copii

Prințesa Urbană: ”La școală mă dădeau cu capul de tablă. Acasă luam palme.”

Prințesa Urbană are o meserie foarte nasoală, una dintre cele mai nasoale. Nu e ușor să trăiești dintr-un blog, fără să ai o organizație în spate. Să dobândești succesul de unul singur este cel mai complicat drum pe care îl poți alege. Lumea de azi îți oferă această șansă, dar te scurge de toate energiile. Aici nu ai voie să te oprești, să respiri sau să greșești. Nu e nimeni  care să te acopere. 

Și mai e ceva. Prințesa Urbană e mamă non-stop și asta chiar trebuie să fie cea mai grea meserie din lume. Pentru că aici greșești mult, nu vine nimeni cu manuale de instrucțiuni. Deși, paradoxal, succesul ei de aici apare . Lumea vede în ce scrie ea un manual despre cum să ai grijă de copii. ”Deși ce fac eu este să-mi relatez experiențele și a le explica altora prin ce trec. Și să citesc foarte mult despre ce mi se întâmplă.”

Așadar, nu e psiholog, nu e trainer, nu e părinte model. Este o mamă cu doi copii, venită de la Piatra Neamț ca să cucerească lumea părinților. 

A, și o cheamă Ioana. Ioana Chicet Macoveiciuc. 

Mă cheamă Ioana Chicet. Și Macoveiciuc după ce m-am măritat. În acte mă cheamă doar Macoveiciuc, dar eu am vrut să păstrez pe cărți și numele meu de acasă. Sunt ultimul Chicet din familia noastră și am vrut numele în amintirea tatălui și a bunicului meu care și ei au scris. Dacă mă gândesc bine și mama a scris povești de dragoste. Țin minte că m-am băgat în sertarul ei și am găsit acolo câteva lucruri scrise frumos. Nu o să povestesc acum pentru că și așa sunt rușinată de gestul meu de copil. 

De fapt, dacă mă gândesc bine, puțină lume îmi spune Ioana. Acasă sunt ”mami, mami, mami, ” sau ”auzi” pentru soțul meu. Pentru lumea de pe internet sunt Prințesa, Prințeso, doamna Prințesă sau chiar doamna Urbană. Mi-a spus cineva de la televizor: ”Dar ce nume interesant aveți. Așa e și în buletin?”

Prințesa îmi povestește, ca într-un film, că meseria ei începe de la prima oră. Diminețile sunt foarte complicate pentru oricine. Mai ales pentru cine nu e matinal. Cu atât mai mult pentru copii care au un timp și un univers al lor. Noi am căutat tot felul de trucuri care să-i scoată de acolo și să minimizeze conflictele dintre noi. Și s-a întâmplat să ieșim cu ei urlând pe casa scării, s-a întâmplat să întârziem sau să-i ducem la grădiniță în pijamale pentru că nu am reușit să-i convingem. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. 

Am învățat să ne trezim mai devreme. Fetița chiar are nevoie să se joace. Și totul durează foarte mult. Dar le dau timp și eu pregătesc tot ce trebuie. E frustrant că întârziem mai mereu și vorbim doar de câteva minute. Cel mai mult ajută să nu ne certăm noi adulții. Dacă ne înjunghiem între noi, lucrurile devin și mai complicate. Copiii imedat simt tensiunea și vin să mai bage bățul prin gard.

Trebuie să știți că Ioana mănâncă Nutella pe ascuns de copii ei. Este pusă într-o cămară pe raftul de sus, acolo unde ei nu ajung. ”Ce e mai sus de înălțimea lor e o lume care nu-i interesează, nu există.” Dar cum să mănânci pe ascuns?  ”Noi nu le dăm dulciuri procesate. Sigur că vor avea acces la ele în viitor, dar nu acum. Încercăm să ne descurcăm cu dulciuri făcute în casă, cu fructe. Nu le dăm sucuri și lucruri din astea.”

