publicitate

Salvat de un zâmbet în Amazonia

(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.

Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.

Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.

Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.

Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.

Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.

Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.

Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.

Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.

Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.

Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.

Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.

Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.

A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.

Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.

Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.

Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)

 

 

M-am săturat să beau întâmplător. Sau cum se întâlnește un băiat din Vaslui cu cel mai mare francez al vinului

(P) La noi, în Moldova, e o mare  mândrie să ai vinul tău. Și bănuiesc că nu numai la noi, ci în toată țara. Și nu doar să ai vinul tău, ci să fie și mult. Dacă ajungi într-un an să ai o performanță de 1000 de litri, ca socru-meu, chiar ești un expert. Socru-meu are via lui, dar tata și acum aleargă după struguri în diverse locuri și face ”un vin ex-cep-țio-nal.”

De altfel mai toată lumea din zonă are vinuri excepționale. Și eu eram obișnuit de mic să gust și să beau câte ceva din vinurile astea. Recunosc, la noi și cantitatea contează într-o anumită măsură. Nu rareori auzi de un grup de bărbați grupați în jurul unei găleți de vin scoasă din beci. Mai nou, nu mai e cu găleata, e cu pet-urile acelea de cinci litri. Și nu cred că e tânăr de la oraș care să nu plece cu câte o sticlă de asta de plastic de acasă, de la părinți.

Toată treaba e că ani de zile, habar nu am avut ce beau. De ce e vinul bun, când e bun cum e făcut. Spunea cineva că e un vin excepțional și trebuia luat ca atare. Căpșunici, frăguțe, nohanuri și nobile se amestecau, dar fără să fie clar care și cum încotro. Și mai era un indicator. ”Să nu te doară capul e o chestiune esențială la vinurile astea.” Dar nu mi-e clar de ce ar fi trebui să te doară capul de la două pahare de vin.

Până la urmă e o chestiune de educație. Auto-educație. Ca fiecare dintre noi am făcut pasul de la vinurile de acasă, la cele cu etichetă de la magazin, de la două-trei pahare la doar unul și acela băut odată pe săptămână. Cum să alegi, însă?

Pe mine m-a însoțit norocul și curiozitatea. Mă rog, ambele au forme concrete. Curiozitatea te face să pui mâna pe o carte, să citești, să afli de la ații mai buni ce vrei de la un vin. Sau să cumperi un documentar cu un expert în vinuri care îți explică pe ce drum te afli. Ce trebuie să găsești în aromă, în culoare sau în pahar.

Norocul e o personificare umană. La unul dintre târgurile de vin l-am cunoscut pe Andrei Avieriței, un tânăr somelier. După nume, v-ați prins e moldovean de-ai mei. ”Noi moldovenii nu scuipăm” îmi spune mai în glumă mai în serios la un moment dat la una intre întâlniri. Știți că vinurile de la degustări nu se beau. Se trec prin gură și apoi se scuipă. Am ignorat la primul târg la care am fost. După două ore, recunosc, am fost un personaj cât se poate de interesant. Să amesteci 40 de feluri de vin e o chestie.

Andrei a fost ca un lector pentru mine. A avut răbdare să-mi spună ce e și ce trebuie să fie în fiecare din pahare. Legătura moldovenească ne-a dat și o relație de sinceritate. Poți să spui direct ce-ți place și ce nu. Am testat cu Andrei zeci de vinuri, de la capătul lumii până aici.

După mai multe târguri, ne-am întânit într-o formulă nouă. Andrei m-a introdus în lumea de la Domeniul Bogdan. ”Vino aici că am cel mai bun Chardonnay din tot târgul.” Știi cum e, toată lumea își laudă marfa. Dar nu, vinul acesta e cu totul altceva. Nu vreau să mă fac de rușine aici în fața celor care știu vin. Dar pot să spun că m-a uimit culoarea dată de butoaiele de stejar, dar și gustul lung de vanilie de la final. Știu că mulți o să ridice o sprânceană, dar e un joc foarte interesant. Dacă poți să numești gusturile și aromele pe care le întâlnești într-un vin, plăcerea parcă sporește. Nu te mai concentra doar pe alcool, ci pe ce are de spus.

Domeniul Bogdan mi-a devenit oarecum prieten în povestea asta. E una dintre podgoriile sudice al României. E în zona Murfatlar și are peste 150 de hectare de vie care amestecă viță mai tânără cu una mai bătrână. Sunt oameni care cred că și noi putem bea altfel. Au și un crez. Vinul lor este bio. Adică se dezvoltă așa cum și-a dorit natura și nu-l strunesc ca să-l aducă lângă plăcerile noastre. E mai curând un pariu că noi o să înțelegem că ce e bun e natural.  

