publicitate

Episodul 2. Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Prieteni, a doua călătorie, din provocările propuse de cafeaua Fortuna Rendez-vous, e ceva mai grea. Va lua o zi întreagă și presupune și un picuț de curaj. Așadar, Călător în România merge de data asta în județul Argeș.

Plecați și voi un pic mai de dimineață și dublați doza de cafea Fortuna. Beți fără zahăr, cum mereu vă sfătuiesc. Nu, cafeaua fără zahăr nu e mai tare, cum se zice. Doar că o să-i simți gustul mai bine. Și nici nu e amară. Cu timpul o să afli că are diverse note, ba o să fie chiar și dulce. Fortuna Rendez-vous are un gust al ei, dar o să-ți explic un pic mai încolo. 

Important e să știi, dacă pleci din București, că trebuie să mergi pe A1. Până la Câmpulung Muscel vei face o oră și jumătate. Dacă vii din alte părți ale țării, atunci trebuie să-ți calculezi timpii cu ședere peste noapte, dar ai zeci de variante. 

De la Muscel, ia drumul Brașovului, dar înainte de a ieși din localitate, faci stânga spre Lerești. Cauți barajul de la Lerești. Treci înainte prin comună și, crede-mă, trebuie să ai vreme de casele muscelene. La jumătate satului este una mare, albă cu o curte imensă în spate și-n față. Trebuie să o vezi și să admiri cum știu acești oameni să construiască. 

Barajul o să-ți apară în față ca un zid imens care păzește valea. E ca un munte și te sperie cantitatea de apă care se află în spatele său. Mașina trece un viaduct pe lângă care curg mici cascade. Chiar pe dig poți parca. Stai în bătaia vântului, iar dacă ai avut inspirația să aduci un zmeu cu tine, o să te joci nemaipomenit. Dar nu aici vrei să bei cafeaua. Vrei să mergi la coada lacului. Vara, când toată pădurea e verde, și lacul e verde. Dar odată cu anotimpurile el fură și alte culori din jur.

La coada lacului, la capăt de povârniș, o să găsești oricând o măsuță pentru cafea. O s-o faci dintr-un bolovan. Acesta este locul pe care-l cauți.

Cafeaua Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la început.  O aciditate ca de citrice. Este Arabica 100 la sută. Apoi se deschide către note dulci fructate și florale. De fapt, ultimul gust pe care o să-l ai în gură este dulce. De asta este echilibrată. Dacă ai răbdare, o să dai de nota de pudră de cacao, care mie-mi place mult. 

După pauza de 10 minute, plecăm. Mai mult nu te las, avem treabă. O să ajungi în dreptul cabanei Voina. De ți-e foame sau vrei să stai cu lumea pe malul apei, e o idee bună. Dar dacă vrei mai mult? E vară și putem merge la Cuca. Dacă te grăbești, o poți face și cu un SUV. Dacă vrei ca doar asta să fie ziua ta, ia-o pe jos. 

Sunt câțiva kilometri buni, dar pădurea cu poienile sale este mirifică. Dacă prinzi și brândușele care acum apar de două ori pe an, ești fericit. Fă-le poze, bucură-te de ele, stai și admiră-le. Ca și toate sculpturile pe care cursul de apă le-a făcut pe drum. 

Mai repede sau mai târziu vei ajunge la cabana Cuca. Și aici, prieteni, chiar te poți rupe de lume. Telefoanele nu mai merg, nu mai este semnal. Poți fi doar tu cu tine și ai tăi. Așa o să vezi dacă suferi de boală grea sau nu cu telefonul. Chiar puteți pune pariuri între voi să vedeți care se atinge primul de obiectul inutil.

Dacă ai apucat să vorbești din timp cu cabanierul, poți să și dormi peste noapte la Cuca. Aici începe drumul spre vârful Păpușa, de care te mai despart trei ore și jumătate. Dacă nu, ai vreme de o cafea și să te bucuri de locul acesta superb din România. Și poate să vezi că în apropiere, vântul a sculptat un pianist într-un copac. 

Călător în România nu vine întâmplător de la Cafeaua Fortuna Rendez-vous. Fortuna este o afacere sută la sută românească. Sunt oameni care au învățat aici ce au de făcut și o fac cu foarte mare succes. Chiar dacă, aparent, noi nu avem o tradiție în cafea, adevărul este că deja avem zeci de ani de când Fortuna a învățat să facă un produs care ni se adresează cel mai bine. 

Dacă v-ați hotărât că la Cuca e vreme doar de o cafea, înapoi repejor. Mai e ceva de văzut. Coborâți la Lerești, traversați Muscelul, dar mergeți spre Curtea de Argeș. Drumul acesta din Subcarpați vi se va lipi de inimă. Mai ales dacă mergeți într-o primăvară, când toți copacii din livezi sunt înfloriți. Mii de petale o să plouă peste mașini. 

