copii

Bebelușii de la Timișoara nu sunt un accident

Este timpul să vorbim de responsabilitate și despre minciună, după ce la Timișoara familiile a zece copii nou-născuți au fost anunțate că bebelușii au fost infectați de coronavirus. Cea mai probabil ipoteză fiind că infecția vine de la cadre medicale. Noile teste arată că cinci au avut rezultatele greșite. Lucrurile sunt mult mai profunde.

Puneți-vă un pic în locul părinților ai căror copii au astăzi doar o săptămână, dar sunt infectați cu coronavirus. Și așa primele zile sunt grele și nu știi ce să faci mai bine și  mai repede. Gândește-te, mai mult, că un copil atât de mic începe să facă febră și că vei afla că are o boală pe care planeta nu știe să o stăpânească. Și că te poți infecta și tu ca părinte, dar și bunicii. Și apoi să afli că ai trecut prin chinul ăsta pentru că cineva a întârziat testele.

Astăzi Parchetul caută vinovății între doctori, asistente și alți responsabili politici. Adevărul este însă că putregaiul e mai extins. Cu câteva zile în urmă, conducerea maternității a hotărât să închidă unitatea pentru că erau mai multe suspiciuni de coronavirus. A reușit doar 24 de ore pentru că DSP-ul local a decis că o carantină după doar cinci suspiciuni este prea mult. Așa că, în ciuda evidenței, maternitate s-a redeschis la doar 24 de ore.  Testele au întârziat și de aici a apărut nenorocirea. Șefa DSP a fost și ea schimbată după această decizie. Fusese numită de o lună și era juristă. Ea înlocuise la rându-i pe doamna aceea care nu a putut vorbi în public, dacă mai țineți minte. 

Dar aceste episoade au început să fie dese. La Suceava, la Neamț, la București. Spitalele au devenit poartă de intrare a virusului în România. Federațiile sindicale spun că o cincime din cei infectați sunt medici. Medicii acuză lipsa de materiale și protocoale, dar și corupția și politrucii. 

Iar ministerul sănătății a decis să preia controlul tuturor spitalelor sau să trimită armata în unele locuri. Asta vine să vă arate de fapt dimensiunea reală a problemei. 

Cu ani în urmă, politicienii au văzut spitalele ca o vacă de muls și au trecut o parte din ele  în subordinea administrației. Construcții, contracte de utilare, numiri medicale, control de materiale, totul a fost mașinărie de făcut bani din politică. Obedienți, neprofesioniști, pile de partid au fost puși în funcție ca să facă bani. Medicii au fost îndepărtați și s-a inventat managerul cu trei luni de școală care trebuia să facă politici de sănătate. 

La rândul lor aceștia au atras în spitale oameni asemănători lor. Ca dezastrul să fie complet, politrucii locali și-au dat seama că DSP e o sinecură bună și-au numit acolo oameni a căror calitate era că știu pe cineva la partid. Iar așa au desăvârșit dezastrul.Nu-mi fac iluzii că oamenii își vor lua mâinile de pe sistem la finalul acestei drame, dar știu că noi trebuie să-i obligăm să o facă. 

 

Școlile egale sunt minunate, dar nu există în realitate

Ministerul Educației a hotărât să generalizeze la nivel întregii țări procedura de distribuire aleatorie a copiilor în clasa pregătitoare. Astfel, vei veni la școala de care aparții, dar nu o să mai poți alege învățătoarea, cum se petrecea în realitate, în trecut. Iată cum sună articolul pus în dezbatere publică. 

Constituirea formațiunilor de elevi în clasa pregătitoare se face după finalizarea procesului de înscriere, conform Calendarului înscrierii, în baza unei proceduri elaborate la nivelul unității de învățământ și aprobate de Consiliul de administrație, cu respectarea criteriilor de transparență, echitate, nondiscriminare și incluziune“ 

Procedura fusese anunțată cu o zi mai devreme de Inspectoratul Școlar din București și este aplicată de ceva vreme la Timișoara. Iată ce spune șefa ISJ București Liliana Fedorca:

Concret, fiecare unitate de învățământ va elabora, aproba și asuma prin Consiliul de Administrație algoritmul/metoda de repartizare a elevilor la clasă. Procedura va fi postată pe site-ul fiecarei unități de învățământ, la avizierul acesteia și va fi diseminată în cadrul zilelor intitulate generic “Porți deschise”. 

Concret, se va face în felul următor. După înscriere, într-o ședință publică, copiii pot fi trași la sorți, pe clase, după un model stabilit în prealabil. A doua metodă este cea alfabetică. La Timișoara se face în felul acesta. Se alcătuiește lista alfabetică, apoi primul copil este distribuit la A, al doilea la B, al treilea la C și de la capăt. Ce nu știu din modelul acesta este dacă învățătoarea e stabilită de la bun început sau trasă la sorți de abia după aceea. În fine, metode se găsesc. Ce avem să ne întrebăm este dacă sistemul este corect și cel așteptat.

Copilul meu a trecut de vârsta asta, așadar pot să vorbesc cu oarecare detașare. Bănuiesc, însă, ce este în sufletul unui părinte. Adevărul este că fiecare vrea ce este cel mai bine pentru copilul său: învățătoarea cea mai bună sau cea mai potrivită. E ca la doctori. Rețeaua de părinți află cu vreme bună înainte ce învățătoare vrea, la care școală vrea. De asta au apărut mutațiile, de asta apar listele de așteptare, presiunile, șpăgile cadourile.

