Știrile zilei îți spun o întreagă poveste despre înșelăciuni pe AirBnB. De asemenea, au o analiză despre durerile date de pantofii cu toc. Și câteva lucruri foarte serioase pornind la ”președinția Twitter”, până la ce se vede pe Apple Tv
Când m-am întâlnit cu Jamila s-a făcut coadă în redacție. O grămadă de oameni aveau să-i mulțumească pentru ceva. De la gogoșile cu banane în loc de zahăr, până la ciorbă sau la salată. Toată lumea o aștepta și puțini erau cei care nu gătiseră după ea. Îmi spune că asta i se întâmplă și pe stradă. Și că toată lumea vine să o felicite, să-i mulțumească sau pur și simplu să o îmbrățișeze. La noi în casă s-a gătit o supă cremă după rețeta ei cu leguma aceea îngrozitoare. Știți voi care, broccoli.
Pe ea o cheamă Geanina și nu Jamila. Numele acesta și l-au luat după pronunția familiei marocane care a adoptat-o după căsătorie. Soțul său este marocan și practic întâlnirea lor a scos la iveală marea ei pasiune. De acolo a învățat și gătitul cu condimente. Nu iute, ci cu arome. În fiecare casă marocană există un borcan cu condimente care dă gustul familiei. Acolo se ascund toate secretele. De atunci are și ea borcanul ei.
Cum arată succesul pentru o persoană căreia ani de zile i s-au văzut doar mâinile.
Succesul Jamila Cuisine cred că a fost nesperat și pentru mine la început. Într-adevăr, oamenilor le iese mâncarea. La început erau doar două mâini care se vedeau și găteau. Nu m-am arătat pe mine pentru ani de zile, însă succesul cred că a venit din faptul că rețetele alea ieșeau atât de bine. Am mai avut un noroc, acela de a fi prima. La momentul la care m-am apucat eu de gătit pe Youtube nu mai era niciun canal care să creeze conținut. Se crease ceva înainte, dar nu a prins la acea vreme la public și toată lumea se lăsase. Nu mai era niciun canal activ.
Cea mai accesată rețetă
Checul pufos are peste 5 milioane de vizualizări. Cel clasic românesc care merge foarte bine. Și cozonacul este unul dintre starurile Jamila Cuisine. Toate dulciurile merg foarte, foarte bine. Dulcele e mai greu de făcut, mai ales când faci un tort cu tot felul de straturi și creme.
Testatul rețetelor se face de mai multe ori înainte de a începe filmarea
Eu testez toate rețetele înainte să le vedeți pe Youtube, pe site, pentru că e foarte important ca omului de acasă să îi iasă la fel. Nu pot să îi spun: „Mai trebuia puțină făină, lasă că mai pui tu”. Testez eu înainte și dacă e nevoie de făină, îți spun eu exact de câtă e nevoie. Acum îl testez doar o dată. Cu ceva timp înainte îl testam de două, trei ori, până mă asiguram că e ok. Chiar dacă luam o rețetă veche, dintr-un caiet, de la o vecină, de la mama, ingredientele nu mai sunt la fel. Nici untul nu mai e la fel ca atunci, nici făina. În plus, lucrează diferit. Trebuia să mai adaug, fie făină, fie lichid. Voiam să mă asigur că oricine încearcă trebuie să aibă un rezultat măcar apropiat de preparatul meu. Cu surprindere am realizat că iese cum trebuie să iasă.
Gătitul a început în copilărie când nu-i convenrea mâncarea lăsată de părinți acasă
Am un frate cu un an mai mic. La noi în casă s-a gătit mereu. Aveam mereu ciorbă și felul principal. Mereu! Era imposibil să mâncam mezeluri în locul mesei de prânz. Câteodată poate nu ne plăcea ce avem în frigider atunci, așa că ne făceam spaghete singuri. Fierbeam niște paste în apă și le mâncam cu pastă de tomate sau ketchup și ne puneam puțin ulei. Asta găteam la 8, 10, 12 ani.
Făceam alte prostii la țară. Eu am fost crescută la bunica maternă. Îi luam bunicii tigăile și cratițele. Mergeam în grădină. Făceam focul undeva la pirostrii și găteam acolo. Le făceam verișoarei mele și fratelui meu ochiuri, cartofi prăjiți, sos de roșii, afară la foc. Puteam să dau foc la toată grădina căci bunica avea și vie. Cred că asta de acolo a pornit. Tot timpul am fost înconjurată de mâncare.
Talent? Poate, dar nu ar fi fost posibil dacă nu se mărita. Căsătoria i-a readus pasiunea de a găti
Cred că este un talent. De când am început liceul nu am mai gătit. M-am concentrat pe alte lucruri. Limba franceză îmi plăcea foarte tare. Voiam să fiu profesoară. M-am dus la Litere, am făcut facultatea și s-a dus totul până m-am căsătorit. Cred că acolo a reînceput tot. M-am căsătorit cu un marocan care nu mânca mâncare românească. Bucătăria marocană e foarte condimentată, iar a noastră nu. I se părea că bucătăria noastră e de spital. „Voi nu puneți decât sare, piper și poate boia”. Mânca sarmale, dar nu mânca ciorbă de exemplu. La fel era cu multe alte preparate. Voiam să îi aduc gustul lui de acasă în România. Așa am început să gătesc eu pe la 20 de ani mult mai mult. Am fost și la soacra mea în vacanță în Maroc și am rămas impresionată de toate condimentele. Mi-am spus: „Cât de fraieri suntem noi că nu gătim atât de condimentat. Nu vorbesc de picant, ci de condimentat. Condimentele sunt minunate și schimbă mult gustul mâncării”. Pentru mine a fost un șoc cultural. Aici se gătește într-un fel, iar acolo e cu totul altceva. Până și ciorba lor, căci au o ciorbă, are o grămadă de condimente: curcuma, chimion, ghimbir, coriandru măcinat. E mai mult o supă pe care o mănâncă de Ramadan. E gustoasă. E cu carne și cu roșii. Se fierbe la oală sub presiune ca acea carne să fie moale. În apa cu carne și cu linte se pun tot felul de condimente. Lintea îngroașă. Se mănâncă la Ramadan, în postul musulman, când de la răsărit la asfințit ei postesc. După asfințit stomacul e gol, foamea e mare, iar ea e un pansament pentru stomac. E foarte sățioasă, nefiind grasă, căci se folosește doar carne macră. Am mâncat-o și eu după Ramadan. Supa aceea merge minunat după o zi în care nu ai mâncat și nu ai băut nimic.