Când ajungeți la jumătate, luați-o spre Nucșoara. Dar nu acolo e ținta voastră. O să vă dați seama devreme că în partea dreaptă se ridică o stâncă. Acolo este mănăstirea săpată în piatră de la Corbii de Piatră. Unul dintre cele mai vechi așezăminte religioase de la noi. Un loc de sihăstrie, dar și de apărare când vremurile mai proaste veneau peste noi. 

La 200 de metri de biserică, vă așteaptă o minune: cea mai frumoasă casă albastră din România. Și o cascadă în curtea ei. Cu apă care se prăvălește de pe stâncă, spre a face un fir de râu chiar acolo. În casă, stăpânii au păstrat ca într-un muzeu, țesături și meșteșuguri de la țară. Bucură-te de tot ce vezi și fă-ți timp ca să bei cafeaua în poiana de sub cascadă.

Aici nu te mai grăbi. Ai ajuns unde trebuie. Toate momentele sunt ale tale. Ia cafeaua Fortuna Rendez-vous, gust-o, fă-ți timp și liniște pentru tine și pentru ai tăi. Azi nu ești într-o competiție, ești aici doar pentru tine. Graba nu mai e importantă. Doar liniștea și gustul. Și aici ai de toate. 

Ziua e spre sfârșite, dar poate ar merita să vezi apusul chiar de la mănăstirea din Curtea de Argeș. E un popas firesc spre casă. Stai un pic, chiar dacă simți că nu mai ai timp. Merită. Și bucură-te apoi de drum! 

Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Anul acesta nu am plecat nicăieri. Nu am avut liniște să stau o săptămână sau zile adunate într-un loc unde nu controlez lucrurile. Îmi place, însă, să umblu, să caut locuri noi, să mă bucur de drum. Să plec din casă o zi și să respir. Să caut un loc unde să stau zece minute. Să mă bucur de aer, apă, liniște. 

Zilele astea am primit și o provocare de la cafeaua Fortuna Rendez-vous, care mi-a spus c-aș putea să fiu #calatorinromania. Dacă tot e anul acesta așa cum e, cum ar fi să avem posibilitatea de a găsi liniște aici, la noi, dar fără să trecem prin aglomerația locurilor clasice? Fortuna nu face asta întâmplător. Deși boabele de cafea vin de peste mări și țări, aceasta este o afacere românească. Ei prăjesc și realizează aici rețeta cafelei din soiuri nobile de Arabica 100 la sută și chiar știu ce fac. 

Sincer, sâmbătă dimineață eram hotărâți să mergem spre Prahova. Văzusem acolo ceva, dar în mașină, pe centura Capitalei, mi-am adus aminte ce mi-a povestit prietenul Boți de plaja de la Gostinu. Faci o oră până acolo și e o plajă de nisip la Dunăre. Ne-am făcut calculele de timp și ieșeam ceva mai bine. Ba, chiar ne-am dat seama că putem face mai mult. 

Așa c-am hotărât să bem prima cafea a zilei în mijlocul Bucureștiului, dar la liniște. Și să-i arătăm lui Vladimir un loc pe care sigur nu-l știe. În spate la parcul Carol este strada Xenofon, singura stradă cu scări din București. Sau din scări. E foarte aproape de Filaret, iar dacă te duci spre capul scărilor, găsești un loc minunat, la umbră. E fix ce trebuie dacă stai acolo, sub inscripții. În zece minute au trecut o doamnă care ne-a spus “bună ziua” și un cățel de-ai locului care s-a bucurat să ne vadă. Nu-ți trebuie mult, dacă te ascunzi și dacă ai cafea fierbinte. 

Eu nu beau cu zahăr de ani buni. Îmi place să-mi rămână gustul îndelung în gură. Și nu beau nici apă după. Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la inceput, specific soiurilor fine Arabica si e mătăsoasă. Apoi, aciditatea de citrice se duce în cacao. Un pic de răbdare și o să vă spun cât ține postgustul. 

Am plecat din mijlocul Bucureștiului și mi-am dat seama, spre rușinea noastră, că nu am ajuns niciodată la Comana, în Delta Neajlovului. Sâmbăta e aglomerat, oamenii vin la Parcul Aventura sau la observatorul ornitologic. Dar dacă ești un pic curajos, chiar cum ai intrat în rezervație, coboară pe malul apei. E un ochi de apă acolo, care a cucerit locul unor copaci tăiați. Cineva  a lăsat o barcă la marginea apei. Stufărișul ocupă totul în jur, dar lasă loc de libelule care te înconjoară. Asta e la zece metri de drum, dar lumea care merge către Fântâna cu Nuc nu bănuiește că are o oază mică alături. Am făcut pauza acolo, chiar în barcă, și am stat în liniștea amiezii. Soarele, cel mai sus, ne-a ferit de țânțari. Liniștea și tihna sunt sparte doar de câte o broască.

