Sâmbătă s-au jucat majoritatea finalelor de Cupă de prin Europa. Așa este sistemul de date al UEFA. Lucrurile au stat în felul următor. În Anglia s-au dus la meci 89 472 de persoane. Iar imaginile bucuriei au arătat în felul următor
Vorbesc ieri cu patronul unei mici firme de aiurea din țară. Ne știm de ceva ani și omul e mai deschis față de mine. ”Sunt pe la bancă că trebuie să bag salariile la oameni. Mari salarii. 2500 de lei de persoană pentru un inginer care are o grămadă de răspundere.” Își mai trage un pic sufletul ca și cum are o durere.
”Nu știu cum să fac, dar am o gaură de 20 de mii de lei pe care o trag după mine de la începutul anului. Pur și simplu nu mai fac bani să ies pe zero. Plătesc cu bani aduși de acasă. Nu mai am contracte.”
Treaba e simplă. De ani de zile mă cert cu Teo Tiță pe problemele vitale ale omenirii: de la globalizare, la bere și la sport. Politică și societate până în măduva oaselor. Ne regăsim în credințe cam peste tot, deși îmi pare că el devine mai înțelegător-socialist de-a lungul anilor, iar eu mai liberal-corporatist. Drumurile care ajung însă la țintele propuse ne despart de cele mai multe ori.
Certurile noastre se întind pe zeci de minute și fac deliciul prietenilor noștri. Așa c-am hotărât să le scoatem în public ca să le facem de rușine. Sau pe noi, depinde ce o să credeți voi. Azi, cazul CSM. Teo crede cu tărie că sportul nu trebuie finanțat din bani publici. Eu sunt mai pe șpriț și cred că lucrurile sunt amestecate peste tot în lume. Iată:
Scena este un pic ireală, dar nu chiar de tot. Intru cu SUV-ulețul într-o baltă de noroi, pe un drum denivelat care îmi rupe mie mașina. Cele două TIRuri din spate gem din claxoane. Lângă noi e un trailer uriaș, iar în față ne blochează o cifă.
Când îi aud pe cei din spate îmi dau seama c-am belit-o. Nimeni nu-i mai scoate pe ăștia de aici cu cei 60 de metri de camion. Dar partea cea mai nasoală este că eu i-am băgat acolo. Muncitorii se uită la mine, mă înjură printre dinți și probabil se întreabă și ei cum dracu am ajuns acolo. Să vă povestesc.
Mi se întâmplă următoarea poveste: mă duc cu Vladimir la un meci de tenis de masă. Ajung cu întârziere, cu alergătură, în sală e nădușeală. Și, foarte deștept, organizatorii au aruncat pe fiecare scaun câte o sticlă de apă plată. O beau aproape toată și-mi spun: „dacă erau băieți deștepți puneau câte două.”
Câteva minute mai târziu, Vladimir mă trage de mână și-mi spune pe un ton grav: ”ai văzut ce apă e asta? E apă de la chiuvetă.” Copilul știe de mic mitul urban că apa de la chiuvetă se bea cu îndoială. Și că merge doar la gătit și la spălat. Și e greu să-i explic că e altfel și că poate bea liniștit. Și ceva mai ieftin. Habar n-are că în copilăria mea era singura apă. Și că la fel ca în toate statele Europei și apa de la noi e bună de băut.
Dor Geta Popescu a apărut în studio, în martie anul trecut, la câteva zile după ce se urcase pe Aconcagua. Puțin muritori urcaseră acolo, iar ea era cel mai tânăr dintre ei. Era obișnuită cu studiourile, așa cum era și cu munții. Era parte din profesia ei, căci putem vorbi de asta, dar și parte din copilăria ei dacă putem vorbi de asta.
Dialogul se înfiripă greu, așa cum se poate între adulți și un copil de clasa a șasea. Râde și povestește cu tot sufletul unui copil de 12 ani cum a pornit la minus 35 de grade spre unul din vârfurile lumii. Și cum îi pică bine că e luni dimineață și că a sărit peste o zi de școală.
Știrea-i simplă și vine chiar din România profundă, deși este publicată de România liberă. Mai multe primării din țară cumpără, pe bani publici, dedicații la posturile muzicale cu muzică populară sau tradițională, cu ocazia diverselor sărbători. Cum ar veni, primarul comunei Recea din Maramureș ”le urează tuturor locuitorilor să aibă parte de o vreme bună și de un an prosper cu ocazia sărbătorilor de Paște.”
Sau, de ce nu, domnul Bîzdîgă, primarul comunei Golăiești și Consiliul Local ”le urează tuturor doamnelor și domnișoarelor un 8 martie fericit.” Domnul Bîzdîgă și Consiliul Local, rețineți această precizare că este importantă. Și tot așa până la suma de 300 de mii de lei, cifră de afaceri a companiei care face emisiunea cea mai populară.
Începe să mă calce pe nervi modul în care am reușit să ne raportăm politic la povestea cu Balena Albastră. Și de o parte și de alta. Pentru că nu mai putem aborda un subiect delicat și important pentru o generație decât în zona adevărurilor alternative și a opiniilor.
Nimeni nu mai are timp să gândească și mai departe de propriile interese și de propriile like-uri. Așa că într-o lume plină de ”doar eu am dreptate”, trebuie să ne uităm la câteva lucruri cu atenție.
Sâmbătă după-amiază am luat masa cu câțiva prieteni într-un bistro, nou-născut, undeva la ieșirea vestică a Bucureștiului. Un spațiu cu câteva măsuțe, nu mai mult de 70 de metri pătrați aveam să aflăm mai târziu. Genul acela de loc unde, după o partidă de cumpărături, te așezi să mănânci ceva și să ai zăbavă jumătate de oră.
Bucătărie bună, atmosferă plăcută, lume care se perindă și vrea să-și tragă sufletul, locul are deja atmosfera sa la mai puțin de două luni de când s-a deschis. Oamenii așteaptă să facă și o terasă când vine căldura așa că afacerea pare dintr-o lume normală. Până te uiți la peretele de la intrare.
De trei zile România este tulburată de ”Balena Albastră, ” jocul dement inventat de un rus care a dus până acum la moartea a 130 de copii. Câștigi doar dacă te sinucizi, asta spune jocul despre care nu se știe mare lucru cu certitudine, dar despre care speculațiile se înmulțesc.
Vineri dimineață, te pune pe gânduri un caz de la Brașov, apoi la amiază afli de istoria tulbure de la Iași în care cinci copii ajung la spital. Dar povestea pe care trebuie să o citiți și să o vedeți este cea a fetei de 13 ani din Timișoara.
Poți primi toate noutățile direct pe email!
