mancare

Mihaela Bilic: ”Da, mănânc parizer.”

Îmi place că Mihaela Bilic abordează chestiunea slăbitului râzând și cu sinceritate. Asta e viața, nu prea ai ce face în plus. Ea e celebră pentru modul acesta de a face lucrurile. De altfel, dietele nu-i plac. Și nici personalizările. 

Nu vreau să afirm, să mă gândesc că, poate, chiar medicii au făcut răul ăsta, inventând tot felul de diete și creând această iluzie că a slăbi este ușor și că trebuie să găsești doar dieta personalizată. Asta cu „personalizarea potrivită ție” îmi place mult, Kilogramele se vor topi ca prin farmec. E nevoie doar de o strategie corectă, iată! De fapt noi nu înțelegem că luptăm cu niște instincte care nu pot fi schimbate. Luptăm contra naturii care nu ne-a dat niciun fel de mecanism de slăbit. Avem doar mecanisme de îngrășare. Luptăm un un adipocit, această celulă adipoasă, pe care din nou natura a văzut-o ca pe o chestiune extrem de prețioasă, care ne asigură supraviețuirea. Altfel nu ne-ar fi dat un număr infinit de adipocite. Ele se pot multiplica la nesfârșit și nu mor niciodată, spre deosebire de neuroni. Avem un număr fix de neuroni și din ăia, pe parcursul vieții, pierdem. Nu se regenerează. Grăsime din belșug. Noi în momentul în care declanșăm așa zisa cură de slăbire, sau lupta împotriva naturii și a grăsimii, nu realizăm că este un lucru din care vom ieși învinși.

Mihaela Bilic nu s-a pregătit niciodată să fie nutriționist. Nici diabetolog nu știa că va deveni. Altfel nu ar fi fost recunoscută pe culoarele de la Municipal ca doctorița care mănâncă o cutie de înghețată pe zi. 

Dintotdeauna, de când eram mică, am vrut să ajut oamenii. Eram bună la matematică și (părinților) le era frică. Atunci când am spus că vreau medicină le era frică. Erau anii ʼ80 și ceva în care intratul la medicină era extrem de dificil. Mai era un lucru. Nimeni din familia mea nu a fost medic. Atunci ei considerau că nu o să fie nimeni care să mă ghideze, să mă apere, să mă protejeze. Era o lume destul de închisă și supraviețuirea în ea presupunea poate existența unor protectori.

Atunci când vine vorba de nutriție, nutriția pentru care eu militez, a omului sănătos, legată mai degrabă de educația alimentară, informația corectă dată lui, astfel încât să-l faci puternic, independent, nu infantilizarea de care au parte oamenii care merg la nutriționist și primesc liste întregi de alimente permise și interzise sau eventual program când să respire, când să înghită. Nu de asta avem nevoie. Ține mai mult de psihologie. Nu este dependența de un aliment, ci mai degrabă de un comportament. Avem nevoie să ne relaxăm, să neutralizăm energia negativă acumulată peste zi. Momentul mâncării nu este de foame, ci mai degrabă un amestec de emoții și de stări. Da, categoric trebuie să te facă fericit, dacă o lași. Mai nou, în momentul în care spui că mănânci cu plăcere și e o chestiune care este pe pozitiv, oamenii te privesc ciudat, ca și cum nu de asta ar trebui să mănânci, să-ți facă bine. În această relație terapeutică nu numai că se construiește independent de voința fiecăruia. Tu ca medic vrei să ajuți omul respectiv, dar dacă nu intri pe un nivel de comunicare să ajungi la sufletul lui, relația terapeutică nu funcționează.

(Psihologia) e obligatorie! Îmi spune asta atunci când îi zic că noi pacienții venim la nutriționist rușinați. Și că de asta slăbim.