Prima mâncare marocană gătită soțului
Cred că i-am făcut tajine. E o tocană cu carne și cartofi, legume. Se face într-un vas cu capac conic. La fel, are foarte multe condimente. Prima oară mi-a arătat el cum se gătește, dar eu nu am fost mulțumită. Mi se părea că pune prea multe roșii, că nu ieșea ca cea a soacrei mele. Am început să mă uit, să caut rețete. Îmi luasem niște cărți de bucate marocane în limba franceză și am început să fac singură rețetele. Mi-au ieșit bine. O mai suna soțul pe soacra mea, o mai întreba și eu notam pe caiet. E foarte pricepută, la fel ca toate marocanele. Ele gătesc mult încă din copilărie. Cele în vârsta, cum e soacra mea, au fost și sunt casnice, deci toate gătesc. Soacra mea a fost în România anul trecut. Am fost fericită o lună pentru că mi-a gătit doar mâncare marocană.
Gătesc și românește și marocan. Fetița mea de exemplu mănâncă foarte condimentat, dar nu picant. Are acum doi ani și jumătate și a început să mănânce destul de multe condimente fără să fie deranjată de aromă. Chiar și mama gătește acum cu un mix de condimente pe care i-l fac eu acum. Când i se termină îmi spune că nu mai are și că vrea să îi fac din nou. Ea care nu mânca niciodată cu condimente.
Toată lumea în Maroc are un borcan cu un amestec de condimente. La fiecare familie e altul. Depinde de fiecare gospodină cum îl face.
Îmi place cușcușul. E mâncarea lor națională. E diferit față de al nostru. Bobițele se fac la abur și se servesc cu o supă cu carne și foarte multe legume alături. El se pune la abur, se umflă, iar toate legumele se pun de jur împrejur. Zeama se pune peste cușcuș ca să se însiropeze și mai bine cu aroma de condimente, de pui și de legume, iar carnea se pune în centru.
Se mănâncă bine și poate puțin mai sănătos decât în România. Nu prăjesc decât foarte rar, poate doar peștele și cartofii. În rest nu au mâncare cu foarte multă carne tocată cum avem noi.
Dulciurile nu sunt chiar senzaționale. Mănâncă foarte multe fursecuri. Pe acolo se oprește totul, pentru că neavând cuptoare acum câteva sute de ani, foloseau mult cuptoarele comunale. Era un singur cuptor sub hamam, baia lor comunală. Sub hamam unde se făcea foc ca ei să își încălzească apa, se punea în cuptor pâine și fursecurile acelea. Sunt bune. Ei nu au prăjiturile astea cu cremă. Mai sunt câteva, dar sunt pentru partea burgheză a societății, venite din influența franceză. Fursecurile sunt cele comune pentru toată lumea. Se folosesc mult migdalele, alunele, arahidele. Au niște croasant foarte bune după model francez, fiind colonie. La fel și cafeaua cu lapte.
Schimbul cultural a fost simplu
Le-am făcut gogoși, Alba ca Zăpada. Am făcut o tavă uriașa și am împărțit. Au fost încântați de ele.
Croissant cu unt. Facem schimb de rețete
Din păcate se folosește mai mult unt. Ca să iasă foietajul trebuie să se pună unt pentru că se împăturește. Untul în cuptor se topește și se evaporă. Trebuie să fie destul de mult ca acele croissante să crească. Se fac și mini pe care le mâncăm în cofetării, dar sunt și cele mari, obișnuite. Nu sunt greu de făcut, dar durează mult.
Platoul de filmare e bucătăria ei
Fac un singur preparat și îl duc la capăt. Încă filmez în bucătăria mea de acasă și nu am foarte mult spațiu. Lucrăm acum la un spațiu mai mare pentru Jamila. E greu să fac curat astfel încât să arate atât de bine, ca în fiecare rețetă. Am la etaj o cameră care era un dormitor. L-am transformat într-o cameră de depozitare. Am scos tot de acolo, am cumpărat niște rafturi și am totul acolo. Oale, farfurii, electrocasnice. În bucătărie nu mai aveau loc. Cred că am sute de farfurii, zeci de oale, cratițe, zeci de electrocasnice. Nu le-am numărat niciodată, dar sunt foarte multe. Nici măcar un sfert nu îmi încap în bucătărie.
Celebritatea online este puin diferită față de cea de televizor. Dar lumea tot te oprește pe stradă
Dacă ies din casă nu e zi să nu mă oprească cineva. Sunt puțin mai timizi dacă mă văd cu soțul. Văd că mă fixează cu privirea și îmi zâmbesc, dar mă opresc doar dacă sunt singură. Mi s-a întâmplat în supermarket să mă întâlnesc cu niște doamne de vârsta a treia. Intrasem pentru un singur lucru și credeam că în 5 minute o să ies. Peste jumătate de oră eram înconjurată de doamne de vârsta a treia care îmi tot povesteau ce au gătit după Jamila. M-au ținut la povești, ce au gătit, unde au trimis mâncarea.
Procesul de alegere a preparatelor
Depinde și de mine. Mă gândesc și la sezon. Dacă știu că acum sunt gutui, vreau să fac ceva cu asta. De obicei fac mâncăruri care îmi plac mie. Nu pot să gătesc ce nu-mi place, ceea ce nu mănânc eu. De exemplu nu-mi place conopida deloc. Noi nu mâncăm porc, deci niciodată nu gătesc cu porc. Pun carne tocată, dar de vită, pun afumătură, dar a mea e de curcan. Tot timpul îmi scriu oamenii să gătesc și porc. Nu am mai făcut de vreo 10 ani cred.