Se face vreme de cafea. Post gustul de Fortuna Rendez-vous e mai curând floral-fructat. Am calculat. Îți stă în spatele limbii cam 30 de minute și eu mă bucur de fiecare dată când se întâmplă asta. 

Nu plecați de la Comana spre Giurgiu pe drumul cunoscut. Mergeți prin Mihai Bravu. Șoseaua este impecabilă. Bucurați-vă de lanurile de porumb și floarea-soarelui de-a stânga și de-a dreapta. Drumul e gol, sunteți singuri. Nu departe e șoseaua principală. Și cam 20 de minute mai târziu, o să faci stânga spre Oinacu și apoi Gostinu. 

Și aici e partea de drum care mi-a umplut sufletul. Șoseaua se așterne între plopi cu lanuri de porumb de-o parte și de alta. Drumu-i strâns între curbe și te silește să o lași mai ușor. Acum ne grăbim un pic că vrem să prindem soare la Gostinu. 

Comuna, zici că-i din America. Nu are nume de străzi. Acestea sunt numerotate. De pe Strada 7 te duci către Dunăre. Te sui pe dig și sper că-ți place aventura. Și praful. Aici nu e beton. Mergi încet că iei tot praful din lume. Sau, nu fi leneș! Lasă mașina chiar pe tăpșan, lângă remorcher și mergi un kilometru. Ia-o pe marginea lizierei și a Dunării învolburate, mai aruncă câte o piatră în apă, bucură-te de norii mari și negri, fii încrezător că nu o să plouă și chiar nu plouă și apoi ajungi în cel mai neașteptat loc de plajă cu putință. 

E nisip alb din cel mai fin, e pădurea în spatele tău, Dunărea se umflă în față, dar totuși e loc  de scăldat. Și multă lume în apă până la gât. Locul e mărginit de stuf în câteva părți și este evident că atunci când e Dunărea mai mare, apa vine până aproape de buza pădurii. 

În față este un braț mic de apă pe care trebuie să-l treci cu piciorul. Câțiva curajoși au trecut cu corturile către o plajă mare și care pare că acum le aparține. Sunt singuri pe un teritoriu uriaș izolat și departe de lume.  

Noi am ajuns într-o sâmbătă.  E lume multă, dar cine stă peste săptămână, cu siguranță se bucură de o aventură. Vino într-o miercuri și cred că vei fi stăpânul plajei, al păsărilor și o să iei tot soarele din lume. 

Am timp să-mi înmoi picioarele în apă și să mă bucur de remorcherul și docul care par cam părăsite. Îmi place locul pentru prima vizită. Bănuiala mea este c-aș putea veni aici cu un grup de prieteni pentru o zi întreagă, dar acum o să strâng. Vreau ceva neapărat.

La 6 kilometri de Gostinu, am văzut că un drum de țară se aruncă între două lanuri de porumb. Ca și cum ar fi un tunel. O cultură de alături a fost rasă și câmpul arat din nou. Acolo vreau să opresc. A bătut vântul uscat de două săptămâni încoace și porumbul e galben ars. Praful ni se ridică în cap, dar îmi place. E liniște, cea mai mare liniște. Pun cafeaua Fortuna Rendez-vous pe botul mașinii și ies afară să mă bucur de tihna asta. Dacă ai cafeaua la tine, nu mai trebuie să stai la benzinărie. 

Fortuna Rendez-vous este printre puținele cafele, la un preț accesibil, care oferă Arabica 100 la sută. Este un echilibru între aciditatea citrică de la început și finalul care e dulce. Dacă beți ca mine cafeaua, fără zahăr, aceasta e cea mai potrivită pentru ca e foarte fină, iar finalul are nuanțe florale și fructate.

Știu că pare un pic ciudat, dar cele 10 minute, la margine lanului, cu cafeaua lângă mine, au fost cele mai bune din ziua asta. Încercați, o să vă placă! 

Fotografiile sunt ale Alinkăi pe care o găsiți aici.

Ești de la țară? Nu ai școală. Dar putem schimba ceva. (P)

Tatăl celui mai bun prieten al meu a fost învățător de țară. Toată viața. Mânat de pasiune. A predat în sate din apropierea Vasluiului și, deși odată cu anii a avut ocazia, a refuzat să vină la o școală din oraș. Născut și crescut la țară a înțeles că nu are o corvoadă în față, ci mai curând o menire. Nu l-au speriat noroaiele, mersul pe jos sau sărăcia. Și a predat unor copii săraci până la pensie.

El a fost primul om care mi-a spus că programul „Cornul și laptele” era o binefacere. L-am privit cu ochii mari atunci. Mi-a descris o lume pe care nu o vezi din goana mașinii.

