din păcate suntem într-o situaţie regretabilă şi trebuie să recunoaştem, cu adevărat tristă. Această situaţie se încadrează în prevederile unei hotărâri de Guvern din 2010, 323, pe răniri, capturi şi ucideri accidentale, iar aici legislaţia este foarte clară. Atribuţia de intervenţie trebuia să fie a Jandarmeriei şi a medicilor veterinari arondaţi DSV. Pe această situaţie, noi, Ministerul Mediului nu ar fi trebuit să dăm ordinul de recoltare. Şi cu toate acestea, am sunat la Minister, am trimis directorii astăzi în Ministerul Mediului să putem rezolva această problemă regretabilă. E inuman, vă spun sincer, să laşi un animal să agonizeze atât timp cât nimic în lege nu te-a împiedicat să intervii”
Ce concluzie tragi de aici? Că, în România, de la periferie spre centru, administrația nu știe ce legi are la dispoziție, cum le poate aplica și că nimeni nu-și asumă nicio decizie. Toată lumea pare paralizată de o frică ieșită din comun. Nimeni nu vrea să greșească, toată lumea așteaptă să se acopere de hârtii. Fie că este om sau animal, nimeni nu știe cum e mai bine să facă și totul pare o interpretare în comun și cât mai placidă a legilor. Nu are importanță cine moare, important este cine nu răspunde. Iar oamenii aceștia, vreme de 24 de ore, și-au pasat responsabilitățile și au fugit de răspundere.
Cauza? O știți la fel de bine ca și mine. După ani buni de politizare, pilăraie și tăieri ale colțurilor, oamenii nu mai sunt capabil să ia decizii corecte sau să analizeze clar ce li se întâmplă. Statul e doar o formă care trebuie să încaseze salarii și care se autogenerează în ideea de a pune obstacole oamenilor. Acoperirea cu hârtii, apetența spre șpagă, încetineala și superioritatea față de restul lumii sunt atributele acestuia. Un prost fudul și îmbuibat care dă cu fundul de pământ la orice situație care nu presupune mutatul unei hârtii.
Știrile zilei se concentrează pe Ucraina. Avem trei articole care o să vă ajute să înțelegeți cât de importantă e Ucraina pentru administrația Trump. De asemenea, plonjăm în Veneția cu fotografii, cu tot. În fine, o listă a celor mai bune cărți din 2019.
Roxana Ciuhulescu m-a convins să intru într-o mașină de off-road. Bine, nici nu prea aveam de ales. Mi-a spus că dintre toate competițiile de mașini aceasta este preferata ei. Îi place să stea cu orele pe dealuri, în atmosfera aceea de energie, urlete de motoare și de noroi pe care ți-o dă offroad-ul.
Și, apoi, cel mai tare o amuză când o văd șoferii la volanul unui camion, lucru care se întâmplă des. Îi plac și alte mașini, desigur, cu condiția să încapă în ele. Și aici începe o discuție complicată. Înălțimea și lungimea picioarelor i-au adus celebritatea. Dar i-au făcut tare complicată copilăria și adolescența. Încearcă să te împaci cu asta și apoi să adugi multă-multă muncă, mai mult decât alții ca să reușești. Dar asta îți dă curajul ca, mai apoi, să te sui în avioane militare, să pilotezi elicoptere sau să te scufunzi la mare adâncime. De aici începem.
ProMotor rămâne reperul emisiunilor cu motoare din România. Cum o vezi acum?
Cred că emisiunile din ziua de azi s-au adaptat. Nu cred că va mai fi una ca ProMotor. Spun asta cu mândrie. 13 ani am prezentat această emisiune. Cred că aș fi prezentat-o și mai mult, însă la un moment dat am obosit. Am zis stop joc. Bine, mi-am dorit să fac și altceva, cum ar fi o emisiune de sport. Ce pot să spun însă, e că am fost trup și suflet pentru această emisiune. Formatul ei era ca an de an, prezentatorul să se schimbe. Ea fusese înființată în ʼ96, cu patru ani înainte să vin eu la Pro. A avut 4 prezentatori. Dan Bittman a fost primul sau al doilea prezentator, a mai fost Eugenia Șerban, Alexandra Dinu și Antal Putinică dacă nu mă înșel. Eu am preluat frâiele în 2000. Mă așteptam ca în 2001 să se schimbe pentru că știam că așa e formatul. Au mers mai departe cu mine, până în 2002 și la un moment dat m-am trezit că au trecut patru, cinci ani și am continuat. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e emisiunea care mi-a venit mănușă.