Știți despre ce vorbesc, fiecare a trecut prin asta. Acesta este și motivul deciziei ministerului. Nu toți copiii pot ajunge la profesorul cel mai performant. Presiunea pe mulți dintre acești oameni trebuie să fi fost uriașă. Prieteni, rude, șefi, toți puteau pune o pilă. Probabil că, în multe cazuri, existau și beneficii pe măsură. Cumva intrarea la fiecare clasă se făcea pe clase sociale, să recunoaștem. Cine era mai bine plasat în societate, avea șanse mai mari de câștig. Nicio schimbare față de comunism. Acolo, A-ul era clasa de nomenclaturiști, securiști, protipendadă, B-ul se dădea la intelectuali, iar profesorii se repartizau ca atare. Mascat, sistemul a urmat și noua orânduire socială, adăugând elementul financiar.

Decizia de azi ar trebui să ofere o șansă egală tuturor copiilor la cel mai bun profesor. Pe hârtie sună senzațional. În realitate, egalitatea nu există în societate. Banii și poziția socială dictează peste tot în lume. Cei care dețin cheile vor face mai mult pentru ei și copiii lor. Sigur c-ar fi frumos să fie cum ne propune inspectoratul. Dar ar trebui întâi ca școala să fie un spațiu egal. Și să existe siguranța că, la orice clasă ar fi, copilul va fi la fel de bine instruit. Și nimeni nu crede asta. Mai mult,  este și împotriva spiritului concurențial instalat în școlile din România. Competiția profesională și umană există și acolo. Măsura ar fi trebuit însoțită de altele. 

În primul rând trebuia regândit scopul pregătirii. Nu mai trebuia să ai o presiune pe note și foarte probabil era necesar un sistem diferit de admitere. Școala este croită azi piramidal, fiecare vrând să acceadă către cele mai bune licee. Iar pregătirea începe de la clasa zero. Tot ce se face în școală îi împinge pe părinți să-și trimită copiii la profesorii de elită. Pe scurt, nu poți fi concurențial opt ani de școală și să vrei ca la start să fie diferit. E împotriva naturii umane. 

Un model complet opus ar fi fost ca statul să ia în calcul un adevăr natural pe care nu vrea să-l recunoască. Să transforme unele școli în școli de elită. Să aducă acolo profesori de top, cu pregătire asemănătoare. Verificarea lor să fie temeinică și făcută des. Adică la șase clase să scoți standarde identice. Și să te ții de ele. Să găsești un sistem de admitere în aceste școli și să-l setezi astfel încât să funcționeze. Să ai clasamente de școli și să renunți la intrarea geografică în școală. Nu e musai să se ntâmple de la clasa zero, ci poate mai târziu. 

Nu luați cele două modele decât ca niște machete care ar răspunde unui anumit fel de societate. Nu există soluții totale, mereu vor fi nemulțumiri. Ideal ar fi ca la orice școală de stat ați merge, copilul să iasă de acolo foarte bine și foarte învățat. 

Mai există o posibilitate. Dacă tot propui o soluție egală, atunci dă-le voie oamenilor să o respingă. E ca la doctor. Te duci la cel în care ai încredere. Și dă-le banii ca să meargă către școala privată. Adică principiul banii urmăresc elevul să fie real. Nu vrei soluția egalitaristă propusă de stat? OK, copilul tău poate primi decontare la privat, într-o școală cu standarde verificate, unde poți să plătești suplimentar dacă este necesar. 

Să nu mă înțelegeți greșit. Propunerea Ministerului este utilă și chiar le va lua multora o piatră de pe inimă. E mai simplu, poți să ai noroc. În plus ne scapă de o grămadă de complicații sociale. Și e drept pentru copii, care nu au nicio vină pentru modul în care funcționează societatea. Sper ca ea să reușească într-o relativă pace socială. Ce spun eu este că lumea nu funcționează așa. Și că nu va dura mult până când vom inventa o șmecherie nouă sau până la scandal. 

La final, cel mai bun sfat pe care l-am primit eu și pe care l-am respectat, pentru părinții care se pregătesc de școală: cel mai important lucru pentru un copil mic este ca școala să fie aproape de casă. Credeți-mă, este un chin să fie departe, să-l trezești cu ore înainte. Faceți asta și o să fie bine!

 

Unii eroi ne mai au doar pe noi

Uneori e nevoie să tragi aer în piept înainte de a pune ceva pe blog. Nu am scris în week-end, odată cu evenimentele, pentru că eu cred că zilele astea e nevoie de un pic de cumpătare. Dar, ca de obicei, vreau să știți unde stau. Așadar, câteva lucruri la zi: 

1. Nu e greșit să ai un concert la comemorarea Revoluției. Victoriile sociale se și sărbătoresc, nu numai se comemorează. Pe principiul ăsta, U2 nu ar fi scris niciodată In the Name of Love. Există cântece destinate libertății și simbolurilor. Din când în când, națiile trebuie eă-și trăiască victoriile, chiar dacă au fost dureroase. 

2. Nu e greșit dacă un concert este organizat sub egida unui insitut care se ocupă de Revoluție. Greșit este ce face institutul în restul timpului și cum a cosmetizat istoria astfel încât să-i fie pe plac lui Ion Iliescu.

3. Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu trebuie să treacă prin judecată până când un magistrat le va da sentința. Nu e nicio coincidență că dosarele revoluției au fost făcute praf câtă vreme au avut pârghii ale puterii. Oamenii aceștia au ascuns ceva și trebuie să aflăm ce. 

4. Fiind judecat, Gelu Voican Voiculescu trebuia să se abțină de la a fi prezent la evenimentele dedicate Revoluției. Așa e civilizat. Nu mă miră că cineva i-a dat cu o cârjă în cap. O grămadă de oameni suferă după ce a făcut.

5. Nu-i căutați justificări celui care l-a lovit. E un gest grav, fără rațiune și care nu trebuie explicat, ci doar pedepsit. 

În fine, ce este important e în altă parte. Dincolo de retorica de Facebook și de un marș, cimitirul Eroii Revoluției era gol ieri la amiază. Să fi fost cel mult zece persoane într-o oră. Între ele, doi americani care mi-au atras atenția că ne uităm eroii. ”Am fost și acum doi ani. Și atunci erați foarte puțini. De ce nu vine lumea să-și cinstească eroii?” ”Așa e viața,” i-am spus rușinat. ”Eu sunt din New York și mi se pare incredibil că puteți uita ce monstru a fost Ceaușescu. Să nu uitați!”

Dacă vrei să dai o lecție, acolo trebuie să fii cu o floare și o lumânare. Am văzut un cuplu la un mormânt, probabil la un tată, și o soră la mormântul unui frate. Tăcere, apoi. La multe dintre morminte, duminică nu a mai venit nimeni. Am făcut un calcul. O parte dintre cei omorâți aveau 30 de ani la Revoluție.  Părinții lor să fi avut 50. 30 de ani mai târziu poate că nu mai e niciunul dintre ei. Oamenii aceștia nu ne au decât pe noi. Din când în când, e nevoie de o lumânare. E bine că, aici, statul are mai multă grijă decât noi. M-am uitat pe cruci. Mulți, prea mulți copii. De vârsta de azi a copilului meu. Nu au avut parte nici de copilărie, nici de zilele ei libere. 

L-am rugat pe Vladimir ca peste 30 de ani, oriunde s-ar afla, să treacă din nou pe la Eroii Revoluției. I-am spus că nimic nu este definitiv și că tot ce-am câștigat atunci trebuie apărat în fiecare zi. Mi-e teamă că cine uită va repeta istoria. E moștenirea noastră pe care trebuie să o dăm mai departe. 

Fotografiile sunt ale Alinkăi.

Povești de radio. Momentul acela, știți voi, când v-au prins copiii

Zilele trecute m-am uitat la ”specialul” lui Kevin Hart. Spune la un moment dat ”Hai, că pe toți v-au prins copiii în timp ce erați împreună.  Pe mine m-au prins amândoi deodată. L-am văzut pe băiat cum o cheamă pe soră-sa. Le-am spus că jucam fotbal american.” Așa că i-am întrebat și noi pe ai noștri, la radio. O, Doamne, ce-am putut auzi! De la momentul ”grămada cere vârf,” până la plânsete și țipete cu ”ce-i faci lui mami” și apoi incredibila eschivă ”am prins-o fumând, dacă o să fumezi, așa o să pățești”, toate întâmplările au fost geniale. 

Nu vreau să vă povestesc mai mult. Trebuie să le ascultați pentru că o să râdeți mult-mult.

Copilul tău nu mai dă drumul telefonului. Nu ești singurul vinovat

V-am povestit că mă duc la conferința de la București a lui Mary Aiken. Ea este, probabil, cel mai important psiholog în domeniul relației dintre copil, adolescent și telefon sau ecrane. A făcut primul doctorat în această chestiune, are o carte celebră, The Cyber Effect, care tocmai a apărut în România la editura Niculescu și lucrează des cu FBI, Interpol, Europol, Casa Albă sau Downing Street 10. Este inițiatoarea mai multor politici de protejare a copiilor pe internet, iar firmele de social-media nu o iubesc deloc. ”În viața mea, în fiecare dimineață este câte o dramă,” spune Mary cu referire la cazurile în care Poliția apelează la ea.

Știu că acesta este începutul firesc pentru ea. Dar pentru restul lumii are mai mult sens să spun că ea este personajul real după care a fost făcut noua serie CSI, Cyber. Iar rolul ei este jucat de Patricia Arquette. De altfel, Mary povestește cu mult umor de intrarea sa la Hollywood. Luni de zile au atras agenții de ea să accepte o întâlnire la CBS Entertainment și ea nu a făcut-o. A acceptat doar o oră când se afla în Los Angeles pentru un alt subiect. 

Înaintea întâlnirii, seara la 10, s-a plâns unor prieteni că trebuie să se vadă cu o doamnă Nina, ”cine știe ce intern mai e și asta” a doua zi la distanță de o oră și că drumul cu taxiul mai și costa 100 de dolari. Doar că fețele de la masă au căzut pentru că Nina Tassler era chiar șeful CBS. De aici, vedeți voi filmul mai departe!

