comunitate

Oana Gheorghiu: „Nu suntem Germania, trebuie să ne găsim drumul nostru”

Încep o nouă serie de interviuri la Europa FM și aici, pe blog. Se numește Interviul de Zece. Pentru că e difuzat duminica la ora zece, pentru că, în general, are în jur de zece minute, dar, mă gândesc eu, și invitații sunt de zece.

Cred că e un pas firesc după Oameni de Colecție pe care l-am realizat trei ani la Digi FM. Atunci mi-am propus să învăț și să învățăm să ascultăm. Să vedem care sunt poveștile din spatele unor idei, să auzim cum se construiește o carieră și care sunt resorturile din spatele unor apariții publice.

Acum o să merg mai departe. Cred că țara asta are nevoie să construiască comunități. Să găsească mecanismele prin care să lucrăm împreună. Zic că perioada individualistă a României trebuie să se termine. Dacă vrem să mergem mai departe, atunci de aici trebuie să începem. O să caut lucrurile care ne fac unici, dar mai ales cele care ne unesc. Ce trebuie să schimbăm și care ar fi proiectele noastre comune.

Am invitat-o prima dată pe Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață. Firesc este prima invitată pentru că ea este unul dintre cei care a deschis acest drum. Ea este constructorul prin excelență. Ea, alături de Carmen Uscatu au construit un spital, dar, mai important, au strâns în același gând sute de mii de români. Vedeți diferența? De data asta nu ne-am mai unit ca să urâm sau să dărâmăm pe cineva, ci ca să construim. Despre asta e vorba.

Ce spune Oana Gheorghiu?

  • Nu o să fim niciodată Germania, trebuie să ne găsim drumul nostru
  • România s-a descurcat bine în criză. Nu vă mai uitați la extreme, ci la întreaga societate
  • Scopul nostru ar trebui să fie ca niciun copil să nu mai trăiască în sărăcie
  • România e țara aranjamentelor, nu a regulilor
  • Educația este scopul nostru pe termen scurt
  • În 25 de ani ar trebui să învățăm să respectăm regulile de bună voie.

Responsabilul cu școala e în campanie electorală. Nu-i problemă, ne ocupăm noi.

Am făcut o scurtă invitație celor care mă urmăresc pe FB să spună în ce stare au găsit lucrurile la școala copiilor lor. Și, evident, că ajung la aceeași concluzie: omul sfințește locul. La unii se poate, la alții nu. Iată mai jos postarea.

Bănuiesc că până la ora asta, toată lumea știe care e situația la școala unde învață copilul. Hai să facem un experiment…

Publicată de Cătălin Striblea pe Duminică, 13 septembrie 2020

Mărturiile celor de aici, dar și ce-am auzit întreaga săptămână la Europa FM, cred că ilustrează foarte clar ceea ceea ce ni se întâmplă. O să încerc să trag câteva mici concluzii care să ne arate cum stă situația

1. Școala începe inegal în România. Directori, comunități și responsabili guvernamentali au interpretat normele legale după pricepere și le-au aplicat după putință. Unele comunități s-au descurcat mai bine altele mai prost.

2. Cred că dacă am aplica modul în care s-au pregătit școlile pe o hartă a inegalității am avea o imagine exactă. Urbanul s-a descurcat mai bine, ruralul mai prost.

3. Administrația locală, care are un cuvânt de spus, a lăsat treburile de izbeliște. În câteva școli sectorul 6 din București s-au pornit renovări tocmai acum. În alte părți, cum e în celebrul caz de la 195, nu a fost loc de nicio mână de var. De fapt această situație, dacă mă întrebați, era, mai curând, sarcina primăriilor.

4. Ministerul a dat măsura puterii sale duminică seara, atunci când doamna ministru a anunțat că secretarul de stat de la preuniversitar este în campanie electorală. Meșteșug mai mare de prostie din partea statului român, mai rar. Iar domnul Orban ne cere să avem încredere.