Muşchiul de porc e mai bun la grătar pentru că e o carne macră. La foc mare, fără să se pătrundă foarte bine. Gătit, dar să nu se facă talpă de pantof. Să fie mai mare. Trebuie rotit cât să fie gătit. Atunci când carnea e fermă e făcut. Și cu pieptul de pui și cu vita e la el.
Românul se ferește de carne de vită și mi-e ciudă. E foarte bună. Încerc să îi împrietenesc cu ea. Ei nu știu să aleagă, ce parte a animalului să folosească pentru ce preparat. Dacă tu vrei să faci carne de vită pe grătar și iei pulpă, nu e bine. Dacă vei pune un antricot e altceva. Poți folosi pulpa, dar o tai cubulețe și o folosești într-o ciorbă. Nu aș pune condimente în ea, deci aș face-o ca la noi, la români. Eu pun oase de vită pe lângă bucățelele de carne. Fie pun două bucăți de rasol, fiindcă are osul acela mare și măduva în interior, fie orice fel de oase de la măcelărie. Oasele de vită dau foarte mult gust. Aș fierbe la presiune ca să extrag cât mai mult gust din carnea respectivă.
Oltenii și Marocul
Ai mei sunt din Oltenia. Nu prea folosim smântână, dar mie îmi place. Saramura noastră de pui e o specialitate. E la fel ca cea de pește. Îți prăjești puiul pe grătar sau în ulei. Pe lângă el pe grătar se pun roșii, ardei, ardei iute. Se pune peste puiul prăjit, fript pe grătar apă, foarte mult usturoi și legumele de pe grătar și se mai fierbe puțin, cât să se combine aromele. La final pui pătrunjel și leuștean verde. Se face mai mult în partea de sud a țării.
Jamila este autodidactă. Școala de bucătărie este un fel de îngrădire
Nu m-am dus la cursuri probabil din încăpățânarea de a le arăta oamenilor că nu trebuie să faci cursuri. Voiam ca toată lumea să vadă că nu ai nevoie de cursuri ca să gătești bine. Ai nevoie de puțin talent, într-adevăr, însă am fete pe care le-am luat de la cartofi prăjiți și ochiuri și acum fac cozonac, torturi, prăjituri după mine. Dacă ele au reușit e clar că oricine poate să gătească dacă pune puțină ambiție și puțin suflet în rețete.
Simțuri pe care noi nu le-am avea
Am un miros foarte dezvoltat. Poate și un gust. Nu îmi dau seama ce simt ceilalți. Pot spune ce e într-un preparat. La condimente în special pot să îmi dau seama. Cu cât lucrezi cu ele, cu atât le cunoști mai bine. În plus mă documentez, citesc foarte mult, mai ales ce e în afară, ce se mai mănâncă, ce nu se mai mănâncă, ce e în trend.
Ce e la modă în gastronomie
Acum la modă este avocadoul. Toată lumea vrea să facă ceva cu el. Îngrășă, dar depinde cum, cât mănânci, în ce cantitate, cu ce îl combini. Are foarte mult ulei. E foarte sănătos uleiul de avocado, dar are multe calorii. Poți face guacamole, pasta aceea mexicană foarte bună. Se pune și în mâncarea copiilor. Se face „ciocolata bebelușului” cu carob și se îndulcește cu banană.
Rețete pentru bebeluși și viața în bucătărie de când a apărut copilul ei
Nu am reușit să fac mâncare pentru bebeluși, deși toată lumea îmi spunea. Când s-a născut fetița mea, pentru mine a fost un nou teritoriu, necunoscut. Am intrat puţin în panică. Făceam cu totul alte lucruri. La un moment dat am văzut o chestie de 3 kg dependentă complet de mine. A fost foarte greu la început, așa că mi-am abandonat proiectele când s-a născut ea. Acum sunt o mamă relaxată, mi-am revenit pe parcurs, dar la început a fost greu. Nu am mai ținut cont de ce alimentele i-am dat în diversificare și nu am mai reușit să fac rețetele. Are doi ani și jumătate. Mănâncă cam ce mâncăm noi, fără prăjeli, fără zahăr. Îi place ciocolata foarte tare. A descoperit-o de la mama care mănâncă ciocolată amăruie. Acasă mănâncă pește. E și zodia pești. Mănâncă carne de vită, de miel, de pui.
Îi fac multe lucruri. Mă așteptam să mănânce mai diversificat, dar nu vrea. O las la mama când filmez pentru că vrea sus pe insulă cu mama, vrea să-și bage mâinile în castroane, să lingă tot ce se poate cu ciocolată, vrea să filmeze și ea. Bate din palme ca să pornească filmarea. E fascinată de partea de post-producţie. Când soțul meu vrea să facă poza de final cu preparatul începe să facă miaaam, miaaam, se învârte pe lângă el și nu prea reușești.
Soțul i-a readus nu numai mâncarea în viață, dar și tot ce înseamnă afacerea lor.
Se ocupă de absolut tot. Și el e un autodidact pentru că a învățat totul de la zero. El este omul din spate. E atât de pretențios. Ține foarte mult la calitate. Nu vrea să ia pe nimeni, fiindcă are impresia că va face munca după persoana respectivă. El lucrase în croitorie. Cu asta a început. L-a trimis tatăl lui să facă o meserie, croitorie. A făcut, dar nu i-a plăcut, deși știe foarte bine asta. Apoi a lucrat foarte mult în IT, dar nu pe partea de producție. Nu știa să facă montaje audio, video. A învățat singur cu tutoriale. Avea idee de programare, știa niște lucruri, dar nu ce înseamnă partea de video, de filmat și de montat.
Proiectul Jamila. Cum o să arate în viitor?