O, categoric, nu numai (că veniți) cu o oarecare rușine. Medicul, să nu uităm, prin formarea noastră în timpul facultății, și dacă vrei, și dacă nu vrei, ești pus pe un piedestal de unde trebuie să spui în stânga și în dreapta ce au oamenii de făcut, iar ei trebuie să asculte și să te respecte, fără a pune la îndoială spusele tale. Din această poziție să te dai jos și să vii lângă pacient, umăr la umăr cu el, și să-l faci să înțeleagă că problema respectivă nu e pentru că e bolnav, ci pentru că toți suntem oameni, suntem fragili și în raport cu instinctele noastre care ne îndeamnă să mâncăm fără limite, dar și în raport cu emoțiile și sufletul nostru care caută să fie consolat, alinat, dacă nu există alte metode, măcar prin mâncare. Atunci se crează ceea ce frumos au denumit ei în Franța: „sindromul impostorului”. Acolo am făcut un an de zile exerciții de dialog motivațional. Cum anume să nu-i spui tu omului din față ce are de făcut, să-l ajuți să-și dea seama singur, dându-i doar informație de bază. Tu îi spui: „Zahărul nu are alt rol în organism decât faptul că îți stimulează apetitul. În rest îți crește colesterolul, te îmbătrânește, te îmbolnăvește.” Omul ia informația respectivă și la un moment dat, când va pune mâna pe un pliculeț de zahăr va spune: „Nu vreau să-l mai bag în corpul meu!”. Dacă tu îi spui: „De mâine nu mai mânca deloc zahăr!”, fără să-i explici ce se întâmplă în interiorul lui, recomandarea va fi respectată o perioadă scurtă, dar apoi…

Mihaela nu o să-ți dea rețete. O să-ți spună să mănânci doar atunci când îți este foame și te va îndrepta spre ciorbe. 

Dimineața nu mănânc. Este exact despre lucrurile acelea de bază care spuneam că trebuie explicate și înțelese de toată lumea. Acest ritm cu trei mese principale și două gustări este recomandat copiilor în creștere. Pentru adulții sănătoși care nu mai au nevoie de sfatul medicului nu au fost făcute niște reguli de bază astfel încât să știi cum anume trebuie să te comporți alimentar. Au fost preluate în toate dietele, curele de slăbire, aceste 3 mese cu două gustări. A devenit literă de lege. Ajungi la concluzia că acesta este programul corect de masă. În momentul în care tu nu mai mănânci așa, consideri că faci automat o greșeală și că de asta nu slăbești, pentru că a sări peste mese este o greșeală majoră.

Aștept să mi se facă foame. Este o condiție esențială și nu numai că trebuie să aşteptăm să ni se facă foame. Foamea e o senzație neplăcută. Așa a lăsat-o natura. Ea trebuie să ne scoată din casă, să ne facă să căutăm mâncare, indiferent că plouă, că e frig, că e noapte, că nu avem chef. Dacă ar fi o senzație plăcută am sta liniștiți în canapea și am muri de foame. De foame nu poți să uiți. Nu poate fi nici blândă, nici plăcută.

De obicei mi se face foame undeva după ora 14, uneori după ora 16.

Și cafeaua îmi trebuie pentru că altfel mă trezesc. Normal că poți să bei cafeaua pe stomacul gol. Lucrurile care se întâmplă în raport cu un anumit aliment trebuiesc judecate și simțite din interiorul tău, nu induse din exterior. E foarte interesant cum puterea minții noastre poate să inducă orice.

Și sunt sigur că nu ați auzit-o încă pe asta cu beau cafeaua ca să țină de foame. 

(Beau cafea) fără nicio problemă. Acum am băut-o fără lapte. Cu siguranță după prânz o să mai beau probabil o cafea cu lapte care ține de foame pentru că stă în stomac două trei ore și se comportă extrem de prietenesc. Cafeaua cu lapte se face ca o mică brânzică pentru că ea coagulează proteinele din lapte.

Da! Ține de foame. De ce spuneam de foame? Nu putem uita de senzația de foame. Sunt anumite voci care spun: „Mănâncă dimineața să nu-ți mai fie foame noaptea!”. Cum să fie așa? După trei ore indiferent cât de mult sau puțin ai mâncat, îți va fi foame garantat. Ce trebuie să facem? Să ne antrenăm senzația de foame ca pe un mușchi, obiectivul fiind creșterea rezistenței și toleranței la foame. Nu trebuie să fim nici ca niște cuconițe care se panichează: „Vai, îmi e foame, trebuie să mănânc!”. Nu! Este: „Da, îmi e foame. Sunt suficient de matur și de stăpân pe senzațiile mele. Mai pot aștepta. Nu e nicio panică. Nu scade glicemia. Nu merge stomacul în gol. Stomacul este o incintă virtuală. În condiții normale, fără alimente pereții lui sunt lipiți, nu secretă nimic. Nu e fraier să secrete sucuri gastrice dacă nu are nimic de prelucrat. În momentul în care băgăm o gură de produs, fie el covrigel, o gură de pâine sau o măslină, el începe să secrete. Cel mai bun antrenament pentru stomac, gastrită, ulcer, pentru a-l face să nu secrete excesiv acid este să nu mănânci.