Apropo de mănuși, conduce numai cu mănuși
Ador mașinile. Am o mare notă de respect pentru mașini. Toate mașinile pe care le-am condus, le-am condus cu mănuși, ca o formă de respect. Protejez volanul, îmi protejez și mâinile. Mi se pare că dă o notă de eleganță. Am câteva filmulețe pe YouTube când conduc camioane cu mănuși. Mă întreabă lumea „de ce”? Probabil oamenii cred că mănușile sunt doar pentru mașini sport. Ei bine, nu. Eu conduc toate mașinile sau cel puțin toate mașinile care mi-au plăcut cu mănuși. Numai în mașină am trei perechi de mănuși. Acasă mai am încă cinci. Cu degete, fără degete, de vară, de iarnă. Tot timpul port mănuși. Și la rochie de seară port mănuși dacă sunt la volan. Nu mi se pare că trebuie să se potrivească mănușile cu ținuta pe care o port atunci, însă îmi aleg mereu mănușile care să se potrivească cu mașina.
M-am distrat odată. Am fost la un eveniment auto și am primit cadou o pereche de mănuși. Când am ajuns acasă, eram foarte bucuroasă. Le-am desfăcut și era doar o mănușă. M-am uitat, crezând că mi-a căzut prin casă. Unde e mănușa a doua? Era dintr-o piele foarte fină. Eram chiar iritată că nu am mănușa a doua. Era de fapt mănușă de golf. Foarte târziu m-am prins.
Am jucat golf, am cochetat. E un sport care nu prea s-a lipit de mine. Nu am avut răbdare.
Senzația din dreapta? Mai curând de frică. Nu poți scăpa de asta vreodată
Rolul copilotului nu e să conducă mașina, ci să ghideze pilotul pe drumul cel bun. E practic jumătate din echipaj și de cele mai mult ori, copilotul e mai important decât pilotul.
Senzația asta, de frică, o am de fiecare dată, mai ales când merg cu un pilot cu care nu am mai mers. Deși nu m-am dat pe mâna multor piloți, întotdeauna am mers numai cu cei mai buni, e un sentiment firesc. E normal să fii stresat în dreapta. Eu m-am obișnuit pentru că în 20 de ani am mers la n curse. Îmi place să fiu navigator, dar îmi place și postura de pilot, unde am eu frâiele. Au fost și situații în care mi-a fost frică. Efectiv m-am speriat, am pierdut rândul, nu mai știam unde sunt. M-am dat de exemplu doi ani cu George Grigorescu în Campionatul Național de Raliuri și am pierdut rândul la dictare. Mergea și foarte tare. Și-a dat seama că nu mai știam unde sunt și spunea: „Dreapta trei! Zi-mi dreapta trei legat cu stânga doi!”. Reușeam să mă regăsesc pe urmă pe roadbook, dar au fost și momente în care m-am pierdut complet. Când sunt distanțe foarte scurte: dreapta doi, legat cu stânga unu, dreapta doi lung”, cum dictează piloții, e foarte probabil să te pierzi.
Prima dată m-am dat la off-road, în 2001. Am fost la o cursă de anduranță, o cursă de noapte. Am luat stratul la 8 noaptea. Dacă nu greșesc m-am dat la Câmpina. Eram echipaj de două mașini. Pe la 4 dimineața am rămas în mocirlă. Ambele mașini s-au chinuit să trolieze. Am stat acolo vreo oră și jumătate, moment în care mi-am dat seama că nu mai am cu ce să ajut. M-am cățărat pe un deal, dădea soarele și am ațipit 15 minute. M-am trezit apoi și am plecat mai departe. Am terminat cursa undeva pe la ora 5 după masă. La 7 a fost festivitatea de premiere și am plecat. De asta ți-am spus și înainte de emisiune că sunt îndrăgostită de off-road pentru că este primul sport din categoria motorsport-ului pe care am deschis ochii.