Acum ne-am dat seama că am făcut o nebunie, dar la momentul ăla nu părea. El lucra de acasă pe calculator, nu avea nicio problemă. Eu renunțasem la un job. Lucrasem pentru o companie franceză pe call center. Eram foarte dezamăgită de tot ce se întâmplase. Atunci am zis că iau o pauză și am zis că îmi fac vlog de gătit. Îmi fac vlog pentru mine, pentru sufletul meu. Am zis că iau o pauză, că nu mai trimit niciun CV, că stau câteva luni așa, să mă liniștesc. Nu aveam probleme cu banii, așa că am decis să îmi fac eu un vlog, iar apoi văd ce fac. Mă gândeam să deschid o afacere, poate cu gătit, poate nu.
Când au venit feedback-urile, comentariile oamenilor, am realizat că e ceva. Eu am crezut că nu va merge ideea asta. Am zis că o să se uite mama, vecinii și rudele, însă au început să se uite oameni pe care nu-i cunoșteam, să crească vizualizările foarte mult. Atunci am zis că aici e ceva de care noi trebuie să ne legăm. Era o nevoie la momentul ăla.
Da, merg la restaurant.
Câteodată sunt dezamăgită de ce primesc. Unii oameni știu cine sunt, alții nu. Mi s-a întâmplat la un restaurant libanez să mă recunoască patroana. Sunt critică și nu îmi place, din cauza asta nici nu merg des. Sunt dezamăgită de mâncare de multe ori. Am fost în multe locuri fancy, dar mâncarea mi s-a părut cel mult mediocră. Nu mi se pare ok să fac publicitate proastă. Dacă e ceva, îi scriu direct restaurantului. Sunt locuri în care bucătarii nu sunt tocmai cei mai buni, dar totodată sunt și restaurante unde am mâncat foarte bine. Îmi place să mănânc la restaurante turcești de exemplu. Îmi place shaorma, dar nu cu de toate. Oamenii mă pun pe un piedestal, dar și eu sunt un om obișnuit, și eu mănânc shaorma. Am mâncat o shaorma foarte bună la turci. E diferită de a noastră și mult mai mică. Carnea lor e mult mai gustoasă, iar ei nu pun de toate ca noi. Nu e shaorma aia uriașă. Mergi pe carne bine făcută, de bună calitate, nu cea congelată de la supermarket. Trebuie să ai legume. Am văzut că ei pun doar roșii și castraveți. Au pus și salată verde, dar fără varză. Totodată și fără cartofi prăjiți. Am făcut o rețetă pe vlog în care nu am pus cartofi prăjiți. Toată lumea mi-a scris că am uitat cartofii. Nu știu ce am făcut, dar fără cartofi prăjiți viața e pustiu. Cred că, uneori, am mâncat mai bine la festivaluri stradale decât la restaurante.
Știrile zilei sunt îngrozite de cât zahăr se află în dulciurile din lume. De asemenea, WhatsApp a fost spart, iar Facebook asaltează adevărul. Bonus: o casă în care nu dorești să intri.
Știrile zilei se uită cu interes la ce testează Rusia în țările africane. De asemenea o scurtă privire asupra rețelelor mafiote din Italia. Bonus: hotelul din Shining. Și câteva mic dejunuri care să vă îmbuneze inima.
– Am citit ce ne-a dat profa și testele. Manualul e intact.
Citatul este doar un fragment din ce pare o întreagă schemă de fraudare. Adică oamenii știau ce au de făcut, ba, mai mult, ajunseseră la performanța de a refuza un 10. Acesta este doar primul examen dintr-o serie pe care trebuie să o parcurgă un pilot de linie.
Ce ai voie să faci cu acest atestat? Să pilotezi avioane de până la 2,5 tone, în scop de agrement. Adică tu și prietenii tăi. Dacă vrei să ajungi la categorii mai mari, atunci trebuie să treci alte examene. Iar companiile aviatice te testează la rândul lor. Unele mai din greu, altele mai ușor. Nu ajungi, însă, la manșa unui avion de linie dacă nu știi.
Dar…Asta nu dovedește decât că acești copii, aflați în fața unui examen important, sunt niște cretini.
Pentru că și-au asumat hoția și în mintea lor au hotărât că pot pilota un avion fără să știe tot despre asta. Un avion în care să se afle doar ei și, poate, alte persoane: prieteni, familie, clienți. Nu numai asta. Avionul zboară încărcat cu sute de kilograme de benzină pe deasupra unor localități. Un astfel de idiot și-a asumat că poate trece peste capul nostru cu o bombă, fără să știe cum funcționează.
Trebuie să fii redus intelectual serios dacă poți face așa ceva. Mai ales că ai toate datele ca să știi că nu poți trece de examenele mai mari. Câte, însă, astfel de examene au mai trecut acești oameni? De unde această ușurință a furtului, mai ales unul care de data asta este criminal? Vă întrebați cum s-a produs Colectiv? Iată, de la unii care fură și mint.
Și ar mai fi ceva. De ce credeți că mintea acestor oameni a fost capabilă de un furt cu potențial ucigaș? Pentru că nu ne pasă de cei din jur. Pentru că aici este o cultură a nepăsării. Nu are nicio importanță dacă ceea ce fac eu este ucigaș sau nu pentru cei de lângă mine. Nu are importanță dacă acțiunile mele le fac rău unora sau altora. Important este să trăiesc eu bine. Eu și gașca mea.
Iar asta a devenit politică de stat. Și nu mai este sancționată. Băieții ăștia, tineri așa cum sunt, au văzut în jurul toate furturile, toate nedreptățile și toate mizeriile lumii. Ba, în ultimii ani, li s-a mai și spus că e de bine. Că pușcăria e pentru oameni buni, că pușcăriașii sunt victime și că, în general, nu e foarte rău dacă mai treci pârleazul.
Așa că moartea cuiva, chiar a lor, nu putea să-i îngrijoreze prea tare. Cumva ar fi scăpat și din asta. Dar asta îi face și ticăloși.