5. Autoritățile române au fost incapabile să pregătească infrastructura pentru școala online încât ți-e face frică de ce slabe sunt. Eu cred că România este atât de pregătită să mute hârtii încât a uitat să facă și altceva. O mizerie.

6. Risipim bani. Și nu neapărat din vina autorităților. În sectorul 1 se distribuie tablete. Foarte multe au fost cerute de copii care aveau un Iphone în buzunar. Nu lua dacă nu ai nevoie de ele! Trebuie să ne organizăm să ajungă la cei cu adevărat în nevoie.

7. Mulți părinți se plâng că nu știu nimic. Sau că școala nu le-a spus nimic. Aici, vinovăția merge în ambele părți. O dată către școală care ar fi trebuit să facă procesul cât mai transparent. Și a doua oară către părinți care trebuiau să bată la uși cu săptămâni înainte, iar dacă erau ignorați, să se organizeze.

8. Părinții simt nevoia să intre personal în școală să vadă cum arată lucrurile. Nu se poate. Dar școala poate să invite un grup de reprezentanți sau să facă filme și fotografii pentru a le arăta oamenilor cu stă situația.

O concluzie de care avem nevoie

Eu cred că începutul școlii este mult mai greu în România pentru că noi nu avem comunități formate. Cred că ne lipsește exercițiul de a lucra împreună, de a ne asculta și de a găsi soluții. Ne place mai curând critica și să așteptăm să rezolve alții o problemă. Dacă aș fi avut o putere în această situație, aș fi procedat în felul următor. Aș fi comunicat părinților peste vară la ce să se aștepte, ce i s-a cerut școlii și le-aș fi cerut sprijinul. Aș fi făcut grupuri online, aș fi strâns păreri, aș fi încercat să văd ce este mai bine pentru copii, profesori și școală.

Noi avem însă o altă cultură: suntem conduși. Niște cetățeni iau decizii în numele nostru, le pun în aplicare mai bine sau mai prost, iar noi le spunem la final cât sunt de ageamii. După care fiecare își rezolvă problema. Ce să vezi, de data asta nu ne mai putem rezolva individual problemele. Nu mai avem la cine suna ca să facă mai bine un pic pentru copil. Nu mai ai unde să-l muți, să-l dai la meditații sau să-i pui o pilă.

Cred că gândul optimist al acestei situații este că vom fi siliți să lucrăm împreună. Și o să învățăm.

Foto: Octav Ganea, Inquam Photos

Dacă pensionarii plătesc facturile, cred că putem și noi. Și un pic despre populism

Dacă-l sun pe taică-meu la telefon, trebuie să facem și un pic de politică. E obligatoriu, bănuiesc, cam ca în toate familiile din România. Știți voi povestea cu: “Ai văzut ce-au mai făcut ai tăi?” Că, mereu, fie ai mei, fie ai lui, fac câte ceva cu care niciunul nu este de acord. 

Așa că l-am sunat și tura asta ca să-i povestesc un pic despre populism, sau ceva asemănător. Doar că de data asta mi-a spus că-l deranjez pentru că face ceva important pe telefon. “Îmi instalez niște aplicații,” mi-a spus. Tata are 70 de ani și asta înseamnă că i se instalează niște aplicații pe telefon, probabil de către un cunoscut. Așa că, pentru că m-a concediat rapid, trebuie să vă spun vouă ce aveam de gând să-i spun lui. 

Cred că unul dintre cele mai plăcute lucruri din lume este să te scutească cineva de datorii. Și de îndatoriri. Iar cel mai bun nas pentru asta îl au politicienii. Ei intuiesc exact dimensiunea unei astfel de probleme și fac tot ce le stă în putință să facă plăcere publicului. 

De asta nu mă miră deloc că două dintre cele mai rapide legi votate în Parlamentul României au venit în timpul acestei crize. Prima prevede amânare plății ratelor, chiar dacă ești rău platnic. Și a doua te scutește de contribuții sociale, dar și de plata utilităților. Chiar dacă aproape nu ai nevoie.  