„Știi că au venit copiii înapoi la școală de când s-au băgat cornul și laptele? Cu asta-i atrag”.

Pentru mulți dintre ei cornul acela era magic. Și uneori principala masă din zi. Unii ar fi făcut orice, iar alții se întrebau dacă nu pot primi mai mult ca să ducă și fraților de acasă.

Știu că pentru noi pare greu de înțeles. Mai ales că în clasele de la oraș, cum a fost și cea a lui fiu-meu, uneori, cornurile deveneau proiectile cu care copiii se băteau. La 300 de kilometri, cornurile alea aruncate pe jos ar fi făcut diferența între a merge la școală și a sta acasă. Două Românii, două chipuri.

Când vezi cifrele, România are două chipuri

Poate pare straniu sau exagerat ce vă povestesc eu aici, dar am câteva date care o să vă lumineze. De la întâmplările pe care vi le povestesc au trecut mai bine de zece ani. Datele îmi spun însă că în multe părți din România treburile stau la fel.  

Recent, organizația neguvernamentală Ambasada Sustenabilității, alături de Lidl, a lansat studiul România cu un singur chip. Acesta este o sinteză a mai multor date statistice care arată uriașul decalaj dintre România urbană și cea rurală. Mai pe șleau, faptul că de ani buni mergem cu două viteze. Și că, cel mai adesea, cei lăsați în urmă sunt copiii. Copiii de la țară sunt primele victime ale dezvoltării inegale și inechității din România.

Fie că vorbim de economie, educație, sănătate, tehnologie, locuri de muncă sau orice alt domeniu, toate datele oficiale din România arată că se trăiește prost și foarte prost. Iată o listă.

  • Există 1 medic pentru fiecare 191 de persoane din mediul urban și 1 medic pentru fiecare 1.581 de persoane din mediul rural.
  • Există 14.426 de medici stomatologi în mediul urban (1 medic pentru fiecare 728 de locuitori) și 2.031 de medici stomatologi în mediul rural (1 medic pentru fiecare 4.445 de locuitori).
  • Din totalul copiilor născuți de mame minore, 32,26% s-au născut în mediul urban, iar 63,74% s-au născut în mediul rural.
  • 2,51% din totalul copiilor născuți în mediul urban și 6,40% din totalul copiilor născuți în mediul rural au mame minore.
  • 2,15% din populația rurală și 0,70% din populația urbană este analfabetă.
  • 35,26% din elevii din mediul rural nu au promovat examenul de evaluare națională, conform informatiilor statistice din perioada in care s-a desfasurat studiul România cu un singur chip (septembrie 2019 – ianuarie 2020).

Cifrele confirmă o realitate pe care  învățătorul de țară, de care vă zic, o vedea deseori la clasă: nu-i ajungeau la ore toți copiii. În unii ani lucra cu toate clasele deodată. De la clasa I-a la a IV-a, erau cu toții înghesuiți într-o sală în care iarna făceau focul cu lemne.

„Unde-i frate-tău”, întreba. „Azi e rândul lui să meargă cu vacile”

, se auzea o voce mai mare sau mică, după caz. Prin rotație, mai trebuie să faci ceva pe lângă casă. De asta nu trebuie să vă mire cifrele de mai jos.

Uitați-vă cum se micșorează cifrele venite dinspre școala primară către facultate. Știți de fapt ce reprezintă cei patru la sută care ajung la facultate? Copiii intelectualilor satului și ai unor oameni de afaceri locali, care sunt singurii care primesc o șansă. Pe restul trebuie să-i căutăm în rândurile celor care pleacă din România.

Să nu înțelegeți analiza mea în mod greșit. Este evident că nu toată lumea va face facultate, dar șansele dintre oraș și școală trebuie să se egalizeze. Acum, un copil de țară pleacă în cursa asta având un handicap de două ture de stadion.

De ce spun asta? Fiți atenți un pic la datele de mai jos! De fapt un sfert dintre copiii de la țară nici nu merg la școală. Un sfert nu merg la școală!

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Iar dintre aceștia, dacă nu ați reținut, mulți nici nu mai iau Evaluarea Națională.

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Asta se întâmplă și la oraș și este firesc să fie așa. Școala înseamnă și resurse, dar și dedicare. Doar că trebuie să ne înțelegem asupra unui lucru. Aici vorbim de examene medii pe care majoritatea ar trebui să le treacă. Ce observăm, însă? Că, la noi, locul unde te-ai născut îți influențează automat șansele la succes. Am rămas în același algoritm de acum o sută de ani când copiii născuți la țară erau pregătiți să facă muncă fizică. Că asta era agricultura. Doar că acum îți trebuie școală și ca să conduci un tractor.