Prințesa Urbană vorbește mereu vesel. Dar registrul se schimbă atunci când vorbește de copilăria sa. Și o aduc înapoi acolo cu ajutorul unei amintiri legate de o banală banănă. ”Prima mea banană am văzut-o în wc-ul școlii. Acolo ne-a chemat o prietenă care avea mama lucrătoare la magazin să împartă cu noi, la patru, un fruct cum nu mai văzusem. Și așa uimită eram și așa gust bun avea, încât am scuipat, am pus în batistă și m-am gândit la mama, să-i duc ei. Vă dați seama că până când a venit seara acasă era praf. Și cu groază nici nu a putut mânca pasta din batistă.”

Pot să spun c-am avut o copilărie fericită. Mie mi-era deajuns că eram cu mama și cu tata. Dar ce mă marchează cel mai mult era că faptul că trăiam într-o lume violentă. Mi-am dat seama de curând, de când am copii, că bătaia și lovirea erau obișnuite. Pe mine învățătoarea mă dădea cu capul de tablă, deși nu eram un elev rău. Dimpotrivă. Mă loveau și acasă. Chiar îmi spunea că are pretenții mari de la mine. Aveam părul prins într-o coadă de cal și mă prindea de el și mă dădea cu capul de tablă. Toată lumea făcea asta, toți copiii pățeau asta. Târziu le-am spus acasă. S-a dus tata și a rezolvat. Dar palme și rigle la mână erau mereu. Era o onoare între băieți să ia bătaie cu furtunul și lanțul.

Acasă mi-am luat palme. Principalul conflict era că deschid gura. Asta îmi reproșa mama. Nu prea am vorbit despre asta nici la maturitate. Tata a plecat când aveam 12 ani, ne-am regăsit când aveam eu 30 și eram înstrăinați. Cu mama încerc să repar.

Dar tu cum ești, Ioana? ”Am avut momente când am ridicat mâna asupra copiilor și m-am îngrozit. Cum să dau în cea mai dragă persoană pe care o am pe lume? Apoi am citit că furia durează 90 de secunde și am încercat tot felul de tehnici ca să rezist acelor 90 de secunde. Și am reușit treptat. Și sun la cineva ca să-mi vărs amarul. Apoi, le-am spus că nu plec de lângă ei până nu rezolv problema”

Ioana este un autodidact în meseria sa. Cea de mamă și de persoană care se oferă lumii cu experiențele sale. A citit mult, a mers la psiholog, a făcut terapie, a încercat să înțelegă elementele care ne fac să fim ceea ce suntem. Și să le pună în mișcare. Asta nu a scăpat-o de depresie despre care vorbește deschis. ”Refuzam să ies de sub pat pentru că era singurul loc în care mă simțeam în siguranță. Am fost la terapie, dar prima dată nu m-a ajutat. Am reluat după ce-am născut și acolo am abordat și fricile pe care le am despre sau pentru copii.” 

Mai puțin vorbește însă despre fluturele tatuat pe mână, un simbol atât de personal, dar despre care nu are a spun nimic. Poate data viitoare.  

Foto: Facebook-ul Prințesei 🙂

  

Elita lui opt și jumătate

Ați aflat la sfârșitul săptămânii trecute că există măcar trei licee din România care le impun copiilor de gimnaziu nota 8,50 pentru a rămâne în școală. Spun doar trei pentru că informația este din presă și nu a stat nimeni să verifice ce lucruri apar în alte orașe. Știți deja că vorbim de cele mai bune licee din Brașov, Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Colegiul Național Andrei Șaguna și Colegiul Național de Informatică Grigore Moisil.

Între timp, ministrul Andronescu a anunțat că prevederea este ilegală și că ea nu poate trece peste lege. Spune că le va cere ca aceasta să fie înlăturată. Știți deja punctul meu de vedere: nu numai că e ilegală, dar e dincolo de rostul unei școli publice care trebuie să ofere învățământ mediu de calitate. În plus, este înlăturată total responsabilitatea profesorilor. Or școala este despre elevi, iar profesorii trebuie să-i ajute. 