Pasiunea pentru mașini nu a venit de la început. Roxana și-a dorit toată viața să facă handbal
Nu aveam o chestie cu aceste curse dinainte de TV. Mie mi-au plăcut dintotdeauna mașinile. Țin minte că prima oară când am pus mâna pe un volan aveam 3, 4 ani. Mă ținea bunicul pe genunchi și țineam de volan. Eram în parcarea din fața blocului și m-am îndrăgostit! Când am crescut am zis că atunci când fac 18 ani o să-mi iau carnetul. Mi-am luat carnetul, iar câțiva ani mai târziu mi-am luat toate categoriile și atestatele. Am tot alfabetul. Era pasiunea mea.
De atunci și până acum nu am mai întâlnit decât o femeie care să dețină toate categoriile, însă sunt destul de multe femei șoferi de camion. Chiar am întâlnit una acum doi ani de zile. A făcut școala. Își dorea foarte tare să lucreze în Germania alături de soțul ei. El primise un contract ca șofer de camion și a plecat după soțul ei. Și-a luat carnetul și acum lucrează împreună. În America sunt o grămadă de cupluri care lucrează pe camioane.
Eu zic că sunt destul de pricepută. Am multe filmulețe pe YouTube. Am condus și cu două remorci, nu doar cu una. Am fost la primul test în Franța. Pe vremea aia nu aveam și atestatele. Am urcat grăbită în camion. Întotdeauna la teste mergi cu instructorul în dreapta. M-a întrebat: „Și cartela tahograf?”. Eu m-am făcut că plouă. Știam ce este, dar am zis: „Am uitat-o acasă”. A spus că nu pot să merg cu încărcătură așa că am mers doar cu capul tractor. M-a motivat chestia asta, am ajuns în țară și mi-am luat atestatele, tocmai ca să pot să conduc și cu remorcă, și cu încărcătură. Am mers și cu 40 și cu 60 de tone. Îmi place!
Mașină sau camion?
E altceva. Îmi place puterea mașinii. Și volumul îmi place. Mă distrează foarte tare reacțiile șoferilor din trafic. Spre exemplu plec de pe șoseaua de centură. Până intri pe autostradă te întâlnești inevitabil cu o grămadă de camioane. Cască ochii și îmi fac semne: „Super!”. Mai vorbesc prin stație, dar nu zic niciodată cine sunt.
Cum a ajuns la ProMotor
În 2000 când am intrat la ProMotor aveam doar B-ul. În 2002 sau 2003 cred am luat și A-ul. Pe urmă au venit C-ul și D-ul pe care le-am făcut în paralel.