Știrile zilei trăiesc o epocă bizară când oamenii își conduc viața după ce spune internetul. De asemenea, cum i-a abandonat americanii pe kurzii care i-au furat chiloții lui al-Baghdadi. Bonus: un cântec de la Dylan. Și Jennifer Anisto în primul film de la AppleTV
La Super Rally București mă așez în dreptul celei mai tehnice porțiuni cu putință. Traseul este îngust și-i solicită pe piloți. Sunt mai curând aleile de plimbare din Herestrău, nu e nici măcar bulevard. Iar drumul este delimitat de baloți de paie. Se merge tare, la limită chiar și pe linia de boxe. Se aruncă cu nervi și scrâșnete, mai ales că este un circuit scurt. Trebuie să-l faci de două ori ca să simți adrenalina.
Toată lumea vine tare și apoi taie scurt curbele. Se schimbă vitezele, se turează motoarele chiar în dreptul meu. Și apoi apare Titi Aur. Mașina lui plutește, vine ușor, cu măiestrie. Derapează când lent, când tare, parcă pe șosea ar fi dat cu ulei. E așa o moliciune și o plăcere în tot ce face. Este scrimă, nu spadă, este dans, nu gimnastică, este măiestrie. Piloții tineri spun că este stilul vechi al anilor 90. De altfel, mașinile noi nici nu te mai lasă să faci așa ceva. Titi Aur o face pentru că glisatul este marea lui pasiune. Așa a condus toată viața, așa a devenit campion al României de opt ori, așa este cel mai bun din istoria raliului din România. El este maestrul care a trăit în viteză, dar cu artă. Așa cum a făcut și cu viața. Căci numai viteză, artă și curaj poate să fie atunci când fugi de două ori din România comunistă. Da, de două ori
Ce am văzut eu pe pistă se numește aderență scăzută. Ce înseamnă, însă, „fan al aderenței scăzute”
În moto sport în general sunt două categorii de piloți. Unii care preferă pista de asfalt, în general cea curată, fără apă, nisip sau alte forme de aderență scăzută. Ei știu și reușesc să meargă foarte tare fără ca mașina să derapeze, dar mergând la limită. E apoi o altă categorie de piloți care iubesc derapajul, mersul în acele glisade care din punctul meu de vedere sunt exact ca driblingul în fotbal, deliciul spectatorilor. Spectacolul vine din glisade, din derapaje. Sunt piloți foarte rapizi fără să derapeze și piloți rapizi care reușesc să combine cele două lucruri. Eu am iubit derapajul, aderența scăzută, tot ce înseamnă zăpadă, nori, mâzgă, ploaie, care pentru șoferul de rând sau pentru o categorie de piloți nu e atât de plăcut.
Este vorba de talent aici?
E un mod de a privi condusul mașinii. Mașina de raliu nu se virează din volan, ci se conduce din acel transfer de mase, din acea inerție. Pilotajul seamănă mult cu schiatul. Schiorul nu are practic volan, dar derapează și virează. Același lucru se întâmplă când conduci mașina de raliu, în special pe aderență scăzută. Vorbim de un fel de bilă de plumb imaginară pe care mașina o are în partea din spate. Atunci te joci cu acel transfer de mase. E un fel de a te da cu mașina, o plăcere pentru mine și totodată în general, pentru piloții de raliu
Titi Aur a transformat derapajul în artă
Mașina trebuie să derapeze atât cât e necesar ca să vireze, nu mai mult. Orice derapaj suplimentar înseamnă pierdere de viteză. Trebuie doar acolo unde e nevoie, în funcție de situație. Poți începe cu 100 de metri, cu 50, dar poți și în momentul în care virezi. Nu e o regulă. Nu trebuie confundat cu driftul în care mașina trebuie să fie în derapaj permanent. Acolo scopul principal nu e viteza, cu toate că ea contează, dar contează mai mult să fii cu mașina într-un derapaj constant.
Pasiunea? La el este mai mult decât pasiune. Așa s-a născut
Eram super pasionat. Eu spun că pasiunea asta vine din altă viață pentru că dintotdeauna mi-am dorit să conduc orice: bicicletă, căruciorul de butelie, trotinetă, orice avea roți. Visam, îmi plăcea, citeam tot ce se putea citi. Citeam tot ce era. Exista doar revista „Autoturism”. Mai prindeam câte ceva din afară. Atunci era greu să obții o informație. Mi-am dorit dintotdeauna. La Bârlad era greu să fac moto sport așa că am început atunci când am ajuns la Iași. Eram student la construcții și am intrat în echipa Fortus Iași. Până atunci doar îmi doream.
Am avut un avantaj. Având mașini vechi și stricate am învățat mecanică. Dacă ai o mașină bună care nu se strică nu înveți mecanică. Repar, am tot felul de aventuri cu reparatul și stricatul mașinilor. Chiar am devenit un bun cunoscător al mașinilor și motoarelor. Chiar și azi îmi mai bag nasul, Un pilot trebuie să știe atâta mecanică și tehnică încât să poată comunica cu inginerii sau preparatorii mașinii, să transmită informații și să înțeleagă din punct de vedere tehnic ce se întâmplă, fiindcă altfel va distruge mașina. Trebuie să înțelegi ce se întâmplă și din punct de vedere mecanic.
În Iași, și-a susținut pasiunea făcând taximetrie ilegală
În Iași am dat la Facultatea de Construcții ca să reușesc să ajung repede student. Era un fel de „ținta golanului”. La Iași sau în zonă nu am avut facultate de mecanică, dar citeam însă mult mai multe lucruri despre mașini din cursuri, din reviste, de unde puteam.
Într-adevăr, făceam acea taximetrie ilegală, beneficiind de statutul de student. Căram studenții străini prin Iași și nu numai. Așa făceam bani ca să merg la curse. Nici acum nu este ieftin, dar nici atunci nu era ieftin mersul la curse. Mai mult, atunci ca să poți obține anumite echipamente de curse: o suspensie, un carburator, orice echipament special, trebuia să găsești și soluția. Nu te duceai ca acum la magazin sau dădeai comandă pe net și îți vine orice, totul e să ai bani. Atunci trebuia să ai relații, fie la uzina din Pitești, cea din București, în Sibiu
Primele mașini de curse
O Dacie în diferite variante. Dacia lui tata de acasă, Dacie dată de Fortus Iași, de club, Dacie dată de IJTL Vaslui. Se făcuse atunci un club și la Vaslui și am făcut transferul de la Iași la Vaslui, eu fiind din Bârlad. Am avut mașină dată de ei, o mașină de școală care era chiar din Bârlad. Stătea de câțiva ani sigilată pentru casare. Era o rablă, curgea rugina din ea. De acolo am început să o reconstruiesc, cu bani mulți, bani făcuți din taximetria ilegală sau ce era.