Ne-am mai întâlnit e de câte ori, mai ales cu Chardonnay-ul cel de chihlimbar. Ne-am văzut la câteva petreceri și a fost un bun însoțitor. E chiar ce-ți dorești pe un pat de gheață și la un preț decent. Dar mai era un secret.

Chardonnay-ul face parte din gama Primordial de la Domeniul Bogdan. Are și o soră, Feteasca Neagră. În primăvară m-am întâlnit cu acest vin cu adevărat excepțional la unul dintre târguri, adus într-o sticlă fără etichetă. Încă nu era destinat publicului. Dar mi-a părut genial. Am vrut să-l cumpăr pe loc. Nu s-a putut. De abia azi ajunge în magazine.

Secretul este chiar un act de curaj. Pentru a face aceste două vinuri, Domeniul Bogdan a apelat la unul dintre cei mai mari experți ai lumii în vinuri, Philippe Cambie. Acesta este realizatorul a nu mai puțin de 15 vinuri care au 100 de puncte Parker. Adică sunt cele mai bune din lume.  Nu vreau să fiu o enciclopedie de vin. Dar ca să înțelegeți exact ce vreau să spun, este ca atunci când un club de fotbal românesc ar fi antrenat de Guardiola. Cambie chiar așa se numește pe sine. Un antrenor de viticultori. Le arată ce să facă pe drumul pe care merg, dar fără a le schimba direcția. În 2010, Cambie a fost numit enologul anului de către Robert Parker. Și cam toată suflarea mondială de specialitate îl vede ca omul cel mai important din spatele unui vin esențial, Chateuneuf-du-Pape.

Vinurile românești au tot ce le trebuie pentru a juca în Liga Campionilor, crede Cambie, un susținător al soiurilor locale. Nu întâmplător cel mai cunoscut francez al vinului a acceptat să lucreze în România. Tehnica sa filigranată, pasiunea sa imensă, arta gustului , îi dau dreptul de a lucra doar cu cei mai buni. Ca să fii acceptat în clubul lui Cambie chiar trebuie să fii o podgorie bună.  Ce le trebuie vinurilor noastre este tehnologia și marketingul. Tehnica a venit acum cu Cambie. Philippe este singurul care știe cum s-au alcătuit aceste vinuri. Doar el știe proporțiile vinului baricat pe termen scurt cu cel pe termen lung. El știe cât și ce s-a pus în fiecare recipient, ce proces de fabricație.

Și nu s-a înșelat. Cel puțin pe mine m-a nimerit. Că așa e la vinuri. Există reguli și clasamente, dar există și acel gust pe care doar tu îl simți și-l aștepți. Eu unul știu c-am avut nevoie de un drum și de experiențe ca să ajung în preajma unui om celebru care a ales să lucreze cu românii în domeniul său. Sunt într-un fel recunoscător c-am ales să merg pe drumul acesta. Vinurile astea sunt o bucurie pentru  mine. Iar astăzi îți ofer un reper. Aici poți merge la sigur.  Un singur lucru vreau să adaug. Că într-un singur pahar de vin bun o să găsești o lume întreagă. Și că nu ai nevoie de mai mult.          

3000 de teste gratuite pentru depistarea cancerului colorectal

(P) E timpul să purtăm o discuție serioasă despre nobila artă a momentului când ești doar tu cu tine. Știi tu, când și regele e singur. Momentul când meditezi, citești etichetele la detergent, instrucțiunile de la vopseaua de păr a nevestei sau numeri câte dale de gresie sunt pe peretele din stânga și pe cel din dreapta. 64 în cazul meu.

Așadar, să vorbim deschis, dar și cu un scop, despre treaba ta, despre #treabamea și ce treabă utilă am putea face din asta.

Când eram copil, tata nu-mi dădea voie să stau mult în baie. ”Îți faci treaba, te speli și pleci! E doar o chestie fiziologică nu trebuie să pierzi timpul pe acolo.” Mi-a explicat în fel și chip că, dacă ești sănătos, faci lucrurile repede și decisiv. Nu ai de ce sta acolo, ca alții. Sfatul lui obligatoriu s-a lipit repede de mine. Doar că pe măsură ce au trecut anii, intrând în tot felul de medii băiețești, am văzut și am avut parte de tot felul de experiențe.

Știu oameni care stau o oră la #treabalor. Beau acolo cafeaua, fumează o țigară și citesc romane. Am văzut conversații despre maniheism, urlate prin ușa crăpată și chiar am făcut schimb de informații la examene, când eram în facultate. Știu și un top al manualelor care merită citite acolo.

Nu știu în ce fel și cum mai procedează lumea azi, dar recent am văzut o memă cu un cetățean care ținea în brațe o pisică. Iar pe o grămadă dintre alții îi văd intrând cu telefonul în baie. Mi se pare că lumea are teribil de mult timp în baie. Și aici intervine #treabamea.