Mihaela poate spune că și-a trăit existența culinară de până acum oscilând între ciorbe și zahăr. 

Ciorbele erau mâncarea mea preferată. Ca dovadă că eu nu-mi amintesc, dar verișorii mei îmi spuneau „ciorbăreasa”. La capitolul mâncăruri preferate erau cele rare. Întotdeauna am „sindromul salatei de boeuf”, la fel ca mulți probabili, tocmai pentru că se făcea la Paște, la Crăciun și pe 8 noiembrie când era ziua mea și a tatei. Așteptai, era o mâncare de sărbătoare. Dulciuri nu făcea mama în casă. În rest ea gătea foarte bine, dar la capitolul dulciuri, nu știu dacă o dată pe lună gătea.

Am avut o perioadă lungă de îndrăgosteală de zahăr. Cred că și în timpul facultății. Țin minte că mergeam la Hotel București, unde pe vremea aia era o sală de sport. Când ieșeam îmi luam o savarină și un flanc cu caise de la Cofetăria Bucureşti. Preferam să mănânc doar dulce și să nu mănânc mâncare. Funcționează. Pe ce anume îți cheltuiești bugetul caloric, să spun așa. Apoi, brusc, nu mi-a mai plăcut gustul dulce și am trecut pe sărat, care mi se pare mult mai periculos. Gama de lucruri sărate este mai greu de ținut sub control. Sunt mezelurile, brânzeturile, patiseria.

Și iată acest fragment care va enerva o grămadă de lume. Doamna doctor nutriționist mănâncă parizer.

Oh, da, (mănânc mezeluri)! Tot vorbeau băieții înainte: „Ascundeți parizerul că a venit Bilic!”. Parizerul împreună cu o felie de pâine și felii de castravete pentru mine sunt… Am mai spus-o! Parizerul de calitate este așa o invenție. Din punctul de vedere al grăsimii este un tip de mezel fiert. Grăsimea nu este așa de multă cum este în alte salamuri. Prin procedeul crud-uscat de fabricare sunt și ele. Părerea mea este că nu există aliment care să fie o nenorocire, toxic nesănătos. Doza face otrava! Dacă noi ne apucăm să mâncăm mezeluri pe post de carne ele sunt un fel de superfood. Sunt concentrate în sare, în gust, în grăsime, încât trebuie mâncate cum o fac spaniolii, italienii. La ei totul se taie atât de subțire. Mănânci o feliuță, două, nu jumătate de kilogram de jambon.

Poate că ei și și-au ales (nutriționistul) nu cu mentalul și rațiunea, ci cu sufletul. Mi se pare absurd ca lucruri care declanșează în interiorul nostru o reacție pozitivă, de poftă, de bine, de nostalgie, orice pe pozitiv, să nu le permiți, să nu le autorizezi.

Dacă aș mânca parizer probabil aș mânca o felie de parizer pusă pe două felii de pâine. Cum e mortadella. Parizerul are un diametru mare. Poate 30 de grame, spre 50, pentru că fiind greu în apă… Maxim 50 de grame. Este o greșeală pe care o fac foarte mulți. Noi nu realizăm că stomacul nostru nu numără caloriile. El este impresionat, la fel ca ochii, de volum. În momentul în care noi mâncăm după volum, ne stă în instinct. Nu avem niciun mecanism prin care să-și dea seama organismul și să aprindă un bec roșu: „vai de mine, am depășit numărul de calorii, oprește-te!”. Singurul lucru care ne impresionează este volumul. Stomacul nostru are vreo 300 de grame să spun. Dimensiunea a doi pumni. Atunci când noi îi dăm un lucru foarte concentrat în calorii, mezeluri sau brânzeturi, sau îi dăm frunze de salată, pentru el volumul este mai important în faza inițială. Când de lângă parizer scoți pâinea, bucățelele de castravete, va trebui să compensezi lipsa de volum dată de celelalte cu parizer. Poți mânca așa și 300 de grame de parizer pentru că tu ai nevoie să umpli respectivul volum. Trebuie să mizăm pe densitatea calorică: să umplem stomacul cu lucruri cu volum cât mai mare și concentrație calorică mică. Întotdeauna un lucru care are concentrație calorică mare să fie alături de unul expandat cu aer sau apă.