Și cum să te duci la școală, dacă nici măcar ea nu face diferența în materie de civilizație? Nici acasă, nici la școală copiii aceștia nu au apă la baie. Sau ambele băi sunt afară. Păi, dacă și școala, adică o cale către succes, te trimite afară la latrină, tu de ce ai merge pe calea ei?

A picture containing computer, phone, refrigerator

Description automatically generated

Prieteni, aș putea să înșir aici toate statisticile din studiul lansat de Ambasada Sustenabilității. Datele sunt strânse între 2019 și 2020. Și nu uitați că România este acum la un maxim al dezvoltării sale.

Dacă apăsați aici, o să găsiți întreg studiul.

Pentru copii, e nevoie de România cu un singur chip

Problema este în altă parte. România are două chipuri, iar unul dintre obiectivele noastre importante este ca ea să devină România cu un singur chip. Aceste decalaje trebuie să înceapă să se micșoreze. Adică să avem și la țară stradă și școală. Despre spital nu îndrăznesc să cred. Dar ar trebui ca toți copiii care se nasc la țară să poată merge pe asfalt, într-o școală care arată ca a fiului meu, și să aibă drag de ce se întâmplă acolo. Și, da, și unii și alții ar trebui să aibă la prânz o masă gratuită nu să se bată pe sau cu un corn cu lapte.

Datele pe care vi le-am arătat eu nu sunt întâmplătoare. Ele au un sens. Sunt decalajele cele mai mari între oraș și țară, la noi. Pe hârtie, România are un angajament față de Națiunile Unite să reducă aceste decalaje până în 2030, prin adoptarea Agendei pentru Dezvoltare Durabilă.

Se poate întâmpla? Măcar avem un instrument la îndemână ca statul să știe unde să aloce resursele. Și ce putem face noi este să adăugăm un tip de presiune publică. 

Mai putem face ceva. Și aici am exemplul Lidl care a sprijinit realizarea acestui studiu, logistic și financiar.

Ce poți face în mod concret, alături de Lidl

Când o să intrați la Lidl, o să găsiți la fiecare casă câte o cutie pentru donații. Banii ajung la World Vision Romania, unul dintre ONG-urile care au o soluție eficientă ca să reducă din sărăcie. Nu, nu dau banii direct la copii. Dar vor face altceva.

Banii noștri și banii celor de la Lidl vor fi folosiți la reamenjarea școlilor din satele sărace de la țară. Adică, pentru fiecare leu pe care-l donăm noi, Lidl mai pune unul. Dublează fondurile obținute din donații. Asta înseamnă că pas cu pas, școlile ar putea să arate precum cele de la oraș.

Pentru noi nu contează foarte mult 5 lei sau 10 lei. Dar puși la un loc, ei ar putea face diferența. Și nu ar lăsa o nouă generație să fie doar una bună de muncă cu brațele.

Și poate va ajunge să se împlinească visul unui profesor de țară: să-i intre pe ușă copii pe care părinții să-i vrea la facultate.

Cum să-ți rezolvi problemele cu statul stând în casă

(P) Săptămâna trecută a trebuit să fac câteva modificări la o firmă. Dap, știu, timpul cel mai potrivit să o faci, adică în timpul unei pandemii. Doar că treaba era urgentă, așa c-am avut nevoie de ceva servicii avocățeșți. Și urmează să dau acum ochii cu statul român prin intermediul serviciilor online. Dar asta e altă poveste. 

Cu ocazia asta, am întâlnit un tip de consultanță de la avocat la care nu mă gândisem. Tehnic, am găsit un Uber de avocați. De avocați virtuali. Mă rog, în sensul că te întâlnești cu ei virtual, deși există în carne și oase. Avocatura.com este un hub de avocați care oferă consultanță prin intermediul unui serviciu video online. Dar nu e numai o întâlnire video, ci una în care poți să trimiți documente, să te documentezi și să alegi avocatul, să faci plata în mod direct și să contorizezi timpul pe care ți l-a alocat. 

Serviciul e perfect pe vremea asta când nu ai de ce și nu ai voie să ieși din casă. Îți alegi avocatul, vezi în ce domeniu excelează și faci totul online. Cred că e la fel de util într-un oraș mare și când nu ai chef de mers până acolo. Adică te scutește de cele. două ore de drum. Și cred că mai are și o utilitate, dacă ești român și trăiești în afară. 

Vă las mai jos un interviu cu antreprenorul care a dezvoltat acest fel de serviciu și care o să vă explice mai bine facilitățile sale. Și, da, răspunde și la întrebarea legată de încredere. Cum știi dacă avocatul respectă termenii contractului. În afară de a te baza pe bunul său renume, aici există și câteva modalități practice. Iar una este că după fiecare consultanță, clienții trebuie să le scrie un review care rămâne public. Și le mai dau și note. Filmul e mai jos. 