Examenul de la școala de șoferi l-a dat mai devreme de 18 ani
Știam să manevrez mașina foarte bine și am realizat de când am urcat prima oară la volanul unei mașini. Bucuria și plăcerea de a conduce erau dinainte de a conduce mașina. Mergeam cu oricine avea ocazia. Tata a luat carnetul după mine, iar mașina a luat-o pentru mine. Nu i-a plăcut, nu a fost pasionat, nu era dorința lui să aibă mașină.
Chiar și în autobuzul din oraș, oriunde prindeam o mașină, urmăream șoferul și simțeam că eu pot face mai bine decât el. Asta s-a și întâmplat. La examenul de poligon pleca un cursant. Când primul ajungea la jumătatea poligonului i se dădea drumul celui de-al doilea cursant. Când mi-a dat drumul mie l-am ajuns pe cel din față. Milițianul m-a dat afară, nu m-a lăsat să mai termin poligonul. M-am dus cu coada între picioare la instructorul meu și i-am povestit. El mi-a răspuns: „Stai liniștit că te-a dat afară pentru că a văzut că nu mai e cazul”.
Primul raliu l-a făcut cu mașina de acasă
Primul raliu la care am fost a fost Raliul Brașovului. Înainte am mai fost la un campionat de îndemânare pe toată țara. Finala din ʼ84 din acel an s-a făcut la Focșani. I-am păcălit pe părinții mei și mi-au dat mașina lor de acasă, mergând și ei acolo. Când au văzut că raliurile nu sunt atât de periculoase au zis că nu e chiar atât de rău. Mi-a fost ușor ca anul următor să le cer mașina pentru Raliul Brașovului din ʼ86. M-am dus cu mașina de acasă la raliu după ce i-am montat un roll bar. Ei credeau că e tot îndemânarea de la Focșani, din oraș. Am terminat raliul și când m-am întors la Iași antrenorul pus la ACR m-a felicitat. Eu nu am înțeles de ce trebuie să fiu atât de felicitat că am terminat primul meu raliu, dar am înțeles anii următori, când nu am mai terminat nicio etapă. Am abandonat la toate. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr, echilibrul între a merge tare, dar nu atât de tare încât să rup mașina, au meritat laudele de la primul raliu.
Școala de raliu se făcea pe sub mână
În România atunci nu puteai afla nicio informație. Era o secretomanie de neimaginat. Piloții de la uzină, când făceau modificări la mașini, se spunea mai în glumă mai în serios, că o făceau cu pătura în cap. Își puneau o pătură după ce ridicau capota astfel încât să nu vadă altcineva ce modificări au făcut la o mașină. Nimeni nu îți dădea nicio informație. Atunci, eu am luat decizia să fug din țară. Am și făcut asta. E o poveste lungă și complicată. M-am și întors ilegal și am și plecat din nou ilegal.
Fuga din țară. De două ori
Motivele erau două. În România ne opreau toată circulația iarna, de la revelion până în aprilie. Exact când era mai frumos să mergi cu mașina, iarna, opreau circulația, din tot felul de motive: economie de benzină pentru a fi dată la export, să fie plătită datoria. Un alt motiv era faptul că nu reușeam să am banii și puterea financiară pentru a merge la curse la un nivel pe care mi-l doream. Eu reușeam să fac o mașină cu taximetria mea, să am piese, dar nu la nivelul pe care îl doream. Am luat decizia de a pleca din țară. Am reușit să ajung în Italia.
În ʼ87, în 30 octombrie am fugit din țară. Am fugit ilegal, pe la Stamora Moravița. Aveam informații foarte, foarte puține, dar am zis că merg să văd ce se întâmplă. Am ajuns la Trieste, în Italia, pe 5 noiembrie. La Moravița am stat, m-am ascuns prin boscheți, am așteptat să vină noaptea, am păcălit milițianul. Am ajuns cu o mașină de ocazie până în Stamora Moravița. 30 de kilometri era zonă de frontieră, nu aveai ce să cauți acolo. L-am mințit pe milițianul din sat că vreau să ajung la Oravița. Am ieșit din sat și am reușit să-i păcălesc cumva. Nu am știut nici când am trecut frontiera. Am ajuns la sârbi, la Belgrad și apoi în Italia.
Sunt suficient de nebun din punctul ăsta de vedere, cât să îmi asum. Am ajuns la Trieste. Trebuia să ai motive politice ca să fugi. Eu am spus că am plecat ca să fac raliuri. M-au învățat să inventez motive politice, lucru care nu era adevărat, dar stând acolo m-am întâlnit cu doi băieți din Onești. Daniel Ghionoiu, campion de lupte ajuns ilegal acolo. Am decis să ne întoarcem în România. În ianuarie ʼ88 ne-am întors ilegal în România. Eu am luat un prieten și pe prietena de atunci care e acum soția mea. Am fugit împreună cu ea, tot pe la Stamora. Probabil și în ziua de azi am face la fel.
Povestea e complicată. Am lăsat haine, mâncare și bani în scorbura unui copac. Am intrat eu cu Daniel. El a ieșit cu două zile înaintea mea. În zece zile trebuia să mă întorc în Italia, pentru că pe carnetul de student mi-au pus o ștampilă, acesta fiind actul de Italia improvizat. Din zece în zece zile trebuia să ne pună ștampila.