A fost un casting destul de mare. Am fost în jur de 40 de fete. Am rămas în finală 7, printre care Delia Matache, Nicoleta Luciu, Diana Munteanu, Gina Pistol și eu. Erau nume sonore la vremea aceea. Pe mine lumea mă știa de „femeia cu cele mai lungi picioare”. O jurnalistă a scris că „România are și ea Sklenarikova ei”, adică ei. Adriana Sklenarikova care este mai înaltă decât mine cu vreo 2 centimetri, o femeie superbă. De fel recunosc că mi-a plăcut comparația, mai ales că ea e un top model internațional de mare succes. Referitor la casting, nu mă așteptam sincer să mă voteze. Era cu votul publicului. Știam că lupt cu nume sonore. Pe vremea aia Delia era în N&D, Nicoleta Luciu care fusese Miss România, Gina Pistol la rândul ei o femeie frumoasă, de succes. De când am dat proba a durat o săptămână până când ne-au dat rezultatul. În săptămâna aceea spotul a intrat pe ProTV, iar lumea trebuia să ne voteze. Săptămâna următoare, producătorul trebuia să ne anunțe. Eu eram foarte relaxată fiindcă eram convinsă că nu o să iau acest casting. M-a sunat într-o joi, la prânz, să îmi spună: „Bună Roxana! Te-am sunat să-ți spun că ai fost aleasă pentru ProMotor”, moment în care eu ori nu am înțeles, ori nu am vrut să înțeleg. L-am întrebat: „Bine, păi și cine va prezenta?”. Urmează o pauză și îmi spune că de asta m-a sunat, să-mi spună că eu o să fiu următoarea prezentatoare. Nu înțelegeam, nu îmi venea să cred. L-am mai întrebat o dată și îmi spune: „Nu te supăra. Ești nebună? Eu te-am sunat să-ți spun că tu ești următoarea prezentatoare, că tu vei prezenta!”. Eram șocată. L-am întrebat dacă am înţeles bine și mi-a răspuns: „Da, ai înțeles bine. Ești ultima pe care am sunat-o din cele 7. Vei fi diseară la știri. O să te prezentăm țării, iar de săptămâna următoare tu vei prezenta emisiunea. Nu știam ce să fac. Să mă bucur? M-am speriat, îmi era frică. Nu știam dacă pot să gestionez. Oricum, eu la casting am ajuns împinsă de la spate de un om care lucra în media. Nu îmi doream, nu visam.
Începutul la ProMotor a fost mai greu de cât s-ar fi așteptat vreodată
În momentul acela lucram la agenția de impresariat a ProTV-ului și am fost împinsă de Cristi Rotaru. Lucram de puțină vreme. Aveam câteva luni de când lucram acolo. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume care nu îmi aparținea și pe care nu mi-o dorisem. Nu știam dacă voi reuși să o gestionez. Îmi era frică. Am trecut de această perioadă. Țin minte că prima filmare am făcut-o la Salonul Auto de la Paris, în 2000. Pe vremea aceea erau 3 zile dedicate presei. Pentru mine au fost un coșmar. Când m-am întors în țară, în avion, era producătorul lângă mine. A văzut că sunt foarte tăcută și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă sunt obosită. I-am spus că sunt și obosită, dar ideea principală e că atunci când ajung acasă merg să-mi dau demisia. În momentul ăla a explodat. „Ești nebună? După ce că ne chinuim de luni de zile? Am făcut castinguri peste castinguri. Ai intrat în finală, ai luat emisiunea”. Simțeam că nu aparțin locului. Întotdeauna mi-a fost frică de ridicol. Nu voiam să îngreunez mai mult echipa, dar a fost o chestie de timp, până m-am adaptat, până am învățat. Nu avusesem nicio tangență cu televiziunea cu excepția unei invitații la Mircea Badea și Teo, și încă o invitație la Florin Călinescu care m-a chemat la emisiune fiindcă eram cea mai înaltă handbalistă. Astea au fost singurele mele legături cu televiziunea. Nu găseam legătura. Mi-a fost foarte greu. Am muncit și foarte mult. Aveam o dicție îngrozitoare. Sârbu mi-a spus: „Ai la dispoziție trei luni să-ți îndrepți dicția. Dacă nu, out!”. Făceam 5 zile pe săptămâna dicție. Eram și sâsâită și ciuciuită, nu înțelegeai mai nimic. Am muncit și am reușit să-mi îndrept dicția. Am învățat foarte repede ce înseamnă o cameră, cum trebuie să lucrezi, care este echipa, ce și cum trebuie să spun, cum trebuie să mă îmbrac. De exemplu când am fost la Salonul Auto de la Paris nu știam că n-am voie să-mi lucească fața. Eram ca o oglindă. Mi-a zis Sârbu: „De acum trebuie să ai o trusă de machiaj. Dacă nu te machiază fetele în post, trebuie neapărat să ai mereu o pudră cu tine”. Am învățat o grămadă de lucruri.