Legea intervine și-n relația cu furnizorii de utilități. Adică un număr de persoane pe care nu-l putem ști acum ar putea să nu mai plătească apă, curent, gaze, căldură, gunoi, cablu tv, câtă vreme este stare de urgență. Există condiția de a fi afectat direct sau indirect de criză și să pierzi măcar 15 la sută dintre banii pe care-i primeai.

Deci, chiar dacă tu primești șomaj tehnic sau ai o formă de salarizare sau un acord cu patronii tăi în care mai primești niște bani, tot poți fi scutit de plata facturilor la utilități. Și mie nu mi-e clar de ce-am făcut asta în această perioadă.

Ce poate fi rău, se va întreba multă lume, dacă o perioadă în care cu toții suferim, lumea nu-și va plăti diversele datorii pe care le are față de furnizori? Până la urmă e vorba de corporații care pot să reziste și nu au nevoie de toți acești bani. Mai ales că aceste corporații au rezerve din care să trăiască. Plus că nu toată lumea va renunța la plata facturilor. Acesta este un tip de ajutor țintit. 

Există câteva argumente pentru care treaba asta nu este, însă, viabilă. Economia României a scăzut semnificativ. Poate cu 30 la sută, poate mai mult. Iar cea mai mare dorință a tuturor este să mențină banii în circulație. Căci asta s-a întâmplat acum. Cu ceva bani în buzunar, economia s-a oprit brusc pentru că noi nu am mai avut unde să-i cheltuim. Or nevoia disperată a acestor zile este să cheltuim bani. 

Mai mult, cu majoritatea companiilor oprite, aceste firme de utilități sunt de fapt arterele prin care mai curge ceva sânge în economie. Ei sunt obligați să furnizeze servicii, dar nu mai pot încasa bani. Dacă o mare parte din public nu va plăti, va exista și un fenomen de contagiune care va duce la acumularea unui munte de neplată a facturilor. Dacă aceste companii se opresc, dezastrul este gata. Pentru că ele au încă angajați care duc bani acasă din care se mai întrețin un pic și alte afaceri. Când această ultimă roată se oprește, se oprește tot. 

Oamenii aceștia au furnizori, care la rândul lor au diverse legături în economie și cu toții au salarii de plătit. Dacă ei nu încasează, practic rupi un lanț sigur de circulație a banilor din România. Și duci spre criză financiară câteva sute de mii de oameni care respiră încă. 

Și, acum, dacă am ajuns în acest punct, să vă spun că m-a sunat tata înapoi. “Nu am putut vorbi cu tine pentru că îmi instalam niște aplicații din astea de plată.” Ce fel de plată?, m-am gândit. “Știi, să nu mai merg să plătesc curent, gaze, cablu. Să stau acasă să plătesc.” Tata e pensionar și pentru el nu există niciodată ideea că nu ar putea plăti ceva. Nu are datorii față de nimeni. L-a ajutat un cunoscut de la o bancă să instaleze toate aceste lucruri pe care le-a ocolit până acum. E foarte important pentru sufletul lui să știe că are plățile făcute. “Și pentru că acolo sunt niște oameni care muncesc”, îmi spune. 

Din partea mea este o bucurie. Eu nu am mai văzut cum arată un ghișeu de plată de ani buni. Și, sincer, nici nu mi-e prea clar care e data de plată a facturilor. Am setat tot ce-am putut pe direct debit și o dată pe lună dau diverse indexuri. Cred că este foarte corect și foarte comod așa. Și la gaze și la curent și la apă. Și văd că mai nou se poate și la Apa Nova.  

Aici au o aplicație prin care poți să plătești și pe care o poți da jos atât pe iOS și Android. Dar nu e singura modalitate, dacă nu mai ai chef de aplicații. Poți să-i cauți pe aplicația de bancă, la furnizori. Sau de pe site-ul Apa Nova. Sau prin aplicația e-bloc, dacă ești administrator. Sau prin PAGO. Nu cred că să existe modalitate electronică de plată pe care să nu o aibă în catalog. Stai acasă și plătești. 