Vă las aici câteva lucruri importante din ce am auzit și din ce o să găsiți în carte. Lucruri care o să vă explice mai bine reacțiile copiilor voștri. O scenă: o mamă încearcă să-i ia telefonul unei adolescente. Ea îl ține cu disperare și se prinde cu amândouă mâinile de mâna mamei. Nu-i dă drumul și încearcă să-l tragă înapoi. Apoi își mușcă mama și-i lasă urme. De unde e scena: România sau Irlanda? Nu are importanță pentru că aici și acolo e la fel, spune Mary.

Este pentru prima oară când omenirea a construit un aparat care să-i creeze o formă majoră de dependență. Toate aceste device-uri și programe din ele sunt făcute ca să te răsplătească când le folosești. Nu întâmplător primești un like aproape imediat după ce te loghezi. Companiile de tech calculează tot ce te-ar putea ține dependent. De asta Mary Aiken le numește ”weapons of mass distraction”

Pe tine, dar mai ales pe copilul tău al cărui creier pare că este ”re-legat neuronal”. Adică face conexiuni noi care sunt legate strict de aceste aparate și care-l împiedică să se bucure sau să trăiască în afara lor. Un lucru interesant pe care-l fac aceste companii este să citească starea de spirit a copilului. Cu ajutorul camerelor și a face ID-ului, companiile știu exact când ei sunt triști sau veseli. Dacă sunt triști, reclamele au mai mare impact pentru că vor să primească ceva care să-i aline.

Una dintre părțile teribile ale internetului este anonimitatea. ”O super-putere” a răului aș acum o vede profesoara irlandeză. Pentru că asta dezinhibă și nu te expune, șansele ca un copil bun să facă rău sunt mai mari. Chiar dacă tu crezi că în spațiul public puștiul tău este cuminte, o să fii surprins să afli cât curaj are atunci când nu-l știe nimeni. 

Nu uita de imersiune: ți se întâmplă și ție. Când stai pe net nu mai știi cum trece timpul. Treci de la un link la altul, de la o postare la alta și timpul curge. În cazul copiilor, fenomenul se amplifică. De asta ajung să nu mai doarmă, ceea ce este dramatic.

Telefonul îi împiedică să citească. Ritmul device-urilor este fast, fast, fast. Adică repede-repede. Cititul este lent, moderat, creirul nu mai rimează cu acest ritm. Drogul e mai puternic, adrenalina mai mare. 

Creierul uman poate accepta cu succes și fără stres 150 de legături sociale. Aceasta este cifra optimită calculată de specialiști. Copiii noștri gestionează mii de prietenii și conturi care pur și simplu le aruncă creierul în aer. 

Copilul devine opac. Intră în lume virtuală și tu mai vezi o umbră. Și, da, nu o să-ți de acces la Instagram

Lista lui Mary Aiken poate continua, dar sunt sigur că vreți și sfaturile. 

Întâi: educația începe de la cea mai mică vârstă. Ecrane și telefoane gradual și cât mai puțin până la 14 ani

Apoi: fără ecrane și telefoane noaptea în camera copilului. Punct.

Trei: dacă bătălia începe mai târziu, stabililți timpi limitați de folosire a telefonului. Impuneți reguli și le respectați. Și încercatți să intrați în jocurile și lumea lor. 

Patru. Ajută-te de membrii familiei, în special adolescenți, ca să știi ce face. Ei știu tot timpul ce se întâmplă.

 

Și două lucruri pe care le discutăm rar în România. Primul este legat de responsabilitatea morală a marilor companii. Acestea au creat câteva aparate și programe care dau dependență și modifică grav comportamentul uman. Această stare de lucruri trebuie pusă la îndoială, chestionată și echilibrată. 

Și al doilea este legat de ceea ce putem face noi împreună ca părinți ca să ne protejăm copiii. De exemplu am putea impune o reglementare care să împiedice telefoanele în școală. Am putea stabili la ședință, în comun, vârsta la care să vină cu smartphone-ul la școală. Ei, da, aici știu că e greu. Dar de aici începe.   

    

 

Copilul meu stă mult pe telefon. Ce fac?

Când scriu aceste rânduri, din camera lui fiu-meu se aude muzica tare. Ca din camera oricărui adolescent. Apoi cu o comandă vocală, melodia se schimbă. În fapt, comanda vocală e parte din relația lui cu telefonul. Așa ne sună pe noi, așa deschide aplicațiile, pune muzică și caută lucruri pe internet. 

De altfel, telefonul pare cel mai important obiect din viața sa. Stă tot timpul lipit de mâna sa sau în buzunar. Are de răspuns la un mesaj, de văzut o memă, de accesat o aplicație. Chiar și masa se ia în jurul telefonului. Cu o mână duce lingura la gură, cu cealaltă stă pe telefon. Pe măsură ce-și mănâncă cerealele, ochii înghit tone de informații. 

Și apoi vine să-ți împărtășească. Uită-te la imaginea asta, vezi ce-a făcut ăsta. Facebook nu există, dar Instagram e baza. Și mici știri de pe diverse siteuri. Contractul nostru prevede ca în fiecare zi să-mi spună o știre pe care să o discutăm împreună. 

Tot de acolo își face lecțiile de chitară, tot de acolo citește cărțile care-l interesează, tot acolo se uită la documentare. Copilul meu nu consumă televizor. Televizorul lui este în telefon.