Salvat de un zâmbet în Amazonia

(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.

Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.

Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.

Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.

Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.

Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.

Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.

Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.

Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.

Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.

Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.

Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.

Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.

A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.

Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.

Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.

Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)

 

 

M-am săturat să beau întâmplător. Sau cum se întâlnește un băiat din Vaslui cu cel mai mare francez al vinului

(P) La noi, în Moldova, e o mare  mândrie să ai vinul tău. Și bănuiesc că nu numai la noi, ci în toată țara. Și nu doar să ai vinul tău, ci să fie și mult. Dacă ajungi într-un an să ai o performanță de 1000 de litri, ca socru-meu, chiar ești un expert. Socru-meu are via lui, dar tata și acum aleargă după struguri în diverse locuri și face ”un vin ex-cep-țio-nal.”

De altfel mai toată lumea din zonă are vinuri excepționale. Și eu eram obișnuit de mic să gust și să beau câte ceva din vinurile astea. Recunosc, la noi și cantitatea contează într-o anumită măsură. Nu rareori auzi de un grup de bărbați grupați în jurul unei găleți de vin scoasă din beci. Mai nou, nu mai e cu găleata, e cu pet-urile acelea de cinci litri. Și nu cred că e tânăr de la oraș care să nu plece cu câte o sticlă de asta de plastic de acasă, de la părinți.

Toată treaba e că ani de zile, habar nu am avut ce beau. De ce e vinul bun, când e bun cum e făcut. Spunea cineva că e un vin excepțional și trebuia luat ca atare. Căpșunici, frăguțe, nohanuri și nobile se amestecau, dar fără să fie clar care și cum încotro. Și mai era un indicator. ”Să nu te doară capul e o chestiune esențială la vinurile astea.” Dar nu mi-e clar de ce ar fi trebui să te doară capul de la două pahare de vin.

Până la urmă e o chestiune de educație. Auto-educație. Ca fiecare dintre noi am făcut pasul de la vinurile de acasă, la cele cu etichetă de la magazin, de la două-trei pahare la doar unul și acela băut odată pe săptămână. Cum să alegi, însă?

Pe mine m-a însoțit norocul și curiozitatea. Mă rog, ambele au forme concrete. Curiozitatea te face să pui mâna pe o carte, să citești, să afli de la ații mai buni ce vrei de la un vin. Sau să cumperi un documentar cu un expert în vinuri care îți explică pe ce drum te afli. Ce trebuie să găsești în aromă, în culoare sau în pahar.

Norocul e o personificare umană. La unul dintre târgurile de vin l-am cunoscut pe Andrei Avieriței, un tânăr somelier. După nume, v-ați prins e moldovean de-ai mei. ”Noi moldovenii nu scuipăm” îmi spune mai în glumă mai în serios la un moment dat la una intre întâlniri. Știți că vinurile de la degustări nu se beau. Se trec prin gură și apoi se scuipă. Am ignorat la primul târg la care am fost. După două ore, recunosc, am fost un personaj cât se poate de interesant. Să amesteci 40 de feluri de vin e o chestie.

Andrei a fost ca un lector pentru mine. A avut răbdare să-mi spună ce e și ce trebuie să fie în fiecare din pahare. Legătura moldovenească ne-a dat și o relație de sinceritate. Poți să spui direct ce-ți place și ce nu. Am testat cu Andrei zeci de vinuri, de la capătul lumii până aici.

După mai multe târguri, ne-am întânit într-o formulă nouă. Andrei m-a introdus în lumea de la Domeniul Bogdan. ”Vino aici că am cel mai bun Chardonnay din tot târgul.” Știi cum e, toată lumea își laudă marfa. Dar nu, vinul acesta e cu totul altceva. Nu vreau să mă fac de rușine aici în fața celor care știu vin. Dar pot să spun că m-a uimit culoarea dată de butoaiele de stejar, dar și gustul lung de vanilie de la final. Știu că mulți o să ridice o sprânceană, dar e un joc foarte interesant. Dacă poți să numești gusturile și aromele pe care le întâlnești într-un vin, plăcerea parcă sporește. Nu te mai concentra doar pe alcool, ci pe ce are de spus.

Domeniul Bogdan mi-a devenit oarecum prieten în povestea asta. E una dintre podgoriile sudice al României. E în zona Murfatlar și are peste 150 de hectare de vie care amestecă viță mai tânără cu una mai bătrână. Sunt oameni care cred că și noi putem bea altfel. Au și un crez. Vinul lor este bio. Adică se dezvoltă așa cum și-a dorit natura și nu-l strunesc ca să-l aducă lângă plăcerile noastre. E mai curând un pariu că noi o să înțelegem că ce e bun e natural.  