Dar…

Dar am văzut reacțiile multor cetățeni pe Facebook și mă întreb dacă nu cumva e timpul să avem o dezbatere adevărată despre treaba asta care să  consfințească un fapt adevărat: școlile nu sunt egale. Întâi reacțiile.

Adrian Lixandru: Sunt doua aspecte complet diferite : sunt profesori complet “ depasiti “ , DAR “sa nu lasi niciun copil in urma “ ? Unora nu ai ce le face si nu aveau ce cauta acolo . Tot datorita sistemului au ajuns nejustificat acolo!

Mirela Popescu: Cine merge la Colegiile de elită știe ce îl așteaptă. Copiii care intră la liceele de elită obțin cu ușurință media 8.50. Probleme au cei care intră pe locurile speciale, nu fac față nivelului de pregătire. Profesorii sunt obișnuiți să lucreze cu elevi foarte buni, nimeni nu stă să lucreze cu câte un elev care nu se ridică la nivelul clasei respective. Elevii de la aceste licee sunt foarte mult susținuți de părinți, de aceea excelează. 

Olimpiu Galani: Nu mi se pare deplasat. Din contra mi se pare normal și firesc. Cumva chiar capitalist. Dacă era vorba despre o alta instituție publică, cum ar fi ANAF, unde ii ține pe toți indiferent de „note” altă ar fi fost opinia majorității….

Alexandru Diaconescu: Se practica si în București, unde până si invatatoarele „vedeta” isi aleg elevii din clasa. Nici un cadru didactic nu-si bate capul cu elevii slabi sau din medii defavorizate. E mai ofertant sa lucrezi cu elevi „de elita”. Dar pana la urmă salariul recent marit e din bani publici, nu?

Carmen Tofan: Se practica, ma tem, peste tot in lume. La școala copilului, la sfârșit de an se dau examene de evaluare. Daca la cel de sfârșitul clasei a 12-a nu iei A (9-10), îți cauți alt colegiu pentru ultimul an (clasa a 13-a), echivalentul ultimului an de liceu la noi. Anul trecut au dat niște părinți școala in judecată si au câștigat dreptul copilului de a rămâne in școala in care era din clasa a 7 a. Ma tem ca asa își mențin locul in league tables… O porcărie!

Bogdan Ionuț: In SUA nu este la fel, in scolile de elita? Si acolo din cate stiu eu, esti nevoit sa ai o medie minima, altfel pleci sau iti pierzi bursa (ori platesti).

Sunt convins că este o grămadă de lume care gândește la fel. Este uman, este natural. Oamenii nu sunt egali între ei, nici nu pleacă în cursa școlii de pe aceleași poziții și nici în viață. În mod evident, România are deja o pătură care poate oferi copiilor ceva mai bun și mai bine. Și asta înseamnă de la dotări, profesori, meditații, vizite la școală și de ce nu, intervenții la limita corupției. Să nu ne amăgim. Peste tot în lume accesul al învățământ de calitate este dat și de un statut social. 

Și în România e la fel. Tot ce ai de făcut ca să-ți bagi copilul într-o astfel de școală este să-ți faci o mutație în zona cu pricina. Te ajută și lumea de la școală dacă e necesar. Să recunoaștem: școlile din România deja s-au împărțit între școli bune și mai puțin bune, între școli centrale și periferice, între școli bogate și sărace. De ce să nu consfințim inegalitatea dacă ea există, ar spune multă lume.  

Ați putea să fiți de acord cu un astfel de program care să ne spună din start: copiii nu au drepturi egale în viață? Și să fie făcut pe bani publici? Și într-un sistem care scârție de corupție? Mi-e teamă că nu avem resursele să facem asta. 