La salam trebuie 30 de grame. Trebuie mai puțin pentru că este foarte sărac în apă. De asta ciorba este alimentul perfect. Alegeți produsele bogate în apă sau aer. De exemplu pufuleții. Pufuleții sunt mămăligă expandată. Tu mănânci aer. Dintr-o pungă de 80 de grame poți să mănânci două zile.

Tot timpul a trebuit să-și supraveghez greutatea.

Fiind mâncăcioasă, pofticioasă, la fel ca 90% din populație, dacă nu ai grijă și nu spui stop, cât de mult putem mânca nu ar fi bine să aflăm. Putem mânca infinit și ne putem îngrășa infinit.

Întotdeauna am fost peste ce mi-aș fi dorit, (din punctul de vedere al greutății), dar nu pentru că este impus de niște norme medicale și pentru că, de ce să nu recunoaștem, media și societatea în acest absurd total, într-o epocă a abundenței alimentare care nu a avut precedent, ne impune niște standarde aproape absurde, la limita anorexiei. Ce e considerat valoros și frumos sunt acele modele și imagini în care se arată mereu niște oameni foarte slabi. E vorba de o luptă cu instinctul. Cum să nu mănânci într-o lume în care există mâncare la fiecare colț și culmea, mai nou, indiferent că deschizi televizorul, știrile pe online, dacă ai da la o parte subiectul mâncare, nu știu ce ar mai rămâne. A bătut și politica și sexul, tot!

Da, am încercat absolut toate (curele de slăbire). De asta poate oamenii empatizează și iubesc discursul meu, pentru că e creat pe propria piele și din experiență. Le-am spus întotdeauna că dacă ar fi existat o metodă care să funcționeze în de diete, aș fi descoperit-o!

Dieta inedită?

Eram pe vremea aia rezident la Spitalul Universitar. Dacă mai sunt fete, asistente, la etajul 12 secția de medicală, își aduc aminte. Am avut luni întregi, ca să nu zic ani, în care mâncam o cutie de înghețată pe zi. Era cură de slăbire. Era o înghețată care nici nu mai există în prezent: Aloma, cred, jumătate cacao, jumătate banană. O cutie din aceea, țin minte și acum că avea 600 de calorii. Aia era mâncarea mea pe o zi întreagă.

Și nu are nicio aplicație în telefon care să-i spună cât și cum să mănânce, așa cum am eu.

Dragii mei, aplicațiile sunt create de oameni de IT, iar informațiile sunt luate din cărți de nutriție care trebuie rescrise. Asta o știu oamenii din practică. Nici măcar nu le pot spune pacienți, vorba ta, sunt mai degrabă clienți. Efectiv, oameni, femei a căror buget caloric nu le permite mai mult de o masă în zi. Cred că dacă ar trebui să fim onești ca nutriţionişti, ar trebui deja să le spunem oamenilor: În străinătate deja a început. Doctorul Cohen este cineva care chiar încearcă să facă educație. Deja în cărțile de slăbit pentru bărbați, fiindcă are o carte dedicată bărbaților, le propune lor să-și aleagă fie micul dejun, fie prânzul și cina. Nu mai încap 3 mese. Nu mai încape decât un fel de mâncare la masă. Doar dacă este extrem de micuț poți să ai două feluri. Nu mai încap trei feluri pentru că suntem atât de sedentari, iar mâncarea a devenit din ce în ce mai consistentă și bogată în calorii, încât dacă nu vorbim de ciorbă care înseamnă 80% apă, tot ce înseamnă masă ar trebui să ne gândim: o cafea cu lapte e micul dejun, e suficient.