Momentul în care mă scoate din minți este la teme, însă.  Între un exercițiu și o analiză la română, mai are timp de o muzică, să răspundă la un mesaj sau să râdă la ceva. Îi iau telefonul, deseori, tocmai în aceste momente. Așa că trebuie să scrie fără el. Îl verifică, însă, la oră.

Argumentul este că aceasta este metoda lui de comunicare. Și așa e. Nu de puține ori îl găsesc în videoconferință cu alți copii. Chiar și atunci când se joacă. Pentru generația lui, ”afară”este în acel telefon. Iar noi suntem prima generație de părinți care se confruntă cu povestea asta. 

Iar întrebarea pe care mi-o pun este dacă am un copil dependent de telefon. 

Întâi am vorbit cu Laurențiu Gânj. El este consultant în dezvoltarea relațiilor umane, validat de Institutul ESPERE din Paris și trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda. În ultimii  ani face ateliere care au drept scop folosirea descoperirilor de la Universitatea Stanford în creșterea gradului de motivare în procesul de învațare al elevilor.

Culmea e că Laurențiu a lucrat întâi cu noi, părinții Ne-a testat, ne-a pus întrebări, a vrut să vadă relația noastră cu copilul. Relația cu telefonul. Știe exact ce butoane să apese în relația dintre adolescenți și părinți. Și chiar funcționează, pot să vă spun. 

Am stat de vorbă și despre aplicațiile pe care le putem folosi ca să vedem ce face copilul. Există mai multe tipuri, dar Iphone are dezvoltată propria tehnologie. Când m-am uitat prima dată la sumarul de consum al lui Vladimir am rămas perplex. Stătuse pe telefon mai mult decât îmi închipuiam. Doar că eu stătusem patru ore. Diferența este că eu mai și muncesc pe telefon. Între timp, am stabilit un program și reguli de care ne ținem.

Ce nu știu eu astăzi este ce fel de om va crește copilul meu având la dispoziție acest obiect. Care sunt efectele sociale, asupra vieții sale, asupra comportamentului său. Sănătatea sa ce are de spus din punctul ăsta de vedere? Va fi un adult funcțional după standardele noastre sau va deveni un inadaptat? 

Deocamdată nu am cum să răspund la aceste întrebări. Este un proces lung  și în care am nevoie de asistență specializată. Nu e o dramă. Sunt convins că toată generația copilului meu are fundamentele necesare ca să reușească și să facă lucruri bune. Ce vreau eu acum este să-l învăț echilibrul.

De asta pe 12 octombrie voi fi la conferința The Cyber Effect, realizată de English Kids Academy, International House și Editura Niculescu. Invitata principală este Mary Aiken, pionierul analizei în relația copil-electronice. Mary Aiken este primul psiholog care a realizat un doctorat pe această temă. Și unul dintre cei mai mari specialiști ai planetei în domeniu. Cunoașterea sa este folosită de FBI, Interpol, Casa Albă, și prestigioase universități din lume. Despre cartea sa The Cyber Effect, The Times spune că trebuie citită de fiecare părinte. De altfel, presa britanică a numit cartea sa drept cartea anului și spune că e un semnal de alarmă pentru întreaga societate. 

Pe lângă Mary Aiken și Laurenți Gânj, la cea mai mare conferință din lume pe tema efectelor tehnologiilor asupra copiilor vor veni medici și psihologi. Oameni care îți pot da o mână de ajutor. 

Bănuiesc că nu sunt singur în fața acestei probleme. Sunt convins că sunteți măcar o parte dintre voi acolo. Am o invitație pentru unul dintre voi care îmi va lăsa un mesaj pe blog cu ce se confruntă. Voi asculta poveștile voastre și poate împreună cu Laurențiu găsim o soluție. Dacă se adună mai multe mesaje, o să trag la sorți unul dintre ele. O să mai am două invitații de dat zilele următoare pe FB și Instagram. Pentru cei interesați, un bilet este, în aceste zile, 75 de lei. Cred că e o sumă bine investită. 

Cred că e ceva de muncă până la o soluție bună, dar aici puteți găsi un bun început.  

Câteva rânduri pentru cei care tremură în fața școlii

Țin minte când mama stătea în fața liceului la Vaslui, în timpul examenului de admitere. Era de fapt un stol de părinți. Poate să fi fost vreo două sute. Împărțiți în mici grupuri stăteau sub castanii cei vechi care atunci mai existau pe strada liceului. Se vorbea în șoaptă, aproape șuierat, și se încerca să se afle tot ce mișcă în clasele în care se dădea admiterea. Evident că știau tot, de la subiecte la supraveghetori, la ce-a zis cutare. 

Staționarea lor acolo avea un mare defect și anume că te băga în discuții cu ceilalți părinți atunci când ieșeai. Verificarea aceea putea să fie destul de dureroasă. Ce-ai făcut la subiectul cutare? Ți-a dat rezultatul cutare? În afara faptului că sublinia importanța momentului, este evident că pentru mine era o încurcătură teribilă. Și cred că toți am fost la fel.

Ce nu știam la data respectivă este că nu vreo idee constructivă o aducea pe maică-mea acolo, ci o emoție de nestăvilit. Una pe care încep să o simt și eu, mai ales că mai am un an până la evaluarea națională. Ați remarcat că spun că mai am, mai avem, de parcă fiu-meu ar merge cu mine de mână și de asta ar depinde viitorul familiei. Într-o oarecare măsură e adevărat, dar să sperăm că lumea e destul de bună ca să nu fie întrutotul. 