Când ai o astfel de emisiune, viața te aduce în contact cu tot felul de celebrități
M-am dat cu David Coulthart. L-am cunoscut, pot să mă mândresc cu asta, pe Michael Schumacher. Am vrut să mă dau cu Alain Prost, dar nu am încăput în mașină. Era exact înainte de lansarea Daciei Duster, Dacia care lansase mai întâi un concept. Am fost invitată mai întâi în Franța la trofeul Andros. Am avut ocazia asta, de a mă da cu Alain Prost, cu Dacia Duster, conceptul, dar în momentul în care am vrut să intru în mașină, el fiind pregătit, echipat, la fel ca mine, am vrut să intru în mașină, dar nu îmi încăpeau picioarele. În spate erau două NOS-uri, iar scaunul era dat foarte mult în față. Era o distanță mică până la bord. Nu reușeam să intru. I-am spus că nu pot și mi-a fost extrem de ciudă. Mi-a venit să plâng de nervi că nu am reușit. Ar fi fost probabil singura ocazie în viața asta să mă dau cu un fost mare pilot de Formula 1, cu Alain Prost. Am făcut niște fotografii în schimb.
A contat înălțimea vreodată? Profesional, vorbesc
Am 1,92 înălțimea și 1,22 picioarele. Nu știu cât a contat, însă fiind mai atipică cred că mi-a adus avantaje, recunosc.
Să fii atât de înalt înseamnă că lumea te vede deodată. Și asta nu e tocmai bine când ești copil
Sunt avantaje, dar și dezavantaje. Cel mai greu îmi e cu hainele. Dacă la picior nu am nicio problemă, pentru că port doar 40, la haine e un chin, pentru că nu găsesc niciodată haine pe măsura mea. Fiind foarte înaltă am nevoie de pantaloni mai lungi, jachete, bluze, rochii. Cele mai multe dintre hainele mele sunt făcute la comandă. Dacă merg de exemplu în țări nordice mai găsesc, dar în România îmi e aproape imposibil.
Nu mi-a fost ușor să fiu înaltă. Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil. Devenisem introvertită, eram foarte timidă, pentru că de mică am fost mult mai înaltă față de toți ceilalți. Când am intrat în clasa a IX-a deja aveam 1,92. Oamenii făceau glume pe seama mea, iar la vârsta aceea nu aveam nici maturitatea necesară. Ajunsesem să merg cocoșată ca să nu mai observe lumea că am 1,92. Am avut noroc cu sportul. Am făcut handbal de performanță, iar la echipă toate eram înalte. Până în momentul de față, eu nu cred că a fost vreo jucătoare mai înaltă decât mine în lotul național de handbal. Am jucat o perioadă scurtă pentru că m-am accidentat foarte rău și a trebuit să renunț la sportul de performanță.
Există însă și ceva câștigător în povestea asta cu înălțimea
Am stat oricum tot timpul în ultima bancă. Nu puteam să copiez niciodată, să îmi arunc privirea într-o fițuică. Am început să mă obișnuiesc cu atitudinea oamenilor. Pe vremea aceea nu aveam maturitatea pe care o am astăzi. Am fost foarte chinuită din punctul ăsta de vedere. Am trecut peste datorită echipei.
Când aveam 15 ani jumătate, 16, am fost la o prezentare de modă. O bună prietenă era model. O priveam ca pe o icoană, era foarte frumoasă. M-a invitat și am fost să o văd. Am ajuns ultima și am plecat prima, doar să nu mă observe cineva. Când am plecat am auzit pe cineva strigând: „Domnișoara de la ușă”. M-am făcut că nu văd și a strigat din nou. Mă gândeam: „ce oi fi făcut?”. M-am întors. Când m-am uitat, alerga o doamnă blondă spre mine. M-a întrebat câți ani am, am răspuns și îmi spune: „Paris scrie pe fruntea ta! Să mă cauți neapărat luni la Venus”. Era Zina Dumitrescu. Am căutat-o. Am luat un casting. Trebuia să merg să fac o ședință foto pentru un celebru creator, doar că mie mi-a plăcut prea mult handbalul. Nu am fost în stare să renunț la ce aveam acasă, pentru că urma un contract lung. Am mai cochetat cu ideea de modă, dar nu m-aș fi văzut făcând asta. Nici dacă aș da timpul înapoi nu aș fi spus da. Mi-aș fi dorit o carieră în sport. Cariera mea a fost curmată devreme, fiind atât de longilină, cu oase subțiri, mai fragilă… Nu eram făcută tocmai pentru handbal.
