Podcast

Stere Gulea: ”Rebengiuc și Mălăele se respectă prea mult ca să intre în competiție.”

Am stat îndelung de vorbă cu Stere Gulea. Mi s-a părut întreaga dimineață că are ceva pietros în el, ascuțit și dur. Nu știu dacă i-am smuls un zâmbet. Dar compensează cu o intensitate teribilă. Are darul unui povestitor care te ține acolo. Se arcuiește și începe să tranasmită scântei de câte ori vorbește, însă, de arta sa. Dacă e pictor atunci când descrie satul său de baștină, Mihail Kogălniceanu din Constanța, Gulea e compozitor când vorbește de actorii săi. Se ridică în scaun și vorbește cu pasiune de Rebengiuc și Mălăele, de Dana Dogaru și Luminița Gheorgiu. 

Sentimentul meu a fost că Moromeții au ieșit foarte bine pentru că împletesc experiențele lui Marin Preda cu cele ale lui Stere Gulea. Regizorul era măricel când se derulează întâmplările din Moromeții. Iar satele românești nu sunt atât de diferite între ele. ”Nu aveai cum să nu-ți aduci aminte de propriile experiențe. Erau locuri comune acolo.Nu ai cum să nu-ți aduci aminte de perceptor, de discuțiile că vor veni americanii și de comuniștii satului”

L-am întrebat dacă a pus ceva din tatăl său în Ilie Moromete. Bătrânul Gulea era chiabur. Avea 20 de hectare de pământ, sute de oi și era negustor. ”Om de cuvânt, lucra cu o strângere de mână.” A intrat la pușcărie pentru c-a ajutat o rudă care a fost legionar. ”Nu din tata am luat elemente. Aveam un unchi care îi semănă lui Moromete. Vorbea fix ca el. Nu-ți spunea de-a dreptul. Și avea și o situație familială încurcată, ca a lui Moromete. Cu el și cu Tudor Călărașu, tatăl lui Marin Preda, am construit.”

La Kogălniceanu ca și în toate satele românești se bea țuică. Iar dacă te uiți la cârciuma din Moromeții 2, o să-ți dai seama că e cârciuma din satul lui Gulea. Acolo se făcea politică, acolo se punea țara la cale. Scena de pe câmp cu bărbații vorbind despre americani e prezentă și în cartea lui Preda, dar și în amintirile lui Stere Gulea. E vie, e reală, e parte din istorie.

Cum este însă să-l faci pe Moromete din doi actori? ”Așa am și pornit, cu o gândire diferită. Fiecare și-a construit personajul lui,” mi-a explicat. ”Sunt doi mari actori care au un respect deosebit unul față de celălalt. Nu s-a pus problema să intre în competiție.” La una dintre lansările Moromeților, Rebengiuc și Mălăele s-au aflat amândoi în sală când un ziarisat i-a comparat. Întrebarea i-a iritat pe amândoi. Abordarea diferită a personajului e motivul de enervare al celor doi. Sau poate mai curând speranța că publicul va înțelege asta, dar acesta nu o face deodată. E un succes? ”Primul Moromeții este, negreșit. De al doilea nu spun încă nimic. E un film care șe așază, încă.”   

Fericirea și grijile lui Smiley

Mi-a fost greu să fac interviul cu Smiley. Pentru că e mereu alături de tine și se pare că-l știi dintotdeauna. Nu vi se pare că e baiatul acela de treabă căruia i-ai încredința mașina ta o lună-două și ești sigur-sigur că o aduce înapoi? Nu vi se pare că e ginerele perfect, că dă bună ziua la toată lumea? Sunt sigur că atunci când merge la iubita lui acasă se duce cu flori pentru mama ei.

Și apropo de iubită, cred c-ar trebui să-l întreb de iubită. Cine este ea? Este? De ce o ascunde? Doar că n-am să fac asta. Nu mi-e clar de ce. Sau poate știu. Cred că îi place intimitatea lui. Cred că ne arată atât cât ar trebui să știm despre el. De fapt, atât cât trebuie să stabilești o relație normală cu cei din jurul tău. 

De asta am vrut să știu unde fuge omul acesta când apucă să fugă. Ce vede el de pe scenă atunci când se uită în ochii voștri? Cum arată fericirea, doar că el îmi spune că are griji. Chiar așa ce griji ar putea să aibă Smiley pe lumea asta?

Și m-am apucat de interviu. El s-a dat parțial la radio și e și pe Facebook. Am vrut să-l editez pentru blog, să vă arăt părțile care mie mi-au plăcut cel mai tare. Știu părțile cele mai bune pentru că mă uit în ochii și la mâinile invitaților atunci când vorbesc. Și ele îți povestesc totul. 

Nu am reușit să-l tai, însă. E firesc. Se leagă totul. E rotund, e complet. Dacă-l tai îi pierzi mesajul și adevărul. Așa că azi o să dau doar o parte. Ce-o să auziți?