Viața a împins-o pe Mihaela Bilic către ce este astăzi. Și-a dorit să fie chirurg. Pierderea fratelui a îndreptat-o spre alte căi. 

Fratele meu s-a îmbolnăvit grav și s-a și prăpădit. Noi am asistat neputincioși la drama asta. Am zis: „La ce bună medicina?”. Nu am mai putut să intru în sală. Era anul în care făceam chirurgie și îmi plăcea la nebunie. Erau anii ʼ91-ʼ92. Când au descoperit,  cancerul avea metastaze. În trei luni de zile s-a prăpădit. Teribil a fost, pentru că medicina avea limite, dar faptul că el… am considerat nedrept faptul că s-a chinuit atât de mult. Acele trei luni de zile au fost un coșmar în care el a avut niște durei teribile, în care nu a dormit nicio clipă și nu a mâncat nimic. Acest deznodământ tragic, prin atât de multă suferință e ceva ce mintea mea nu a reușit să accepte. Atunci când murim putem să o facem simplu: accident de mașină, infarct. Chinul acesta oribil… Apropo de medicina aceasta alternativă, știu că era ideea că să nu-i facă morfină ca să poată organismul să lupte cu boala. Teribil! Niște bazaconii.

Mi-a schimbat viața dramatic, pentru că deși voiam chirurgie nu am mai putut. Și acum, în continuare, când intru într-un spital mi taie picioarele! E o chestiune peste care nu am putut să trec. Eram la facultate în anul trei sau patru și nu am mai putut chirurgie. Am fost la un pas să zic: „Mă las de medicină!”. Nu știu dacă aș fi avut mai mult curaj apropo de încredere în trăit cum simți, nu cum trebuie. Cred că atunci nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că părinții mei nu ar fi fost de acord. Nu cunoșteam pe nimeni: „Cum să lași baltă facultatea și să zici că abandonezi?”. Atunci a trebuit să găsesc o soluție de compromis, de fugă, pentru că nu puteam să le spun: „Renunț la medicină!”. Următoarea pasiune era mâncarea. Am zis: „Hai să combinăm medicina cu mâncarea să vedem ce iese.”. Nici nu știam în ce direcție să o iau. După facultate trebuie să-ți alegi o specialitate. Habar nu aveam unde intra mâncarea în poveste. Când a venit stagiul de igienă a alimentației mi s-a părut că e locul unde se discută foarte mult despre mâncare. Acolo era însă vorba despre biologi, nu medici, și era mai degrabă siguranța alimentației. Se făceau tot felul de controale. Era o chestiune mai degrabă de igienă alimentară. Am ajuns diabetolog pentru că nutriția a scos-o profesorul Mincu. Ceaușescu avea diabet, iar el a fost doctorul personal al lui Ceaușescu. A vrut ca orice persoană care vrea să fie stăpână pe o părticică mică, pe o bucățică, a scos diabetul în afara endocrinologiei. Diabetul ar trebui să țină de endocrinologie. El a făcut o specializare separată: diabet, boli de nutriție și de metabolism. A fost declarată o specializare aparte de endocrinologie. Asta a fost alegerea pentru că alta nu exista. Ca să fii medic nutriționist trebuia să faci diabet, boli de nutriție.

Marea Unire a pachetelor

Irina Rimes nu arată ca și cum ar mânca vreodată. E mai mult decât mică, e fragilă. ”Să nu crezi că o să mor de foame vreodată. Ador să mănânc. Dacă nu am mâncare ies în oraș, dacă nu ies în oraș, mă va scoate cineva în oraș. Mâncarea este parte din viața mea.” 

Trebuie să o crezi pe cuvânt, mai ales că și mamei îi este greu. ”Zilnic mă sună. Irinuca, dar tu ai mereu frigiderul gol, ci mănânci tu?” Drept urmare de la Chișinău curg mereu pachete. ”Îmi face colțunași, sărați cu brânză sau cu carne. Îmi face colțunași dulci. Îmi trimite plăcintă cu vișine, cu foi crocante, preferatele mele. Odată mi-a trimis chiar și cartofi.”