Știu, poate te întrebi încă o dată de ce să faci asta, dacă tocmai ai primit scutire. Eu zic așa: dacă  mai ai niște bani în buzunar, poți să faci asta pentru că acești oameni încă susțin economia. Printre singurii pe care o fac la nivelul de acum câteva luni. Într-un fel ei sunt cei care au grijă de noi, astfel încât viața noastră să nu sufere niște schimbări majore. Și mai e ceva. Dacă mie o să-mi fie bine de unul singur, nu înseamnă că-mi va fi bine mult. Trăim împreună și trebuie să fim responsabili. 

Articol promovat de Apa Nova

Viorica din capul statului și Mihăiță din capul satului

Un reportaj al colegilor mei de la Digi 24 a stârnit o mică furtună în localitatea Frăsinet, județul Călărași. Reportajul spune că primarul a dat afară doi angajați de la Primărie, paznicul și femeia de serviciu, ca să-i angajeze soția și fiul. Asta e! Un fapt banal. 

Consiliul Local a aprobat refacerea organigramei, posturile s-au desființat. S-au făcut altele noi, pe altă organigramă, noroc pe cine a tras lozul să fie în familia primarului. Recunoașteți că astfel de informație nu mai are cum să vă mire. Ea este obișnuința locului în România și sunt alții mai cu ștaif care și-au adus neveste, copii și amante, cumnați, nepoți și cumătre în posturi mai călduțe și mai de pe la București. Nici nu câștigă puțin femeia de serviciu de la Frăsinet, Călărași, salariul ei urcă acum la 3100 de lei. 

Cel mai tare la povestea îmi place privirea lui Mihăiță Sandu care, chestionat de reporter, pare a avea o neînțelegere sinceră asupra situației. Urmăriți-l! Și care e treaba, frate? Ce am făcut așa grav? Nu așa face toată lumea? Asta pare să spună privirea lui.

 

Dar poate asta e cea mai puțin surprinzătoare treabă. Domnul primar Mihăiță Sandu are doar 10 clase și alea împlinite la seral. Înainte de a ajunge primar a fost paznicul școlii și șofer personal al directorului acesteia. Iată ce spune directorul școlii pentru Adevărul: ”El când se semnează transpiră pentru că scrie pe litere. L-am ajutat pe acest om cât am putut pentru că aşa este într-o comunitate.(…) Este păcat că s-a ajuns în această situaţie, dar, repet, cu el nu poţi să discuţi. De când a ajuns primar i s-a urcat la cap, se crede Dumnezeul tututor. Eu vă spun sincer că nici nu l-am votat ca primar.”

Mai mult, dacă ai răbdare să scotocești măruntaiele internetului, o să vezi că domnul primar pare că și-a pregătit angajările din vreme, căci într-un inteviu în presa locală spune că are un conflict cu femeia de serviciu și că scapă și de paznic în 15 zile. În rest, despre el apar doar fapte destoinice: a pietruit câteva drumuri, a obținut o asfaltare, a refăcut Căminul Cultural, o să pună și câteva becuri, e activ pe Facebook, a făcut rost de un buldo-excavator pentru comunitate. 

Doar prin comentariile de pe FB mai veză că promisiunea aducțiunii de apă nu e tocmai îndeplinită, că noroaiele sunt la locul lor, că echipa de fotbal nu e tocmai trebuincioasă. ”Nu avem bani. Chiar am făcut prea multe pentru nici doi ani de mandat”, spune primarul.

Și de ce ne interesează pe noi toate acestea ar fi întrebarea?

Pentru că trebuie să știm exact locul în care am ajuns noi ca nație și politicienii noștri. Trebuie să înțelegeți de ce doamna Dăncilă, domnii Iordache și Nicolicea, chiar și domnul Dragnea, se bucură de un succes stabil. Dacă primarul are zece clase, cum o să arate premierul? Evident că ei vor avea un limbaj comun. 