”Nu fac lucrurile doar ca să fie. Pun mare preț pe ce-mi place mie. Fiecare piesă are ceva real și multă muncă. Absolut tot ce-am construit eu în cariera mea e pe bune.”  

”Eu nu mi-am dorit să fiu un model. Nu mi-am dorit să fiu cineva. Eu mi-am dorit să fac muzică. ”

”Când cineva zice ceva de tine rău, alea îți rămân în cap. Când eram mai mic mă afectau foarte tare. Cred că cel mai important pentru mine este să fac ce simt eu.”

”Eu oricum sunt privit ca un dansator. Păi ce, ăla cântă? Nici nu pretind c-am cea mai strălucitoare voce din România, dar nici nu mi-am dorit asta”

”E foarte interesant cât de mult ne pasă de părerea unor oameni pentru care nu însemnăm nimic și care nu înseamnă nimic pentru noi.”

”Am perioade din zi în care vreau să stau eu singur cu mine. Am perioade din an în care nu vreau să stau cu mulți oameni. Atunci lucrez.”

”Cea mai grea poveste este să nu stai în calea inspirației. De obicei, ea vine în stare nealterată și tu o strici cu stiluri, cu ce se cere și asta e greșit.”

O să vedeți și serialele lui preferate, dar și cine campion la FIFA în HaHaHa Production, dar și ce-a însemnat asta pentru studio. Enjoy!

 

 

 

Povestea unei fotografii: eroinele de acum 100 de ani

De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste. 

Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar. ”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS. 

Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu. 

Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.

Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii

Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”

Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.

 

Am stat de vorbă cu cetățeanul care a returnat 95 de mii de euro

Știu, e spectaculos. Samuel Stănici, un cetățean din Arad a găsit într-un dulap 95 de mii de euro. Și i-a returnat. Pentru că nu mai avea somn. Pentru c-a crezut că e un test și pentru că i-a fost frică. Gestul e cu atât mai important cu cât pierzătorul nici nu știa c-a avut vreodată acești bani. Iar Samuel și-a dat seama rapid de acest lucru. De fapt, banii i-au căzut din cer. Samuel lucrează în construcții și are patru copii. Și, probabil, o nevoie uriașă de acești bani. Cred că și-ar fi aranjat viața.

Cred, însă, că răspunsurile pe care le dă Samuel sunt cele pe care le-ar da mulți  dintre voi. Banii nu aduc fericirea, ba, ma mult, în această situație aduc și o stare de neliniște. Nu cred c-ai mai dormi bine după ce îți pică un astfel de plocon. Și nu pentru noapte,ci pentru foarte multă vreme. Mi-a plăcut cât de liniștit și așezat povestește Samuel despre cum a luat o decizie care i-ar fi schimbat viața.

Mică poveste cu o româncă la curtea Prințului. Și cu o inimă mare

Aura Woodward este românca directoare a Fundației Prințului de Wales, cea care se ocupă de satele din Transilvania. Rolul și rostul ei este să pună în practică ideile fundației și să participe la strângerea fondurilor pentru ce au de făcut la Viscri și în alte sate. Sufletul ei este de moață, născută în Apuseni și crescută la Cluj. 

Aura a fost jurnalist BBC, dar în 2004 a dorit să facă altceva. Să lucreze direct cu oamenii. A plecat din presă și a ajuns  la o fundație a Prințului Charles care se ocupa de satele transilvănene. A fost ca și cum a ai apăsa butanul I feel lucky de la Google. Pentru că asta a făcut. A căutat pe Google un loc de muncă, unul care să aducă la un loc Anglia și Transilvania. 

Apoi, la prima întâlnire cu Prințul Charles, nimeni nu a avertizat-o că aceasta se va întâmpla. A venit la muncă în pulover și a vrut să fugă atunci când a auzit de vizita regală. Prințul a trecut peste protocol, însă, și a vorbit cu ea îndelung despre Transilvania. Ani mai târziu avea să ocupe funcția care decide tot ce face Fundația în Ardeal și nu numai.

Aura povestește mai jos despre ziua în care a primit o scrisoare de la soția unui militar român care voia să meargă la Invictus. Dorința Ancăi Grădinaru, căci despre ea este vorba, era să ajungă la Prințul Harry. Aura a trimis scrisoarea viitorului Rege, dar întâmplarea fericită face ca Harry să fi fost de față. Pentru că timpul era scurt și alte șanse nu mai erau, Prințul Charles a plătit din banii săi deplasarea la Invictus a militarilor români. 

Alături de banii săi se strâng și alte fonduri pentru satele din Ardeal. Aura povestește că ideea unei case la Viscri a fost ca mai multă lume să se alăture pentru salvarea satelor săsești. Aceasta este una dintre moștenirile pe care Prințul vrea să le lase lumii. 

După venirea Prințului, În Viscri au apărut 40 de afaceri. A apărut și un program destinat fermierilor români, dar și unul care ajută militarii să-și găsească un rost după ce ies al pensie. 

Și, desigur, aflați din interviu, rămâne moștenirea superbelor case săsești. Cea din Viscri poate fi vizitată și o să vă placă prin gândirea sa simplă, dar și prin curtea țărănească unde angajații cresc legume. Audiție plăcută!