Ne-am mai întâlnit e de câte ori, mai ales cu Chardonnay-ul cel de chihlimbar. Ne-am văzut la câteva petreceri și a fost un bun însoțitor. E chiar ce-ți dorești pe un pat de gheață și la un preț decent. Dar mai era un secret.

Chardonnay-ul face parte din gama Primordial de la Domeniul Bogdan. Are și o soră, Feteasca Neagră. În primăvară m-am întâlnit cu acest vin cu adevărat excepțional la unul dintre târguri, adus într-o sticlă fără etichetă. Încă nu era destinat publicului. Dar mi-a părut genial. Am vrut să-l cumpăr pe loc. Nu s-a putut. De abia azi ajunge în magazine.

Secretul este chiar un act de curaj. Pentru a face aceste două vinuri, Domeniul Bogdan a apelat la unul dintre cei mai mari experți ai lumii în vinuri, Philippe Cambie. Acesta este realizatorul a nu mai puțin de 15 vinuri care au 100 de puncte Parker. Adică sunt cele mai bune din lume.  Nu vreau să fiu o enciclopedie de vin. Dar ca să înțelegeți exact ce vreau să spun, este ca atunci când un club de fotbal românesc ar fi antrenat de Guardiola. Cambie chiar așa se numește pe sine. Un antrenor de viticultori. Le arată ce să facă pe drumul pe care merg, dar fără a le schimba direcția. În 2010, Cambie a fost numit enologul anului de către Robert Parker. Și cam toată suflarea mondială de specialitate îl vede ca omul cel mai important din spatele unui vin esențial, Chateuneuf-du-Pape.

Vinurile românești au tot ce le trebuie pentru a juca în Liga Campionilor, crede Cambie, un susținător al soiurilor locale. Nu întâmplător cel mai cunoscut francez al vinului a acceptat să lucreze în România. Tehnica sa filigranată, pasiunea sa imensă, arta gustului , îi dau dreptul de a lucra doar cu cei mai buni. Ca să fii acceptat în clubul lui Cambie chiar trebuie să fii o podgorie bună.  Ce le trebuie vinurilor noastre este tehnologia și marketingul. Tehnica a venit acum cu Cambie. Philippe este singurul care știe cum s-au alcătuit aceste vinuri. Doar el știe proporțiile vinului baricat pe termen scurt cu cel pe termen lung. El știe cât și ce s-a pus în fiecare recipient, ce proces de fabricație.

Și nu s-a înșelat. Cel puțin pe mine m-a nimerit. Că așa e la vinuri. Există reguli și clasamente, dar există și acel gust pe care doar tu îl simți și-l aștepți. Eu unul știu c-am avut nevoie de un drum și de experiențe ca să ajung în preajma unui om celebru care a ales să lucreze cu românii în domeniul său. Sunt într-un fel recunoscător c-am ales să merg pe drumul acesta. Vinurile astea sunt o bucurie pentru  mine. Iar astăzi îți ofer un reper. Aici poți merge la sigur.  Un singur lucru vreau să adaug. Că într-un singur pahar de vin bun o să găsești o lume întreagă. Și că nu ai nevoie de mai mult.          

3000 de teste gratuite pentru depistarea cancerului colorectal

(P) E timpul să purtăm o discuție serioasă despre nobila artă a momentului când ești doar tu cu tine. Știi tu, când și regele e singur. Momentul când meditezi, citești etichetele la detergent, instrucțiunile de la vopseaua de păr a nevestei sau numeri câte dale de gresie sunt pe peretele din stânga și pe cel din dreapta. 64 în cazul meu.

Așadar, să vorbim deschis, dar și cu un scop, despre treaba ta, despre #treabamea și ce treabă utilă am putea face din asta.

Când eram copil, tata nu-mi dădea voie să stau mult în baie. ”Îți faci treaba, te speli și pleci! E doar o chestie fiziologică nu trebuie să pierzi timpul pe acolo.” Mi-a explicat în fel și chip că, dacă ești sănătos, faci lucrurile repede și decisiv. Nu ai de ce sta acolo, ca alții. Sfatul lui obligatoriu s-a lipit repede de mine. Doar că pe măsură ce au trecut anii, intrând în tot felul de medii băiețești, am văzut și am avut parte de tot felul de experiențe.

Știu oameni care stau o oră la #treabalor. Beau acolo cafeaua, fumează o țigară și citesc romane. Am văzut conversații despre maniheism, urlate prin ușa crăpată și chiar am făcut schimb de informații la examene, când eram în facultate. Știu și un top al manualelor care merită citite acolo.

Nu știu în ce fel și cum mai procedează lumea azi, dar recent am văzut o memă cu un cetățean care ținea în brațe o pisică. Iar pe o grămadă dintre alții îi văd intrând cu telefonul în baie. Mi se pare că lumea are teribil de mult timp în baie. Și aici intervine #treabamea.