Cartea, învățătura, locul știut în societate, nu mai sunt astăzi argumente ale liderului. Acesta trebuie să vină din rândul poporului care îi seamănă. Nu-i musai ca omul să mai știe ceva, să aibă o ascensiune corectă. E de ajuns să vorbească pe limba lor, să înțeleagă măruntul problemelor și să trăiască, el și ai lui, în scenariul propus de la centru. 

Dacă guvernarea se face prin sărăcie și prin dependență de PNDL, ce altceva să aștepți de la un primar decât să fie pe traiectoria stabilită de partid? Acesta trebuie să sprijine liderii, să-i aplaude și să-i pupe sistematic, cum o face și Mihăiță Sandu în interviurile din presa locală. Căci, da, toate proiectele de la Frăsinet sunt în PNDL și cu bani de la Consiliul Județean. Comuna are doar 1800 de locuitori și o promisiune că unii locuitori vor munci pentru angajatori care îi vor lua cu microbuzele la muncă, în afara localității. 

Sărăcia, plecatul în afară, noroiul, cer lideri adaptați momentului, nu principii înalte. Pentru că nimeni nu mai face legătura între valorile morale și starea de mlaștină materială în care se zbat. Dacă în Parlament, în fiecare zi are loc un nou asalt asupra moralei și al bunul simț social, ce te aștepți să se întâmple când se coboară într-o comună din Călărași? 

Cum să înțeleagă primarul că angajarea întregii familii la stat este o problemă, când statul este singura resursă și cea mai importantă? E o chestiune de supraviețuire, iar acesta este mesajul zilnic: cine e cu noi trăiește bine, cine nu poate să moară. Până la urmă, toți fură la fel, nu?

Acesta este modelul de guvernare al PSD și al vechilor partide, prieteni. Model care a ajuns la fundul sacului. Se afundă din ce în ce mai mult în izolare, în naționalism în sărăcie asistată și în puternica legătură feudală de-a lungul întregii verigi politice. Micile realizări se trâmbițează a fi eroice, iar lipirea de singura resursă viabilă, statul a devenit legitimă. Nimic nu mai e rușinos, nimic nu mai are îndoială, e cert că, dacă e bine grupului lor, atunci se merge mai departe.  

P.S. Un fost primar al localității a fost condamnat pentru c-a cerut mită la lucrare de aducțiune de apă. Nicicum nu e cu noroc la Frăsinet.

Foto de aici. 

 

Ați putea să trăiți așa?

Zilele trecute am dat peste o carte în benzinărie. Da, în benzinărie. Și am cumpărat-o ca atunci când cumperi ciocolată. A fost un gest reflex și nici nu mai caut explicații. Pur și simplu așa mi-a venit. Nu știu dacă m-a intrigat titlul ”Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume.” Sau să fi fost culoarea portocalie? 

Cert este că am știut din prima că nu este una dintre acele cărți despre cum să fii fericit. Cinci pași care să te ducă pe norișor. Sau cele șapte trepte ale detașării. Avea, așa, alt aer. Și asta și este: o carte despre cei mai fericiți oameni din lume, care potrivit statisticilor sunt danezii, dar mai ales despre cum ajung ei acolo. Nu vă povestesc mai mult, aflați singuri. 

Mai mult

Armata Română, ce rușine!

M-am transformat ieri în pieton pentru câteva ceasuri. Și am luat-o pe jos de la Podul Cotroceni până la muncă, pe Șoseaua  Panduri . Un kilometru jumătate, cam 40 de minute pentru că trei sferturi din traseu era acoperit de zăpadă. Începând chiar de la pod care nu a văzut nicio lopată anul acesta.

Excepția majoră de anul acesta este Cotroceniul, al cărui trotuar era curat bec. Spre deosebire de casele vecine din cartier. Mi-a picat însă fața la Academia Militară. Niciun centimetru de pe trotuarele din jurul Academiei nu a fost curățat

Mai mult