Roxana a visat handbal. Și acum vorbește cu pasiune de handbal și de viața ei ca sportivă
Îmi doream foarte tare să joc la vremea aceea la Hipobank Viena. M-am accidentat. Fusesem ultima oară într-un cantonament cu lotul național. Am venit acasă. Aveam timp de odihnă o săptămână. Eu nu am mai avut stare și m-am dus la Antilopa, echipa mea. Am jucat un meci amical, moment în care m-am accidentat. Toată cariera mea a fost curmată. Am suferit teribil. Nu mă vedeam făcând altceva. Ai mei au insistat și și-ar fi dorit să fac baschet, iar fratele meu a făcut hochei. Culmea e că mi-am dorit să fac volei. M-a păcălit un antrenor, a văzut câțiva copii și m-a luat din școală. M-am dus, mi-a plăcut și am rămas. E un sport foarte dur pentru femei. Pe fiica mea nu vreau să o dau la handbal. Face volei.
Când faci parte dintr-o familie de sportivi, privești altfel viața
Cred că este o educație mai solidă. Din păcate tatăl meu s-a stins foarte devreme. Eu aveam 10 ani și el doar 37. Mama a încercat însă să ne transmită spiritul sportului și să ne canalizeze către sport.
Știi de ce nu am făcut baschet? Că îmi era frică să nu cresc prea mult. Aveam 13 ani și eram disperată pentru că aveam deja 1,80 aproape. Am crescut 14 centimetri într-o vară. I-am zis mamei că nu mai suport, că sunt prea înaltă și am rugat-o să mă ducă la medic, să-mi facă ceva, vreo injecție, numai să nu mai cresc. M-a dus la medic, mi-au făcut o radiografie la mână. Țin minte că era un medic ardelean. A venit și zice: „No, domnișoară, am o veste. O să mai crești vreo 14 centimetri”. Am început să plâng. „No, domnișoară, amuʼ de ce plângi, că femeile frumoase sunt alea care cresc, care-s foarte înalte”. A fost de coșmar ziua aia pentru mine, dar într-adevăr, fix 14 cm am mai crescut.
Și, desigur, la final, întrebarea aceea pe care o s-o primească tot timpul. Despre Playboy
Dacă aș putea să dau timpul înapoi nu aș mai face asta. În primul rând m-am păcălit cu fotografiile. Când mi le-au prezentat nu apăreau așa. Eu am văzut negativul. Când le-am văzut print, în revistă, am crezut că mor. Am avut 3 luni în care nu am ieșit din casă. Nu e o chestie cu care să mă mândresc și recunosc. Mi-a adus faimă, popularitate, mi-a adus și foarte mulți bani. Pe vremea aceea Playboy-ul plătea foarte bine. Mi-am luat un apartament din banii pe care i-am câștigat, asta pentru că am și știut să fiu cumpătată. Totuși astăzi, având doi copii, dacă m-ar întreba sau vor vedea revista, v-a trebui să dau o explicație. Nici eu nu m-am gândit pe termen îndelungat ce presupune. Nu aveam maturitatea pe care o am azi la vremea respectivă, am și fost împinsă de oamenii de lângă mine. Am primit și foarte multe amenințări atunci, imediat după revistă. Într-o dimineață am ieșit din scara blocului și pe tot asfaltul, mare, era scris: „Roxana, te doresc!”. Îmi era frică. Nu e o chestie cu care să mă mândresc, recunosc. Nu e ceva dramatic. Playboy e totuși o revistă ok, frumoasă. Nu este Hustler, e Playboy, dar cred că aș fi putut gestiona mai bine. M-am păcălit cu fotografiile. Nu aș fi fost de acord cu publicarea a cel puțin uneia dintre ele.