Dar ar fi o soluție. Și una pe care fiecare ne-o putem asuma. Lăsați banii statului, din impozitele noastre să meargă și către școlile private. Lăsați ca banii să urmărească elevul. Încurajați primăriile să finanțeze și școlile private că tot din comunitate fac parte. Și apoi părinții plătesc și taxa la școală, iar școlile vor fi obligate să ofere calitate. Fiind un sistem mixt vei putea cere și standarde legate de note. 

Până atunci, însă, dacă admiterile în aceste școli menționate au fost corecte, domnii profesori trebuie să-și asume că învățarea este un proces colectiv în care cineva predă și altcineva învață. Iar dacă copiii care au intrat în clasă sunt slabi sau sunt piloși, să o spună de la bun început cu voce tare. Și să oprească nemernicia.  

Vă las, la final și opinia lui Radu Paraschivescu despre același subiect. 

 

Să vezi dictatura cu ochi de copil

Ce înțeles să mai caute un adult la o carte care se numește  Friedrich, marele detectiv? Și care sigur este o carte de copii. Sigur, la vremea potrivită, am citit Micul detectiv al lui Iosif Vișin, aventurile scrise de Mircea Sântimbreanu, dar și Cireșarii. Povestea e necesară, intriga la fel, stimularea imaginației, nu mai zic. Dar azi după atâtea cărți, cum să te mai întorci la 13 ani?

Și cum se explică atunci de ce nu am lăsat-o din mână, o zi cât a fost nevoie să o citesc. Ce are special această carte care te ține, te cheamă înapoi și te împinge să treci de povestea unui mic detectiv. Poate o frază, la final care îți spune că ”nu trebuie să lași pe nimeni niciodată să gândească pentru tine.” Poate un final pe care-l intuiești greșit și te lasă apoi fără răsuflare, cu amărăciune și doar cu speranță.

Sau poate incursiunea zilnică în viața unor oameni peste care venea răul cel mai mare, iar ei puteau doar să-l bănuiască. Îl simțeau, îl palpau, dar nu aveau arme să-l oprească. 

Trebuie să știți că Friedrich este un băiețel din Berlinul începutului de ani 30. Marea sa pasiune este munca de detectiv în care e angrenat cu prietenii săi gemeni, Victoria și Albert. Muncă de puștani, evident: găsesc obiecte pierdute pe care le dau la poliție, se uită după locuințe nepăzite sau după hoți și-și fac speranțe și iluzii că atunci când vor fi mari chiar asta vor face. Tatăl lui Friedrich este jurnalist și este prieten cu un autor celebru al vremii Erich Karstner. Personajul e real și a scris o carte de copii Emil și detectivii, celebră decenii bune. 

De aici cartea amestecă ficțiunea cu realitatea brută. De fapt acesta este scopul. Toate întâmplările ficționale ale muncii de detectiv se împletesc cu cele adevărate ale începutului și creșterii nazismului în Germania. Friedrich are ocazia să vadă cum toți oamenii buni din jurul său sunt îndepărtați. Cum lumea află că nu e vorba de politică aici, ci de viață și  moarte. Vecinii evrei fug în alte țări. Grupul de intelectuali ai prietenului Karstner este urmărit și hăituit de Gestapo. Unii fug din țară, alții se ascund, iar unul este ucis. 

Friedrich e martor la discuțiile din casă, acolo unde doi oameni normali se uită cu neliniște la ridicarea anormalului. Și la modul în care își pierd unul dintre fii, fratele lui Friedrich, care devine nazist. Dialogurile dintre tată și fiu zugrăvesc absurditățile pe care le veți întâlni și astăzi. Naționalismul, xenofobia, populismul, minciunile politice se împletesc pentru a dărâma societatea celor pașnici. Afirmarea unei nații superioare, a unui dușman permanent în alte țări și promovarea unui lider autoritar începând de la copii până la cei mari sunt descrise cu acuratețe de Phillip Kerr. 