Nu mi-am văzut părinții pentru că mă urmărea Securitatea. Am așteptat un prieten, cu care am și plecat, la Brașov. M-a adus la Iași. Am trecut de postul de la Crasna pe calea ferată, pe jos. Ne-am întors apoi din Iași cu trenul, iar eu am stat ascuns. Era un ianuarie destul de călduros. A fost și un avantaj și un dezavantaj pentru că frontiera are niște canale antitanc, adânci de 5 metri, cu o înălţime de 10 metri. Canalele erau pline cu apă și am trecut până la brâu, prin apă. Asta cerea automat echipamente de schimb.m ajuns la
Școala de pilotaj în Franța
Am mai inventat motive politice.
Prima revoluție din România a fost la Iași, în 1987. Am participat direct la ea. Am cântat „Deșteaptă-te române”, a venit Securitatea, ne-a urmărit din Tudor Vladimirescu până în Piața Unirii. Legându-mă de evenimentul ăla am inventat niște motive pentru a obține azil politic în Franța.
Sus la Universitate se stingea lumina la ora 6. S-au pus niște cursuri după ora 6. Profesorul a spus: „Îmi pare rău, vă pun absent la toți ca să se reprogrameze cursul”. Studenții au început să murmure, fiindcă nu era corect. Cineva pe hol a strigat: „Jos comunismul! Vrem guvern democrat! Vrem căldură, vrem lumină!”. A ieșit alaiul de la Universitate, timp în care în Tudor Vladimirescu au început unii să strige pe afară aceleași lucruri. Am ieșit și noi, cei din Tudor în față la T17. Au venit securiștii pe lângă noi pe malurile Bahluiului și a fost o desfășurare de forțe. Tovarășii securiști ne-au spus să stăm cuminți. Doar s-a strigat, s-a defilat, s-a cântat. Când am ajuns în Franța am amplificat puțin și am pus asta ca motiv. Probabil că eram pe listele Securității.
Nu mi-am dorit să rămân în Paris, ci să plec pe Coasta de Azur, pentru că acolo era automobilismul. Am început să lucrez inițial într-o carieră de piatră, făcând muncă fizică. Apoi am lucrat ca șofer.
În acea perioadă raliul în Franța era într-o cădere. Federația Franceză avea și viziune pe termen lung. Au creat o cupă a începătorului cu condiții speciale, pentru a atrage tineri cu mașini de stradă de serie, la care le pun doar echipamente de securitate, dar nu cu performanță la motor. M-am înscris în cupă în ʼ90. Mi-am cumpărat un Peugeot 205GTI. Nu eram cel mai tânăr, dar nici cel mai bătrân. Apoi au fost evenimentele din România și m-am hotărât să rămân, dar nu definitiv. Vara, în timpul campionatului, în ʼ90 am venit cu acel Peugeot. De atunci nu am mai plecat pentru foarte mult timp din campionatul român.
Și astăzi costă tot sute de mii de euro pe an să faci performanță la nivelul maxim. Mașina de curse pe care o am acum costă 250.000 de euro, iar fiecare kilometru e 100 de euro.
Calitățile unui pilot
Talent, știință și experiență.
Talentul îl ai sau nu ai de la natură, de la părinți, de la Dumnezeu, nu știm.
Știința: nu trebuie să conduci șoferește tare, ci să înveți să pilotezi după reguli de pilotaj pe care le înveți în școlile de pilotaj.
Experiența: cu cât ai experiență mai multă de mers tare cu mașina la probele speciale cu atât mai bine.
Ce vezi în timpul unei curse?
Niciodată nu vezi altceva decât drumul. Dacă vezi ceva înseamnă că nu ai mers tare. Vezi drumul și asculți copilotul. El practic spune ce ai spus tu la recunoaștere. Virajele sunt numerotate de la 1 la 5 sau 6. Cel mai mic e 1 apoi 2, 3 și așa mai departe. Sunt niște coduri. În funcție de ce auzi în ureche și ce vezi, doar drumul, ești la limita posibilă pe acel drum. Se duce vederea periferică. Când termin o probă specială, dacă ştiu să spun că au fost spectatori, animale sălbatice în pădure, sigur nu am avut performanță maximă. Când nu știu ce s-a întâmplat pe probă și mă trezesc ca dintr-un vis sunt șanse să spun că am făcut performanță.
Știrile zilei au tot ce trebuie să știți despre noul termen al Brexitului. De asemenea, ce învață Trump din episodul uciderii lui al-Baghdadi. De asemenea, noile reguli pentru trotinete în Franța. Și Bob Dylan și Johnny Cash, împreună.
Știrile zilei îți aduc un interviu comun al celor doi monștri sacri, Pacino și De Niro, înainte de The Irishman. De asemenea, patru motive pentru care ți-e foame mereu. Bonus, un apartament cum nu ai mai văzut. Și în câte feluri poți găti șunculița.
M-am uitat la filmul din Libertatea și la tot ce-a urmat. M-am uitat și la conferința de presă a pompierilor, dar și la ”punctul de vedere” al domnului Raed Arafat. Am câteva gânduri, iar voi, cititorii acestui blog, trebuie să știți unde stau.
Întâi de toate, jurnaliștii au dreptul să publice oricând, fără să-i batem la cap că au ales un moment, că acesta are influențe, că ajută sau împiedică pe cineva în diverse campanii electorale sau așa ceva. Adevărul trebuie să fie cunoscut oricând, chiar dacă dă peste cap planurile celor care ne plac sau nu. Așadar, întrebarea de ce acum, adresată jurnaliștilor, nu are sens.
În privința sursei, lucrurile sunt la fel de simple. Acestea aleg să facă dezvăluiri în funcție de interesele lor, stările lor emoționale sau modul lor de a fi. Este evident că înregistrarea a plecat în spațiul public cu un rost. Dar și aici trebuie să vedem care este interesul public. Să lămurim ce-l macină pe omul cu imaginile sau să facem ceva în slujba societății. Deci, motivul pentru care un om a dat imaginile mi se pare mai puțin important.
Pot să spun doar că imaginile nu au o implicare în campania electorală, deși ar fi trebuit. Niciunul dintre candidați nu a ridicat subiectul, deși el este absolut relevant pentru noi ca țară. Tocmai aici am fi avut discuțiile interesante și relevante. Chiar așa, candidații Iohannis și Dăncilă, ce pot spune despre progresul DSU sub mandatele lor? Vedeți? Nimic?