Așadar, las aici niște vorbe pe care să mi le zică și mie cineva, la anul. 

Dimineața asta nu schimbă mare lucru. Dacă ești emoționat, o să-i dai și copilului emoții. Nu te agita mai tare decât de obicei. Dacă a învățat, o să facă, dacă nu a învățat, nu există miracole. Examenul de azi nu o să arate, însă, cine este el cu adevărat. Cel mult va arăta că se poate conforma unui sistem și că poate intra convenabil în niște cutiuțe. 

Tu știi deja care sunt calitățile copilului tău, fără acest examen. Și să-ți spun ceva: încă e mic și are toate șansele să învețe și să se schimbe. 

Nu trăi tu visele tale prin intermediul lui. Visele sunt ale lui. El nu e aici ca tu să trăiești prin el ce-ți place, ce nu ai apucat sau nu ai putut să faci. Nici măcar nu trebuie să te mulțumească. El trebuie să fie fericit cu el însuși. 

Știi foarte bine că o să-i fii alături și la bine și la greu. Și mai știi că oricum nu o să te asculte decât atunci când va da cu capul de prag. Și tu ai făcut-o. Lasă-l să-și trăiască pragurile! Spune-i și învață-l lucrurile corecte, restul vine de la sine. 

Ai încredere în el, indiferent dacă greșește! Drumul e lung și de cele mai multe ori e spectaculos. Nu ești îngrijorat pentru fericirea lui, asta oricum nu ține de tine, ci de bunăstarea lui. Și aici încă îl poți ajuta.  

În fine, vorba lui taică-meu: ”Las că are și el locul lui în lume.” 

P.S: Nu arăți ca un fraier în fața școlii. Gândește-te cum ar fi să nu fii.  Trebuie să fii acolo și el o să știe toată viața că i-ai fost alături.  

 

Noi i-am părăsit a doua oară

Nu cred ca în ultimii ani să fi auzit ceva mai șocant și mai ignorat decât dezvăluirile de mai jos. La sfârșitul a doi de anchetă parlamentară, un senator USR, Vlad Alexandrescu, de unul singur, a strâns într-un raport parlamentar câteva zeci de dezvăluiri care arată un eșec major al nostru, ca societate. 

Sunt 30 de ani de când România și lumea au aflat de lagărele morții din perioada ceaușistă. De orfelinatele morții. La data respectivă, imaginile cu copiii legați în lanțuri, cu copiii bolnavi izolați și puși pe pastile au șocat planeta. Imaginile au făcut înconjurul lumii. S-a născut un val de compătimire și unul de ură la adresa celor  care au făcut asta. 

Vreme de câțiva ani lucrurile s-au mișcat. S-a mai construit ceva, orfelinatele sunt mai noi, s-a inventat sistemul de plasament familial și noi, cei care oricum nu vedem lucrurile astea, am crezut că s-a rezolvat. Sau că, mă rog, e ceva mai bine. 

Primul meu semn că este ceva în neregulă a fost atunci când am văzut pe FB că Vlad Alexandrescu nici măcar nu era primit într-o astfel de instituție. M-au fascinat postările sale pe Facebook în care un singur om părea că se luptă cu un sistem întreg. Și m-a îngrozit această carte pe care mi-a trimis-o Editura Humanitas. 

Raportul este devastator. Sunt 53 de mii de copii în acest sistem. Potrivit raportului, sistemul suferă de o cangrenă generalizată, iar o parte din copii sunt abuzați fizic și psihic, sunt bătuți, supuși unor forme de sclavie, trafic de persoane sau li s-a pierdut urma. 

Dacă greșești, ești izolat, uneori până la trei săptămâni: „Izolatorul e o odaie în fiecare centru de plasament. În cazul în care se declanșează o boală contagioasă, copilul e ținut acolo până ajunge la spital. În zilele noastre, izolatorul se folosește că mijloc de pedeapsă. În carte, aveți mărturii de la copii care au stat 2-3 săptămâni la izolator, fără să iasă nici măcar ca să mănânce. E ca un fel de detenție”.

Multor dintre copii le sunt administate neuroleptice până adorm pe ei, pentru a nu face probleme. Dacă protestezi, ești îndepărtat din centrul respectiv și ți se iau drepturile. Este cazul unui tânăr care nu a mai avut voie să cânte la vioară după ce și-a căutat dreptatea. Un altul, copil fiind, a fost băgat de învățători într-n geamantan și lăsat acolo ore bune. 

„Copiii spun că e ca și cum ai face 18 ani de pușcărie. Multe dintre centre sunt folosite pentru trafic de copii și de carne vie. Am avut un caz, la un centru de plasament din Cisnădie, unde copiii dispăreau cu lunile. Dacă întrebai unde sunt, ni se zicea că sunt la stână. Culmea e că la acea stână era o anchetă din cauza unor acuzații de proxenetism. Dar directorul centrului nu era deranjat și nici îngrijorat că lipsesc copiii”.

Impresionante și mesajele pe care ulterior apariției interviului, senatorul Alexandrescu le-a primit. 