Cartofi? Și aici m-a pus pe gânduri. Cartofi se găsesc pe toate drumurile. Dar aici e mai mult decât mâncare. Și mama mi-ar pune cartofi. Că știe că ai ei sunt mai buni. Mama îmi aduce în schimb mere în ultima vreme. Coșuri de mere din cele care se rup cu o scârțială. Și îmi aduce miere de albine că ”a noastră nu-i cu zahăr.” Are mereu o găină de tăiat pentru nepot că ”nu găsești așa carne. E eco a noastră” Brânza e altfel, plăcintele vin la fix. Și ani buni a insistat să-mi trimită pachete la autobuz și la gară. Nu vă mai spun că o vreme a venit și cu semi-preparate de la Vaslui, care, pe drept cuvânt, erau mai bune.

Pachetul de la autobuz nu-l iau. Și asta din pățania unui prieten bun care lucra în domeniul financiar la București. Omul a ajuns la un nivel important și financiar și profesional. Dar mama îi tot trimitea pachet  pe neanunțate. Îi spunea doar trenul cu care vine. Iar prietenul meu îmbrăcat numai la costum scump, cu super-pantofi, ceas important, trebuia să se ducă la gară. El era mereu îmbrăcat la patru ace pentru că lucra cu oameni foarte bogați. Odată, însă, în gară, a recuperat plasa de  rafie cu pachetul și a dat nas în nas cu un client. S-a blocat. Era o apariție. Scurtul dialog nu a făcut decât să accentueze jena. Singura speranță până azi este că și bogătașul venise după același lucru. 

Mult timp am crezut că pachetele fac parte din studenție. Că acolo trebuiau să ne hrănească părinții. Când ne adunam câte șase în jurul unei găini venite de la Vaslui, a unui bidonaș cu varză de la Gura Humorului, a cartofilor de la Rădăuți, a brânzei de la Neamț sau a prăjiturilor de la Onești. 

Treaba asta a continuat și pentru mulți trece de granițe. În spatele blocului în care stăteam venea microbuzul pentru Spania. Am mers și noi acolo să-i trimitem cumnatei pachetul de la părinți. Porc, șuncă, brânză, nuci. Lucruri pe care știți că spaniolii nu le au. Și nici cumnată-mea nu se descurcă prost. 

Pentru cumnată-meu socru-meu trimite vin în Anglia. I-a ucis Alex cu peturile pe englezi. Fratele lui Ciuclaru îmi povestea de vișinata pe care a primit-o de acasă. Cristina Vărzaru îmi spune pe Facebook că abia a oprit-o pe maică-sa să trimită pachet în Danemarca unde a jucat vreme de trei ani.

România e legată de toți copiii săi prin această imensă rețea de pachete care străbate Europa. Și nu numai. Știu o familie de români trăitori în America care bagă șuncă pe ascuns în State. Fire multiple și încurcate trimit în Europa varză, brânză, nuci, mere, plăcinte, învârtite și țuici. Altele ne leagă cu tarte, bidoane de vin, ceapă roșie, usturoi de la Flămânzi, păstrăv afumat, bomboane Bucuria. Un pic de pălincă pleacă în autocare alături de pere și brânză de capră sau borcane cu carne pusă în untură. Și chiar pâine, măi! Noi trimitem pâinea de acasă copiilor noștri să simtă gustul unic al grâului și al mâinilor care au făcut-o. Doar de aici.

Ne-om fi rupt ca nație. Nu mai credem în toate lucrurile la fel, trăim pe toate continentele, dar ne ținem la un loc în această mare unire a pachetelor și a gusturilor. Nu e vorba de sărăcie. Ci de ajutor, de ideea de a te simți aproape de cel plecat. De-ai aduce aminte că e cineva care-l iubește. Și de modul nostru de a ne spune că ne suntem dragi. Și că aici te așteaptă mereu cineva cu un borș cald, aburind. Și că te va pune la masă în timp ce va tăia ceapa pe lângă tine și așezându-se apoi vreme de un minut să te privească. Doar un minut, că apoi sare să ia de pe foc tocănița care se încălzește prea tare.

Câtă vreme o să le avem pe astea, o să fie bine!