Și atunci să ne îndreptăm către cel, singurul, care are de spus ceva pe tema asta: Raed Arafat. De altfel, eu cred că acesta este și motivul apariției înregistrării. Odată cu schimbarea guvernului este și un moment potrivit să fie schimbat și domnul Arafat. Dacă aș fi parlamentar chiar aș întreba pe ministrul de interne și cel al sănătății, dacă domnul Arafat mai poate fi secretar de stat. L-aș întreba asta și pe domnul Orban. Este de de fapt singura miză a momentului.
Înainte de a spune ce cred eu despre situația lui Arafat, două vorbe despre film. Văd acolo destul dezorganizare. Văd oameni a căror atitudine nu este clară și nici conformă cu spațiul. Văd că oamenii aceștia patinează pe lângă ce au de făcut. Nu pot judeca, însă, toată intervenția pentru că nu pot răspunde la întrebarea: ”ar fi putut salva mai mulți?”.
În mod egal nu pot să facă o vină unui singur pompier care alerga acolo fără cap sau pentru că nu a găsit o unealtă. În haosul acela nici nu putea fi altfel. Nu pot să-l judec pe Arafat pentru că vorbea la telefon. Nu știu de ce o făcea și cu cine vorbea. M-aș fi așteptat să-l văd, însă, suflecându-și mânecile. Pentru că la asta este realmente bun.
Nu pot să judec cei câțiva pompieri care stăteau degeaba. Nu le știu procedurile, nu știu care e rolul lor. Nici pe cei care cărau pe paleți sau pe brațe. În astfel de situații faci tot ce poți. Dacă spun că a fost un dezastru, îi acuz pe toți, inclusiv pe cei care și-au făcut treaba și eu cred c-au fost acolo destui.
Nu judec nici înjurătura. Mi-e clar că ea se adresa colegilor și nu celor care muriseră. Indecentă și nelalocul ei, dar mesajul era să salveze ce se mai poate salva.
Câteva lucruri de bun-simț pot să spun, însă.
Toată conducerea DSU, Arafat și miniștrii de interne ar fi trebuit să știe despre acest film. El ar fi trebuit să fie material didactic pentru alte intervenții. La o lună, două, raportul ar fi trebuit să conțină, date, acte, fapte și imagini despre ce s-a întâmplat. Ele au existat, segmentat, la cursurile domnului Arafat. Dacă oamenii de la ISU și cei de la DSU nu și-au analizat intervenția pe baza propriilor imagini, atunci aceasta este o greșeală managerială.
Dacă acest caz nu este predat la școală și la cursurile de instruire, atunci chiar este o greșeală imensă. La ce să te aștepți data viitoare? Cum progresează profesional acești oameni? Din intervențile unor salvatori-pompieri la Digi FM, înțeleg că unul dintre motivele pentru care structura s-a prezentat sub standard este și faptul că nu se mai fac exerciții la posibilele locuri de intervenții. Și că nu ar exista proceduri temeinice care să fie repetate la nesfârșit. Atunci, acest film ar fi trebuit să fie un punct de plecare.
Domnul Arafat este vinovat personal de faptul că nu a cerut aceste lucruri. El spune că ulterior Colectiv, pompierii sunt învățați să răspundă la astfel de dezastre. Pe baza a ce, însă?
Putem judeca și minciuna. Ofițerii ISU care au ascuns de Parchet filmul sunt vinovați. Ar fi trebuit să pună la dispoziție tot ce au. Dacă domnul Arafat nu a știut de film, atunci a acceptat să fie mințit. A închis ochii din rațiuni doar de el știute. Experiența îi spunea că ISU ar trebui să aibă toate datele la un loc.
Întrebarea este dacă domnul Arafat trebuie să-și dea demisia. Cutuma spune că în situații excepționale, liderii unei organizații care a greșit sunt primii care pleacă. Așa se procedează în marile democrații. Doar că domnul Arafat este însăși organizația.
Raed Arafat este constructorul sistemului de urgențe din România. Dacă funcționează și cum funcționaeză i se datorează în mare măsură. În anii 90 și poate chiar mai târziu, salvarea era așteptată cu orele. Șpăgile, lipsa de medici și lipsa de materiale sanitare erau cutuma. Pas cu pas, Arafat a schimbat o lume. Dacă azi peste 300 de mii de oameni beneficiază anual de SMURD, i se datorează. În drumul său, Arafat a dărâmat incompetență, lehamitate și rețele de corupție. Multă lume are de ce să-i mulțumească.
În egală măsură, pe măsură ce puterea sa s-a extins, lucrurile au început să fie mai greu de controlat. Incompetența de sistem s-a aciuat și ea. Eșecurile au devenit vizibile, iar capacitatea lui Arafat este firesc să fie pusă la îndoială. O astfel de structură are tone de probleme și întrebarea care se pune este dacă doctorul mai poate dirigui absolut tot ce se află în subordinea sa. În plus. în toate cazurile de eșec din ultimii ani, domnul Arafat nu a avut ce să-și reproșeze.
Următoarea formulă guvernamentală are de dat un răspuns la toată povestea asta primtr-un audit independent al DSU care să ne spună dacă structura răspunde la exigențele europene. Și de abia atunci să se pronunțe.
Eu să repet ce-am spus după ancheta din 2015 a aceluiași Cătălin Tolontan, care reclama incompetența ISU. Ca fiecare om, este posibil să mai și obosească. Iar noi trebuie să avem mai curând încredere în organizații, sisteme și mai puțin în oameni providențiali. Ar fi un pas înainte pentru societatea noastră, un pas spre maturitate. Asta nu înseamnă că este un om mai puțin valoros. Dimpotrivă
La final, însă, eu am să vă las să meditați și la alt lucru. Băsescu a vrut să-l zboare pe Arafat, oameni din PSD au vrut să-l zboare pe Arafat. Nu a fost simpatic nimănui.
Dacă în locul său era un cetățean din partidul lui Băsescu sau din gruparea Dragnea, cum ar fi fost?