”Doar 2 din pedepsele aplicate : 1) cea mai criminală era să te pună legat într-un jgheab de ciment și alături îți atașau niste cuburi mari de gheață. După câteva ore, ieșeai vânăt ca un mort și frigul îl simțeai multe zile chiar dacă afară erau 35 de grade (am avut și eu parte de 2 ori) 2) te aruncau în beci fără lumină unde erau aruncate tot felul de lucruri vechi, mizerie, șobolani (am avut parte de 4 ori de această pedeapsă).

CRED CĂ AVEAM ÎN JUR DE 12 ANI CÂND M-AM REBELAT ȘI AM SĂRIT LA BĂTAIE LA O EDUCATOARE. I-am rupt părul din cap și am mușcat-o până la sânge… DE ATUNCI NU M-AU MAI CHINUIT. Când se apropiau de mine mă transformam într-o fiară. Îmi era frică și știam că trebuie să mă apăr. ARUNCAM CU SCAUNE, CU ORICE NIMEREAM DUPĂ EI, parcă nu eram eu… Nu au reușit să mă transforme într-o legumă după bunul lor plac. Eram rea și mereu gata să mă apar… Nu știu de unde găseam acea putere și voință de supraviețuire… Aveam și momente când vroiam să mă las învinsă dar erau doar momente pentru că imediat parcă o cheiță se răsucea în mine și reveneam din nou la starea DE VEGHE”

Deși se află la mai multe ministere, raportul este ignorat complet. Nu există nicio reacție sau un plan care să rezolve situația. Întreg sistemul beneficiază de 1% din PIB și pare să fi devenit una dintre marile afaceri ale momentului. Pentru că nimeni nu vrea să-și bage nasul acolo, statul român are sub pulpană un sistem mafiot de drenare a banului public și în care sunt nenorocite viețile oamenilor. Nici măcar nu vorbim de incompetență. Vorbim de o stare căutată sub mai toate guvernările. O mașină sordidă de făcut profit. De la actuala guvernare nici nu mă aștept să priceapă despre ce vorbim, poate câte ceva în materie de drenat fonduri. 

Adevărul este  că în 30 de ani nu a mreușit să fim mai buni decât comuniștii. Poate mai răi pentru c-am avut destule din cele trebuincioase. Doar că nu ne-a păsat. 

 

Oameni de colecție: Vlad Alexandrescu

Fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu este invitatul lui Cătălin Striblea la Oameni de colecție

Publicată de Digi FM pe Vineri, 14 iunie 2019

 

De ziua lui Vladimir

E ziua lui Vladimir. 13 ani de când ne-am cunoscut. Asta înseamnă 13 ani în care ai tot timpul să te înșeli asupra copilului tău și să confunzi dorințele tale cu noua persoană, cu noul om care se naște. Cumva noi credem că ei trebuie să ne urmeze în tot ce gândim, că trebuie să se supună, ba mai mult, că trebuie să ne urmeze visele. 

Știți că vorbesc deseori aici despre noi. Cu bune și cu rele. Vladimir mi-a spus în ultima noastră discuție contradictorie că preferă ca eu să fiu cât se poate de sincer la radio. Să spun că nu suntem familia perfectă, că eu îl calc pe el pe nervi și că el reușește să facă același lucru cu noi deseori. Prietenii noștri spun că aceasta este vârsta critică, că așa începe. Azi, eu stau să mă gândesc că dimpotrivă. Aceasta este vârsta la care noul om începe să aibă ceva de spus. Așa, că acceptă-mi azi, dragul meu, în văzul lumii, să-ți spun câteva lucruri pe care le-am văzut în cei 30 de ani de viață în plus.

E momentul la care începi să te desparți de copilărie. Încep să se vadă semnele unui bărbat. O să vii din ce în ce mai rar dimineața, la mama să o îmbrățișezi. E în regulă.

Trebuie să știi că în fața ta vin cei mai frumoși ani. Sunt anii libertății, ai zâmbetelor și ai lipsei de griji. O să cunoști primele iubiri și primele săruturi. O să faci lucruri de care o să-ți amintești toată viața. Acum o să cunoști oamenii care te vor însoți până la maturitate. 

Bucură-te de fiecare minut. Caută să cunoști cât mai mulți oameni. Îmbrățișează-i, cunoaște-le experiențele și încearcă să le vezi părțile bune. 

Învață despre orice, citește tot ce-ți pică în mână. Vezi filme care îți plac, ascultă muzica ta. Și nu uita, adevăratele povești sunt în oameni, nu în telefoane!

Ascultă înainte de a vorbi. Nu te grăbi să rostești cuvinte grele. Respiră înainte de fiecare propoziție. Învață să trăiești în comun. Fii bun, respectuos și corect. Nu numai acum, ci toată viața.

Urmează-ți visul. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu poți să faci ceva.

O să ai eșecuri. E firesc. Viața nu e un succes perpetuu. Nu te amărî. Când o să vrei ceva cu adevărat, o să reușești. Lumea o să te dezamăgească, dar nu uita că imediat o să primești ceva bun în schimb de la viață. 

Ai grijă de tine. Cât ești sănătos, totul se rezolvă.

Și încă un lucru. O să vină ani în care o să te depărtezi de părinții tăi și apoi o să te apropii iar de ei. Relația cu ei o să fie ca un val, cu urcușuri și coborâșuri. E ok. Tot ce trebuie să știi e că, indiferent unde te va duce viața, ei sunt singurii oameni care te vor iubi necondiționat.

La mulți ani!