Ești martor nu musai la aventurile lui Friedrich, dar mai ales la modul în care pe povestea sa se țese povestea mai puternică a celei mai mari greșeli a umanității. Și apoi te uiți în jur și vezi semnele zilei de azi. Și te întrebi dacă nu cumva stăm în aceeași expectativă și dacă oamenii buni nu pot face mai mult. 

Și aici mă opresc pentru că nu mai e o carte de copii. E o carte despre copiii noștri care azi sunt de vârsta lui Friedrich. Nu cumva vedeți niște nori la orizont? Poate nu întâmplător citesc această cartea în ziua în care 30 de intelectuali europeni semnează o scrisoare în care atrag atenția că Europa trăiește din nou zorii anilor 30. Valorile corecte ale omenirii sunt îndepărate pas cu pas și odată cu ele și iluziile despre pacea copiilor noștri. Ar trebui să citiți această carte împreună. Să vă regăsiți copilul și copiii din voi. Și să vedeți cum puteți înfrunta norul.

Friedrich ajunsese la o concluzie: ”dacă eu voi fi bun mereu, ceilalți nu pot să învingă.” E un bun început! 

Prima mea beție. Ghid pentru părinții cu adolescenți

Nu-mi aduc aminte ca în adolescența mea băutura să fi fost o problemă. Cred că găseam băutură la discreție și oriunde m-aș fi dus. Nu cred că era vreo interdicție pe undeva. Fiind începutul anilor 90 aveam acces și la terase. Cred că prima dată am pășit într-una printr-a a șaptea, a opta. Nu exista cineva care să te dea afară. Poate o singură dată am avut probleme, când a dat dirigintele meu peste mine, dar eram deja mare și la chiar în seara respectivă nu beam, eram la o pizza.

Mai erau și garajele vecinilor, unde se aflau butoaie și eram invitați pe rând de către fiii proprietarilor. Și desigur să nu uităm că mereu apărea câta o sticlă de plastic cu vin sau alte alea. Și nemuritoarele cutii pătrate cu votcă de la Scandic.

În toți anii aceștia nu știu să-mi fi făcut taică-meu vreun instructaj asupra tehnicii de băut, cantităților și așa mai departe. Îmi atrăgea atenția dacă luam ceva din casă și desigur era destul de strict la treaba asta. Era un fel de interdicție, să zicem. În situația asta, cred că m-am îmbătat de vreo două ori tot liceul, dar de băut am băut de mai multe ori. Am folosit o limită de bun simț.

În nici un caz taică-meu nu a fost chemat la școală și instruit să-mi povestească despre băutură. Asta nu se întâmplă nici acum, când nici eu, nici alții, nu suntem chemați la școală să ni se povestească despre alcool și copiii noștri. Știu că accesul la băutură e mai greu azi decât acum 30 de ani, dar sunt convins că toți adolescenții își pot procura băutură fără probleme.

De asta trebuie să vă istorisesc despre ce au învățat doi prieteni de-ai mei, părinții unui copil care învață în Anglia. Puștiul e deja la liceu și e la vârsta la care urmează să cinstească ceva sau deja a făcut asta. Părinții au fost invitați la școală să ia parte la un seminar în care să li se vorbească de adolescenți și alcool. Drept este că seminarul e doar unul intr-o lungă serie care se ocupă de creierul adolescenților, de sexualitatea lor, de modul în care reacționează la provocări sau la controverse.

Nu întâmplător, englezii au astfel de seminarii în școli și pentru elevi și pentru părinți. Anglia are probleme mari cu alcoolul în rândul adolescenților. Aproape 40 la sută dintre copii între 11 și 15 ani au băut deja în Anglia, 8 la sută dintre ei s-au și îmbătat, iar 22 la sută au băut mai mult de 15 unități de alcool pe săptămână.