Dacă tot stați atât de mult la baie, pot să vă îndemn să faceți ceva util pentru sănătatea voastră. Vă ofer prin acest articol 3000 de teste gratuite pentru depistarea precoce a cancerului de colon sau rect. Adică le oferă PONDERAS ACADEMIC HOSPITAL pentru toți cei care vor să știe din timp dacă au probleme de sănătate.

Testul îl puteți obține gratuit, la fel, analiza este gratuită, iar dacă, Doamne ferește, acesta este pozitiv, atunci și colonoscopia este gratuită. Înainte, însă, câteva informații de care trebuie să fiți conștienți.

Știți că în ultimul an am făcut zeci de interviuri la radio cu medici din România, din rețeaua Regina Maria. Am avut și o campanie dedicată cancerului. Pentru mine concluziile sunt uimitoare, mai ales în privința lipsei noastre de educație și a pasivității statului. Tehnic, la noi nu există nici un program de screening care să te ajute să depistezi cancerul din timp. Totul ține doar de noi.

În România, apar anual 80 de mii de cancere noi. Dintre acestea, peste 11 mii sunt la colon. Anual, șase mii de oameni mor în România de cancer colorectal. Cancerul colorectal este a doua cauză de mortalitate din rândul cancerelor. Cu toate acestea, nimeni nu o să te împingă să mergi la colonoscopie din timp. Plus că aceasta are și darul să te sperie. Un furtun în fund nu e pasiunea nimănui.

Cancerul colorectal vine pe nesimțite. Poate să aibă cauze ereditare, dar cel mai probabil este ca suferința să fie dată de alimentația modernă. Se poate întâmpla, dar azi nu mai este o dramă. Și nu trebuie să se transforme în tragedie. Dacă sunt depistate la timp, peste 90% din cancerele de colon sunt vindecabile. Dacă le găsești târziu, doar 8%.

Iar azi nici nu mai e nevoie de colonoscopie ca să le găsești pe majoritatea dintre ele. Este de ajuns acest test care este similar unei coproculturi clasice. Se numește testul imunochimic fecal FIT și este o metodă de screening non-invazivă importantă și eficientă. Testul îți arată dacă există sângerări pe care nu le vezi în scaun și-ți indică din timp starea de sănătate a colonului tău. El îți poate spune dacă există anumite probleme intestinale cum ar fi ulcere, polipi benigni sau cancer colorectal.  E un gest teribil de simplu și care te poate scăpa de bătăi de cap.

Ca să intri în program trebuie să ai peste 45 de ani. Poți, deci, să le dai testul și părinților tăi. Dacă ești mai tânăr și ai pe cineva în familie cu cancer de colon si atunci primești testul gratuit.

Câțiva pași simpli cu ce ai de făcut.

1. Intri pe site la treabamea.ro

2. Completează formularul și vei fi contactat de un reprezentant al Ponderas Academic Hospital.

3. Intră în posesia testului FIT. Poți să ți-l iei și singur de la recepția Ponderas Academic Hospital .

4. Recoltează un pic din treaba ta, conform instrucțiunilor pe care le vei primi.

5. Du testul înapoi la Ponderas Academic Hospital.

6. Primești rezultatele online și, dacă testul este negativ, ți-ai luat de grijă pentru un an.

7. Dacă testul este pozitiv, este recomandat sa faci o colonoscopie, si ea gratuită, la maxim o lună după ce ai primit rezultatul. Adică nu plătești nimic din procedură.

8. Dacă lucrurile sunt rele, atunci vestea bună este că ai șanse foarte mari sa le rezolvi din timp. Echipa de specialiști din Centrul de Excelență în Chirurgia Colorectală a Ponderas Academic Hospital îți stă la dispoziție pentru un traseu de diagnostic și tratament.

Mai bun îndemn de atât eu nu pot să vă dau. Sunteți cele mai importante persoane din viața voastră. Dați-vă o șansă să aflați că totul este bine! Nu vă costă nimic! (P)

 

Mică invenție pentru mai multă liniște acasă

Mici scene casnice. Dar le bănuiesc trase la indigo în toate casele lumii. În definitiv, noi, bărbații, suntem lăsați de o mamă pe lume.  

Pe al meu, cel mic, îl găsesc băgat în frigider. ”Ce faci, mă?” ”Nimic, mă uitam și eu. ” E în mână cu un baton de salam sau cu o folie din aceea cu semipreparate din care stă să muște. ”Nu vrei să aștepți să mănânci?” ”A, nu, că nu mi-e foame.”

Mai mult

Cum intrăm în război cu Moldova din cauza Olimpiadei.

Cetățenii de mai jos sunt Tanith Belbin și Benjamin Agosto. Ei sunt canadieni, dar patinează pentru Statele Unite. Iar antrenorul e italian.

Mai mult