 

O carte pentru tata: Maja Lunde, ”Istoria albinelor.”

Prin a doua zi de Paște, tata a scos câteva rame și un colac mare de sârmă, o pungă de cuie și o cutie în care se aflau felii mari de ceară, luminoase, cu mii de faguri pe ele. Cerul era albastru perfect, bătea un vânticel și era mai curând răcoare. Când a pus mâna pe clește, mama a început să-l bodogănească încet că e sărbătoare. 

Tata spune însă că albinele nu așteaptă. Că sunt treburi de făcut la timpul lor, că toți apicultorii fac ramele chiar azi și că el nu poate sta. Adevărul este că apicultorii profesioniști își fac ramele de cu iarnă, dar tata este amator și mai are și alte treburi. Că stă după albine, asta se știe în fiecare primăvară. Acum vreo două săptămâni se plângea că din cauza ploii nu poate să pună mâncare la albine. Coșul plin cu pungi de sirop stătea deoparte și el de abia aștepta să le dea albinelor impulsul de care aveau nevoie. 

Prin spatele lui, eu chiar citeam Istoria albinelor de Maja Lunde, cartea momentului. Denisa Comănescu mi-a dat cartea și mi-a spus că e musai să o citesc căci ”e despre albine, dar e despre noi”. În timp ce citesc, o albină cu saci mari de polen portocaliu se așează pe cartea galbenă. O confundă cu o floare mare, nu are de unde să știe că acolo e doar istoria speciei sale. Și viitorul? Foarte posibil.

În curte, la Vaslui, sunt înfloriți toți merii și albinele muncesc să polenizeze înaintea unei vijelii. De la Maja Lunde aflu că polenizarea corectă, de succes, se face cu 2-3 albine pe metrul pătrat. Maja mă învață tot despre albine. De la cum se reproduc, la distanța dintre rame. Unul dintre eroii săi, Thomas avea să afle că distanța corectă dintre rame este de 9 milimetri, nici mai mult, nici mai puțin. Tata îmi spune că apicultorii de la Vaslui măsoară mai simplu: o cutie de chibrituri pusă pe muchie. 

Din punctul de vedere al cărții, tata seamănă cu George, apicultorul îndărătnic care face totul singur pentru binele său și al albinelor. Nu trage de ele, nu le asuprește prin muncă, le lasă ce-i al lor și le dă ajutor. Și-ar fi dorit să-i continue cineva pasiunea dar nu a avut cine. Eu semăn mai curând cu Tom, băiatul lui George care și-a dorit tare mult să se facă ziarist. Albinele nu i-au spus mare lucru deși asta era îndeletnicirea familiei. 

E greu de spus ce cântărește mai tare în scrierea Majei Lunde: relația dintre părinți și copii sau relația noastră cu albinele? Cartea studiază în trei timpuri diferite și în trei zone diferite iubirea dintre părinți și copii. Cartea are personaje la jumătatea anilor 1800, în 2007, atunci când se declanșează marea criză a albinelor, dar și într-un viitor de peste 100 de ani în care abinele au dispărut, iar omenirea trece printr-o criză ecologică, una alimentară și una morală.

Toți cei trei subiecți ai cărții, Thomas, George și Tao, cea din urmă, femeie, își pierd copiii. Fiecare în alt mod și din altă cauză. Îi caută, încearcă să refacă legăturile cu ei, dar nu reușesc întrutotul sau nu de tot. Pentru că destinul copiilor nu este să trăiască visele părinților, ci propriul lor drum. În același timp, toți trei se ocupă de albine, ajunse și ele în alt stadiu al existenței lor ca specie. Thomas ne învață apicultura modernă și ne o lasă nouă, deși el știe că a eșuat. George este clasa mijlocie, cel care în plină dezvoltare înțelege că lumea stă să se năruie, la fel ca și viața și familia sa. Iar Tao reînvață relația complicată pe care omul o are cu insectele. 

Fiecare are o poveste și o spune cu durere, bucurie și mai ales apăsare. Asta pentru că speranța este ultimul lucru de care se bucură fiecare. Cartea în sine trebuie să te pună pe gânduri. Cine s-ar gândi că micii noștri companioni sunt cei de care ne leagă cea mai profundă istorie. Rar te gândești că omenirea este în simbioză cu albinele și că depindem unii de alții. 

O să aflați de aici și că decăderea lentă și a albinelor și a noastră a început deja. Un fenomen misterios face albinele să dispară și aici nu este imaginația Majei Lunde. Asta chiar se întâmplă și noi nu știm de ce. Să fie schimbările climatice, să fie pesticidele din pământ, să fie ploile dese în perioade nepotrivite? Omenirea nu are o soluție și nici preocupare pentru asta. De ce te-ai gândi la soarta unei mici insecte? 

Între timp, tata îmi spune că nu mai vrea să țină stupii. E prea mult acum pentru el, la 70 de ani. În ultimii 30 de ani, el a cărat peste tot și la oricine un borcan cu miere. A fost pasiunea lui și noi am considerat că e un dat să primim un borcan de miere. Mierea a fost mereu în casă, așa cum n-au lipsit apa sau aerul. E așa mare obișnuință că nici acum nu prea îmi vine a crede că s-ar putea opri la un moment dat. Doar că obișnuința asta a binelui pare că are un sfârșit. Maja o să-ți povestească mai bine.