Așadar, părinții sunt invitați la școală să li se spună cam tot ce trebuie să știe despre întâlnirea copilului lor cu băutura. În mod controlat și decent. Așadar, câteva lucruri importante pe care trebuie să le știți dintre recomandările pe care le-au primit la școală. Seminarul a fost ținut de psihologi de profesie și oameni specializați în dezvoltarea copilului

Adolescenții au nevoie să socializeze, deci trebuie să-i lăsați la petreceri, dar nu mai mult de o dată pe lună.

Este obligatoriu să știi cine vine la petrecere și câte persoane vor fi. De asemenea, la fiecare cinci adolescenți trebuie să fie prezent un adult. Potrivit legii britanice, ești responsabil de tot ce se întâmplă în casa ta. Dacă apar droguri, băutură în plus sau alte evenimente neplăcute poți răspunde și penal.

Stabilește regulile petrecerii de la bun început. Și cantitatea de băutură. Până la 15 ani nu este voie să le dai alcool. Cei mari au voie la un pahar de bere pe seară. Fii sigur că vor încerca să strecoare mai multă băutură. Va trebui să-i oprești.

Regulă importantă: paharele nu se lasă nesupravegheate din cauza drogurilor care pot fi puse în băutură. Fetele suntt învățate să folosească o ojă specială care, în contact cu băutura, își va schimba culoarea, dacă aceasta conține droguri. Asta în caz că le-a strecurat cineva în pahar. Nu-i lăsa să bea repede.

Stabilește ora la care se încheie petrecerea. Dacă e noaptea nu mai târziu de unu nopatea. Dacă e târziu, vii și-l iei. Dacă nu, școala te încurajează să-l lași să folosească mijloacele de transport în comun.

Dacă, totuși, vin atinși acasă sau beți de-a dreptul, nu te repezi în ei. Nu are rost să rezolvi treaba atunci. Nu-i adu aminte de alte nerealizări. Totul se tratează în ziua următoare după ce-au trecut efectele alcoolului. Și atunci cu calm și cu referire doar la problema respectivă.

Și obișnuiește-te cu ideea că va crește și va bea și fără supravegherea ta. Învață-l să bea singur și sigur.

Și aceasta este doar lecția despre băutură. Căci la școală și alte seminarii sunt lecții despre sex, dar și despre modul în care creierul copilului se comportaă la această vârstă la care sunt de neînțeles. Și admite că în 80 la sută din cazuri, părinții sunt cei care pun băutura în mână.

Statisticile din România arată mai prost decât cele din Anglia. Suntem pe un loc șapte european în această chestiune, după Cehia, Lituania, Ungaria, Croaţia, Danemarca şi Bulgaria.

Studii mai vechi arată că în urmă cu aparoape 10 ani 85 la sută dintre puștii de 16 ani din România deja băuseră. În următorii ani am ajuns la 72 la sută, dar datele ne plasează peste Europa. În același timp, nici nu văd c-am face ceva, deși alcoolismul este una dintre principalele probleme pe la noi.

Cred că primul pas ar trebui să fie instructajul de acasă, dar ar trebui să avem curaj să vorbim despre asta și la școală. Deci, când ați băut prima oară? Dar copilului când i-ați dat de băut.

Reforma școlii reușește: repetent în clasa întâi

Știrea este că timid s-a strecurat în spațiul public o mică dezbatere despre învățământ. Parcă s-a auzit mai mult decât agenda noastră obișnuită. Evident că s-a pornit de la lucrurile lansate de doamna Andronescu care are un nou plan de reformă a educației. Culmea că și președintele are un plan. Așa că voi comenta și eu despre ce s-a auzit până acum. Și nu o voi face ca jurnalist, ci ca părinte. Pe baza experiențelor mele, dar și a preoocupării pe care trebuie să o am pentru copilul nostru. O să zic câte o idee despre ce a ieșit la iveală. Și nu o luați decât așa cum este: o părere personală, la cald. Așadar:

Repetenția în clasa întâi. Legea nu permite, doamna Andronescu zice c-ar trebui. Nu înțeleg de ce am ajuns aici. Și care e miza. Oricum nu o să rămână nimeni repetent vreodată. E o corvoadă pentru profesori. Și birocratică și umană. Altfel, ce face atât de greșit un copil de șapte ani încât să rămână repetent? Cât de slab să fie la carte? Nu cumva e o problemă psihologică cu copilul, de adaptare? Nu găsim un mecanism de ajutare a acestor copii care nu se adaptează? Trecem direct la repetenție? Temă falsă și apoi problema principală e ratată complet. Nu ar trebui să lăsăm pe nimeni în urmă. 

Vacanțe mai puține și mai scurte. Doamna Andronescu vrea să facă vacanța de iarnă mai scurtă, să mai umble la cea de primăvară și să o scoată pe cea dintre semestre. Nu a rezultat de ce este necesar, dar să zicem că e un pic anormal ce e acum. Bucățica asta de semestru unu din ianuarie e ciudată. Dar iarăși ratăm esența. Doamna Andronescu nu vrea neam să recunoască marea probemă: vacanța de vară este prea lungă. Trei luni sunt un coșmar,  copiii uită tot. Ar trebui scurtată pentru că nu este necesară o atât de perioadă. Nu mai sunt în anii în care copiii trebuie să ajute la câmp. În lumea vestică, școala începe în august. Cred c-ar trebui să mergem în direcția asta. Adică, mai multă atenție pentru copii, nu pentru profesori.

Reintroducerea treptei a doua. Înțeleg că doamna Andronescu spune că ar deveni Bac-ul mai ușor. De acord. Dar alt argument care este? Nu știu, iar singurul lucru care mi-a venit în cap este că e nevoie de pregătire și în clasa a X-a. E prea multă materie la Bac? Alege lucrurile relevante pentru zona respectivă. Fă-l pe domenii sau pe grade, nu musai la fel pentru toți. 

Ajung aici și la ideea lui Iohannis: Bacalaureatul cu două viteze. Sunt de acord, poate că este necesar. E un moment în care poți să-ți decizi viitorul. Vrei la facultate? Intri la Bac-ul greu! Vrei să fii meșter: mergi la cel ușor! Asta e o idee la care trebuie să ne gândim și să-i găsim o formă de funcționare. 

Șase ani la ciclul primar și câte trei la gimnaziu și liceu. Adică a cincea să treacă la școala primară. De ce o fi mai bună ideea domnului Iohannis, nu știu. Poate că sunt studii care să arate că e o perioadă de adaptare mai bună a copiilor. Mie mi se pare o zăpăceală. Cred că e o chestiune de formă și nu de fond.

Bacalaureat la șase probe. Tot de la domnul Iohannis. Mi s-ar părea minunat să-l cupleze cu treapta a doua. O să băgăm pregătire în ei ca la balamuc. Ce-mi place însă la această idee este însă posibilitatea facultăților de a cere un anumit obiect la Bacalaureat. Asta chiar are sens. De încurajat. 

În fine, nu știu cât și cum vom purta această dezbatere. Mi-e teamă că o să fie acoperită de de acareturile zilnice. și cele care sunt mai interesante pentru actuala guvernare. Sper ca după toată perioada asta chiar să le putem discuta amănunțit. Deocamdată, ținem ochii pe ele. 

 

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.   

Un cadou neașteptat de Crăciun

Eu mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme. Am trăit la radio una dintre acele întâmplări care te lasă cu gura căscată. Și încerci să cauți în memorie când ce și cum s-a întâmplat. Și îți dai seama că viața are atâtea nuanțe și momente pe care nu le prindem și nu le înțelegem. Și că vedem diferit atâtea lucruri, dar că simțim împreună. 