 

Costel: ”Am o glumă pentru care m-au huiduit patru mii de oameni”

Pe Costel îl cheamă Bojog. Fac precizarea pentru că aproape niciodată lumea nu-i spune pe nume. Costel este unul dintre primii ”comedianți” din România. ”Pe vremea aia eram atât de puțini că nu era nicio problemă să-ți spui Costel, Vio sau Teo. Iar termenul acesta de comediant poate nu e cel mai corect din punct de veder al DEX-ului, dar e cel mai aproape de ce facem noi.” 

După decizia de a abandona meseria de inginer, după mai bine de 15 ani de muncă în comedie, Costel e în vârful profesiei sale. Pe 9 noiembrie a umplut Sala Palatului. S-au dat toate invitațiile și toate biletele la show-ul său. Nici mama lui nu a putut pune o pilă. Episodul povestit de el mai jos este epocal. Numai mama lui Costel să nu fii zilele astea. 

La fel, trebuie să auziți momentul în care Costel a fost huiduit de patru mii de oameni la Polivalentă pentru gluma cu Centaurul. Faza s-a petrecut după insistențele lui Dan Chișu de a urca pe scenă cu această glumă. Momentul a fost atât de rău că sora lui Costel s-a oferit să-i scrie niște glume. Și ea e profesoară de matematică.

Beatrice și Ciuclaru au vrut să facă la fel și au organizat un concurs de glume. Doar c-au pierdut spectaculos. Audiție plăcută, cum s-ar spune.

The Motans: dacă zece oameni cred în piesele mele, sunt mândru

E născut de Sfântul Ilie și așa ar fi trebuit să-l cheme. Dar mama lui nu-l suporta pe Ilie din sat, așa că l-a numit Denis. Iar tatăl avea să și-l cunoască ceva mai târziu. Armata sovietică era lungă și puțin îngăduitoare cu soldații săi, chiar dacă li se năștea un fiu. 

Este începutul unei povești care în următorii nu spunea nimic despre succesul unui artist extraordinar. Denis Roabeș este unul dintre cei mai citiți poeți din muzica românească. Nici el nu știe până unde merge talentul lui strunit cu cel mai a dracului viciu: țigara. Poezie și o muzică izvorâtă din senin. ”Uneori, e un cadou.”

The Motans îmi povestește în interviul său despre primele job-uri pe care le-a avut la Chișinău și la Moscova. De la manipulator în depozit, la șeful depozitului. De la chelner la șeful unei afaceri care îi aducea câteva mii de euro pe lună. ”Nu era de mine. Era un chin.”

Și un fel de nostalgie față de Moscova. ”Moscova e pe dos față de București. În București, dacă zâmbești cuiva, își întoarce privirea. La Moscova râde la tine.”

Și despre mama sa. ”Ne scriem zilnic. Măcar o inimioară ne trimitem. Eu aș fi tare mândru să fiu numit fiul doamnei Tatiana.”

Dragnea este deja Erdogan

Eu sunt mai curând pesimist. Cred că Liviu Dragnea va ridica un val la care nici nu ne-am gândit. Cred că imaginația noastră este prea mică pentru ce are de gând domnul Dragnea. Va fi o revărsare de ură, de ordonanțe și de acte care vor scoate România de pe cursul firesc al unui stat normal. Eu cred că Liviu Dragnea este deja Erdogan, dar noi nu conștientizăm încă. 

Primul semn major l-a și dat. Câtă lipsă de rușine și de scrupule să ai ca lider al unei părți din lume, ca să-ți cer scuze celor aflați în pușcării, într-o țară al cărei stat de drept este încă recunoscut. Unde s-a mai pomenit pe lumea asta ca cei care au greșit față de societate să primească un așa respect, chiar de pe culoarele Parlamentului României.

Mai mult

Stere Halep: ”Nu e cea mai fericită zi din viața mea”

Căutați repede în minte ce vă rămâne după meciul Simonei de la Paris. Cursa aceea incredibilă dintr-un colț într-altul la 3-0, în decisiv? Sau venirea la fileu la o scurtă de neajuns, apoi alunecarea în echer și liftarea mingii peste plasă, doar ca o secundă mai târziu să facă un voleu de rever? Sau privirea aceea care spune: ”băi, eu nu plec de aici, sunt pregătită să stau până diseară” Poate îmbrățișarea cu Cahill, doi oameni care știu c-au urcat un Everest.

Eu aș căuta un pic mai sus. Cu două rânduri mai sus. Acolo unde familia Halep s-a îmbrățișat în trei. Cu tatăl, Stere, pupând-o apăsat pe Simona în timp ce-și cuprinde soția și fata în aceeași îmbrățișare. Insula asta, singură și neclintită în mijlocul unei arene de tenis și apoi în mijlocul a milioane  de privitori din toată lumea e temelia a tot ceea ce înseamnă Simona. Visele ei se împart la trei, ca și drumul făcut până aici. 

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!