Cum m-am băgat în ciorba lui Tatulici. La propriu

Dați timpul cu mai bine de 100 de ani înapoi. Și imaginați-vă că în orașul Corabia, cel uitat de lume azi, sunt 12 cazinouri. 12. Nici mai mult, nici mai puțin. Trenul care oprea în gară lăsa zilnic două lăzi de caviar și două cutii cu reviste din străinătățuri. Bogăția cădea pe oraș, iar la marginea sa înflorea o mahala în care 1000 de docheri își aranjau viața.

Prosperitatea asta avea un singur motiv. Imediat după Independență, boierii olteni nu mai plătesc bir la turci. Le rămâne tot grâul, iar averea li se urcă la cer. Îi cer Regelui să le facă port, iar grânele plecau toate în vestul Europei. Așa bogăție nu văzuse România niciodată.

Mai mult

Mică invenție pentru mai multă liniște acasă

Mici scene casnice. Dar le bănuiesc trase la indigo în toate casele lumii. În definitiv, noi, bărbații, suntem lăsați de o mamă pe lume.  

Pe al meu, cel mic, îl găsesc băgat în frigider. ”Ce faci, mă?” ”Nimic, mă uitam și eu. ” E în mână cu un baton de salam sau cu o folie din aceea cu semipreparate din care stă să muște. ”Nu vrei să aștepți să mănânci?” ”A, nu, că nu mi-e foame.”

Mai mult

Legea mâncării românești e atât de proastă, încât e genială

Dacă domnul Iohannis ar avea umor, fie el și ardelenesc, ceea ce suspectez că este adevărat, zilele astea din biroul său de la Cotroceni ar trebui să se audă câteva hohote de râs generoase. Pentru că nu este senzație mai mare de râs decât ce-au reușit să facă parlamentarii români dintr-o lege care avea aparent toate intențiile bune și patriotice pe care demagogia le poate strânge la un loc.

Legea mâncării românești sau a produselor jumătate românești în magazine este acum, aproape de promulgarea sa, un exemplu modern al poveștii lui Creangă ”Prostia omenească”. Îi putem spune de fapt  ”Prostia parlamentărească”, iar asta vine din nepregătire, neprofesionalism și pompierism.

Mai mult

Legea mâncării românești e profund socialistă

Îmi place să merg la supermarket, să mă plimb printre rafturi, să analizez, să mă uit la produse, să văd ce e nou, ce a mai apărut. Îmi place toată abundența și bogăția de acolo și-mi place să mă surprind cumpărând câte ceva nou.

Și mai ales, îmi place să fiu atent de fiecare dată: să bag seama la calitate și pe unde sunt făcute produsele alea. Cumpăr de la firme din Moldova, de pe lângă Vaslui, încerc să ajut oamenii care muncesc mult și dau calitate și, da, includ și componenta asta românească, locală, în decizia mea.

Dar e decizia mea, nu mi-e impusă, nu mi-o vântură careva pe la nas. Iar asta e  pe cale să se schimbe. Căci – iată – ni se va dicta de mâine înainte cum ar trebui să arate coșul fiecăruia de produse.

Mai mult

Cum convingi copilul să mănânce verde

Se uită lung în farfurie, aproape pierdut. Plimbă lingura prin ea și mută de colo-colo conținutul. Fața îi descrie o groază simulată. Se strâmbă până și din urechi. Se ține de nas, deși mâncarea nu prea are miros. Împinge farfuria cu cealaltă mână

”Nu, nu mânănc asta!”

”Mănâncă, e bună. Nu are ce să-ți facă rău și e sănătoasă.”

”Ehhh. Nu vreau, arată ca voma mea.” Și își întoarce în mod voit stomacul pe dos, într-un sunet de vomă năvălitoare.  Mai mult

Baby carrots nu sunt niște morcovi mici

Că tot vorbeam săptămâna asta de mâncarea pentru copii, vă invit să aruncați o privire la clipul de mai jos. Nu mi-a trecut prin cap că baby-carrots sunt de  fapt niște morcovi tăiați în două. În incultura mea agricolă am trăit cu ideea că sunt chiar niște morcovi în copilărie. Sau,cel mult, un soi de morcovi mici. Nu m-am gândit că e o găselniță de marketing și că baby-carrots ”se fac”.


Mai mult