Dacă tot stați atât de mult la baie, pot să vă îndemn să faceți ceva util pentru sănătatea voastră. Vă ofer prin acest articol 3000 de teste gratuite pentru depistarea precoce a cancerului de colon sau rect. Adică le oferă PONDERAS ACADEMIC HOSPITAL pentru toți cei care vor să știe din timp dacă au probleme de sănătate.

Testul îl puteți obține gratuit, la fel, analiza este gratuită, iar dacă, Doamne ferește, acesta este pozitiv, atunci și colonoscopia este gratuită. Înainte, însă, câteva informații de care trebuie să fiți conștienți.

Știți că în ultimul an am făcut zeci de interviuri la radio cu medici din România, din rețeaua Regina Maria. Am avut și o campanie dedicată cancerului. Pentru mine concluziile sunt uimitoare, mai ales în privința lipsei noastre de educație și a pasivității statului. Tehnic, la noi nu există nici un program de screening care să te ajute să depistezi cancerul din timp. Totul ține doar de noi.

În România, apar anual 80 de mii de cancere noi. Dintre acestea, peste 11 mii sunt la colon. Anual, șase mii de oameni mor în România de cancer colorectal. Cancerul colorectal este a doua cauză de mortalitate din rândul cancerelor. Cu toate acestea, nimeni nu o să te împingă să mergi la colonoscopie din timp. Plus că aceasta are și darul să te sperie. Un furtun în fund nu e pasiunea nimănui.

Cancerul colorectal vine pe nesimțite. Poate să aibă cauze ereditare, dar cel mai probabil este ca suferința să fie dată de alimentația modernă. Se poate întâmpla, dar azi nu mai este o dramă. Și nu trebuie să se transforme în tragedie. Dacă sunt depistate la timp, peste 90% din cancerele de colon sunt vindecabile. Dacă le găsești târziu, doar 8%.

Iar azi nici nu mai e nevoie de colonoscopie ca să le găsești pe majoritatea dintre ele. Este de ajuns acest test care este similar unei coproculturi clasice. Se numește testul imunochimic fecal FIT și este o metodă de screening non-invazivă importantă și eficientă. Testul îți arată dacă există sângerări pe care nu le vezi în scaun și-ți indică din timp starea de sănătate a colonului tău. El îți poate spune dacă există anumite probleme intestinale cum ar fi ulcere, polipi benigni sau cancer colorectal.  E un gest teribil de simplu și care te poate scăpa de bătăi de cap.

Ca să intri în program trebuie să ai peste 45 de ani. Poți, deci, să le dai testul și părinților tăi. Dacă ești mai tânăr și ai pe cineva în familie cu cancer de colon si atunci primești testul gratuit.

Câțiva pași simpli cu ce ai de făcut.

1. Intri pe site la treabamea.ro

2. Completează formularul și vei fi contactat de un reprezentant al Ponderas Academic Hospital.

3. Intră în posesia testului FIT. Poți să ți-l iei și singur de la recepția Ponderas Academic Hospital .

4. Recoltează un pic din treaba ta, conform instrucțiunilor pe care le vei primi.

5. Du testul înapoi la Ponderas Academic Hospital.

6. Primești rezultatele online și, dacă testul este negativ, ți-ai luat de grijă pentru un an.

7. Dacă testul este pozitiv, este recomandat sa faci o colonoscopie, si ea gratuită, la maxim o lună după ce ai primit rezultatul. Adică nu plătești nimic din procedură.

8. Dacă lucrurile sunt rele, atunci vestea bună este că ai șanse foarte mari sa le rezolvi din timp. Echipa de specialiști din Centrul de Excelență în Chirurgia Colorectală a Ponderas Academic Hospital îți stă la dispoziție pentru un traseu de diagnostic și tratament.

Mai bun îndemn de atât eu nu pot să vă dau. Sunteți cele mai importante persoane din viața voastră. Dați-vă o șansă să aflați că totul este bine! Nu vă costă nimic! (P)

 

Mică invenție pentru mai multă liniște acasă

Mici scene casnice. Dar le bănuiesc trase la indigo în toate casele lumii. În definitiv, noi, bărbații, suntem lăsați de o mamă pe lume.  

Pe al meu, cel mic, îl găsesc băgat în frigider. ”Ce faci, mă?” ”Nimic, mă uitam și eu. ” E în mână cu un baton de salam sau cu o folie din aceea cu semipreparate din care stă să muște. ”Nu vrei să aștepți să mănânci?” ”A, nu, că nu mi-e foame.”

Mai mult

Cum intrăm în război cu Moldova din cauza Olimpiadei.

Cetățenii de mai jos sunt Tanith Belbin și Benjamin Agosto. Ei sunt canadieni, dar patinează pentru Statele Unite. Iar antrenorul e italian.

Mai mult