Pe femeia care vorbește mai jos nu am cunoscut-o până ieri. Nu ne-am întâlnit sau cel puțin eu nu știam asta. Și a intrat în direct la matinal cu mult noroc, dintre cele șase telefoane pe  care le aveam în linie. Pot doar să vă spun c-am stat apoi îndelung de vorbă cu ea. Se numește Ema, nu ne-am văzut decât o dată în viață, deși eu am uitat. Iar azi am aflat cu surprindere că suntem vecini la câteva sute de metri distanță. Ca să vă stârnesc mai mult interesul, o să vă spun doar că povestea are legătură cu copiii fiecăruia dintre noi. Și că al meu a marcat-o pe viață. Mai mult nu vă spun pentru că merită să auziți lucrurile așa cum s-au întâmplat. 

Știu doar că aseară, după toată povestea asta m-am uitat pe fotografii vechi să regăsesc copilul acela. 

Țara fără hârtie igienică

Mă deranjează o situație zilele astea. Și-mi dă un sentiment de neputință. Pentru că nu știu cum să-i explic unui copil asta. 

Am tras cu urechea la câțiva puști aflați în pragul liceului. Împărțeau un suc la mall. ”Dacă intri acolo, faci sigur Ebola, două tipuri de cancer și o boală de piele.”  Vorbeau de toaleta din școala lor. ”Nu se poate intra acolo de miros,” spune un altul. ”Nu am avut niciodată hârtie igienică,” apare o concluzie. 

Mi-aduc aminte de fiu-meu care evită cât se poate toaleta din școală. E renovată, înțeleg, dar în mintea copilului s-a format, după ani, ideea că acesta este un loc de evitat. Deunăzi, doi părinți mi se plângeau că al lor nu se duce la toaleta școlii pentru că nu are niciodată hârtie igienică. Am scris pe Facebook și am cules mesaje. Nu numai hârtia igienică lipsește. Lipsește și apa și săpunul. Ca să nu spun de cazurile unde lipsește cu totul wc-ul. Nu ați uitat că în România, o copilă a murit căzută în haznaua din curtea școlii. 

Mai mult

Ce-am văzut la Târgul de Educație. Și cum înveți să zâmbești

Am fost zilele astea la târgul de educație World Fair Education. E o experiență importantă pentru noi, dar și pentru alții, mai ales dacă copiii noștri au prins gustul unor ieșiri în afară sau au experiențe de învățare în tabere internaționale. Și mai ales pentru cei care s-au decis că viitorul copiilor lor este în străinătate, fie la universitate, fie la liceu. 

Nu e nicio surpriză că sălile erau pline. România are o pătură de cetățeni bine conectată la ce se întâmplă în afară, are oameni cu bani, are oameni hotărâți și care știu să caute ce este mai bun pentru copiii lor. Iar a studia peste granițe, în diferite forme, a devenit din ce în ce mai accesibil. Ce am văzut și ce este important de știut. 

Mai mult

Oameni de care nu vorbește nimeni. Și o faptă bună

Uneori, viața este la un telefon distanță. Un telefon pe care o secretară îl poate da sau nu. Dintre toate lucrurile din lume, te-ai gândi vreodată că o secretară sau dispoziția ei este cea care poate face diferența? Un minut mai devreme sau unul mai târziu, cineva care intră pe ușă sau nu, un gând care poate veni sau nu. Toate astea duc la un telefon care îți arată că drumul tău este în altă parte.

Asta i s-a întâmplat lui Dragoș. Un telefon de la secretara DGASPC Huși i-a arătat cu 18 ani întârziere că este viață și pentru el. Că este și el important. Când a fost sunat, Dragoș Pleșuvu avea 18 ani, nu luase Bacalaureatul și lucra într-un bar din Huși, Zodiac. Întâmplător, am fost odată acolo. Ne-am întâlnit. Nu l-am reținut.  Poate era și un motiv.

Mai mult