Cred că (fiica) cea mare a aflat deja, dar nu m-a întrebat nimic. Băiețelul e prea mic. Nu sunt pregătită (să vorbesc cu ei despre asta). Eu am să îi arăt fetei mele și părțile bune și părțile rele ale acestei acțiuni. La un moment dat, oricât de mult o să mă împotrivesc eu, ea va putea să le facă. Atunci trebuie să o sfătuiesc către ce îi este ei mai bine. Sunt consecințe pe termen lung, iar eu sunt cel mai bun exemplu pentru ea.
Știrile zilei anunță oficial că epoca antibioticelor a trecut. De asemenea, vaccinuri obligatorii în Germania. Conservatorii anunță încheierea liberei circulații către UK. Și ultimul concert Kiss.
Știrile zilei au un documentar despre zecile de explozii din Suedia. De asemenea o analiză privind discursul președinților aflați în pragul suspendării. Bonus: minunatele povești ale lui Tom Hanks. Și la ce folosesc ăăăă-urile când vorbești
Am câteva concluzii la cald după cele două conferițe de presă de marți seară. Dacă cu asta ne-am ales, asta vom comenta.
Iohannis a fost bun, decent și util în comunicarea cu alegătorii. Are argumente, răspunde clar și concis, uneori are umor. A reușit să iasă din măcar două situații dificile: cea legată de Kovesi și cealaltă, generată de Dan Tăpălagă, care i-a arătat dubla măsură în ce-i privește pe Ponta și Dăncilă
Iohannis a vorbit doar când i-a ajuns cuțitul la os și a simțit presiunea uriașă în chestiunea dezbaterii. A ridicat presiunea și-a mutat punctul de interes.
Casele îi sunt în continuare un punct sensibil. Președintele trebuie să răspundă clar și precis legat de pierderea casei de la Sibiu. Alegătorii au dreptul să știe cum și cât a fost implicat în povestea cu actele de acolo.
Întrebările legate de politica internațională sunt punctul vulnerabil. În mandatul lui, România nu a reușit nici ridicare vizelor, nici intrarea în Schengen. Eșec pe această linie, măcar pe jumătate pentru că la Schengen PSD are o contribuție majoră
De cealaltă parte, PSD vrea să conducă o țară, dar nu e în stare să facă o conferință de presă în care să se audă și jurnaliștii.
De câte ori o pui să citească, doamna Dăncilă este un dezastru. Sună dezacordat ca o flașnetă
Viorica Dăncilă a progresat mult în ultimile luni. Vorbește liber, stăpânește unele concepte, a adunat informații, s-a despovărat de emoții. Arată cum a reușit totuși să răzbească până la acest punct. Apreciez acest progres.
Chestiunea cu ceasul este o gafă. 5000 de euro pe un ceas reprezintă mai mult de 10 salarii minime cu care se ține o grămadă de lume din România. Mai deranjant este cum a spus-o, rezultând că nu e un efort prea mare. Or este, și ar fi trebuit să știe suma.
Doamna Dăncilă nu a primit și întrebările alea grele legate de Dragnea, justiție, 10 august.
Povestea cu casca, distribuită masiv de PSD, inclusiv Firea, arată cât de iresponsabili au devenit politicienii români. Orice minciună spusă în spațiul public se va întoarce împotriva ta. Și nu face decât să ne șubrezească pe toți.
Nu voi renunța la credința mea că o dezbatere este necesară. Este unul dintre simbolurile democrației. Ar fi fost bine ca susținătorii doamnei Dăncilă să-l vadă și să-l audă pe cel demonizat. Ar fi fost bine și pentru ceilalți să o vadă pe doamna Dăncilă. O discuție este întotdeauna constructivă.
Știrile zilei se uită la un lucru care nu se întâmplase niciodată: în Australia nu a plouat deloc, nicăieri, o zi întreagă. Altfel, mai bine de jumătate dintre italieni consideră rasismul îndreptățit. Bonus: suedezii aveau pielea închisă la culoare. Plus: geanta de 30 de mii de dolari.
