Știrile zilei descoperă cum s-a ajuns ca avioanele Boeing să nu fie verificate și ce ascunde administrația americană. De asemena, un uriaș scandal cu copii de celebrități care au intrat cu mită la colegii. Și câini de cursă, în grevă.
Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.
Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare.
De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră.
Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată, montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei.
Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa.
Despre Pădurea Spânzuraților
Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă.
Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat.
Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.
Despre Dansez pentru tine
Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele.
O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5, mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.
Despre el însuși, boală și psihologi
Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela.
Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit.
În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns.
Despre muncă continuă din liceu
Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…
Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.
Despre Richard III și Andrei Șerban
Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.
Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”
Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit.
Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.
Știrile zilei au toate liniile care operează avionul căzut de la Boeing, plus reacția autorităților americane. În plus, baza de date chineză cu femei tinere. Bonus: fotografii extraordinare din Rusia cu o iarnă adevărată.
Se știe deja că liderul PSD, Liviu Dragnea este un consumator de Eugenia, în exces chiar. Da, sunt cu eugeniile de când eram mic şi mănânc eugenii de Boromir – uite, ca să mă şi critice… – pentru că sunt singurii care fac eugeniile ca atunci când eram mic. Am spus-o şi pe asta”.
Nu întâmplător Eugenia. 61 la asută dintre români consideră comunismul o idee bună, oarecum aplicată prost. Eugenia e una dintre cele mai bune amintiri. Se mai găsea, nu stingea curentul și ținea un pic de foame. De asta domnul Dragnea plusează cu gusturi românești. Se știe mâncarea comunistă era mai sănătoasă, gustul mai pronunțat și, în general, nu te otrăvea cu E-uri.
„Nu ne interesează să mâncăm o pâine sănătoasă? Am intrat în UE, dar nu suntem obligaţi să mâncăm toate E-urile. Ce, în Călăraşi nu se face grâu bun? Să se prelucreze în România. Noi luăm pe grâu atât şi plătim atât, când vine napolitana. Noi nu suntem în stare să facem napolitane? Suntem proşti, suntem leneşi? Nici vorbă, leneş e Iohannis.”
Pentru că e în campanie electorală, domnul Dragnea reușește să trântească câte un neadevăr în fiecare propoziție. Hai să explicăm de ce napolitanele nu țin de foame.
Întâi, ideea de napolitană cu identitate românească e o prostie. Lumea e diversă și fără granițe, vrea napolitanele pe care le vede la televizor, pe internet, în mâna actorilor, în general pe cele care le spun ceva. Eu nu mănânc un lucru doar pentru că românesc, ci pentru că e bun și nu mă îmbolnăvește.
Pâinea românească e la fel de sănătoasă perecum cea din Cehia sau Ungaria. Toate marile companii de mâncare, de aici și de aiurea, procesează mâncarea și-i pun E-uri. Și pâinea românească are E-uri. E o chestiune de preț și de competiție Da, avem o problemă cu standarde duble aplicate de companii în România și Europa. Dar asta o rezolvați tot la Bruxelles, nu la București.
Grâul românesc nu merge musai la prelucrare în afară. Poate dacă are preț bun. Chiar lângă Călărași, la Giurgiu, Intergaro are fabrică de napolitane. Mai este una la Ploiești, Alka, o investiție uriașă. Tot în Giurgiu, mai e o fabrică, Tano, care face napolitane. România exportă de patru ori mai multe dulciuri în Europa de când suntem în UE. Valoarea e mică, însă, 100 de milioane de euro, dar până atunci era insignifiantă.
Cea mai vândută napolitană din România era de aici, Joe. Nestle închide însă fabrica. Și, uite, Liviu, ce spune fostul proprietar român, Florin Banu, despre închiderea fabricii: „În opinia mea există trei factori: sindicatele şi lipsa forţei de muncă, dimensiunea prea mică a afacerii din România şi ostilitatea faţă de multinaţionale. De ce nu i-am fi închis noi pe unguri, de ce ne închid ungurii pe noi, cu toate că sunt mai scumpi la salarii? Sindicatele au pretenţii care nu au ancoră în realitate.”
Asta ai de rezolvat dacă vrei să ai napolitane românești.
Unele roșii românești au gust. Nu toate, însă. Creșterea în solul de aici nu înseamnă musai gust. Cantitățile mari cer același tratament ca peste tot în lume: chimicale, îngrășăminte, culturi rapide. Domnul Dragnea face o confuzie voită între mâncarea românească și cea naturală, bio, ecologică. E adevărat în curțile noastre se mai găsește mâncare bună, dar nu aceea ajunge la magazin.
Iar mâncarea de la magazin se împarte în cea ieftină, fără gust, și cea mai scumpă de o calitate mai bună. Punga și stomacul nu gândesc românește, ci în termeni de calitate și preț. Evident, e frumos să alegi produse românești, dar nimeni nu va arunca cu bani pe ceva doar pentru că are etichetă cu tricolor.
În fine, promisiunea aprozarelor domnului Dragnea e suspectă. Eu, unul, nu uit că doamnele de la aprozar aveau cele mai mari ghiuluri pe care le știu. Ele erau simbolul mâncării ascunse, a unei puteri care venea din micul trafic, al șpăgii și relațiilor care își dădeau mâna peste un popor flămând.
Și ar mai fi ceva. Generațiile de azi nu știu cine și ce este un aprozar. Pentru că nu apare pe net, Facebook și Instagram. Și nici în reclame. Dar știu că pot merge într-un magazin și să găsească tot acolo. Așa că acolo trebuie să-i duci ce caută.
În Turcia, Erdogan a făcut piețe pentru produse turcești cu prețuri la jumătate. Tocmai a intrat în recesiune. Iar moneda a căzut cu 30 la sută. Roșia turcească nu ține întrutotul de foame și nicicum nu te scoate din sărăcie.
La fel, în Venezuela s-a mai gândit cineva că burta știe limba locală când ea era interesantă întâi să trăiască bine și pașnic. Acum, țara este în întuneric, cum nici Ceaușescu nu ar fi reușit să facă. Și nici șanse să iasă din el. Și sunt sigur că oamenii s-ar bucura să vadă măcar o napolitană fie ea de acolo sau de aiurea.
Știrile zilei au totul despre întunericul din Venezuela. Și răspunsul la întrebarea cât va rămâne așa. Liderii Iranului și Irakului se întâlnesc. Și cele mai bune 25 de cântece de azi.
Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”
Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi.
Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.
Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia.
A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.
Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă.
Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”
Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună.
Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava. Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.
Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.
30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.”
Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”
Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?
Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții.
Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”
E virtual imposibil: un câștigător la loteria a pierdut biletele, dar le-a găsit a doua zi la magazin. Adevărata problemă a podului prăbușit la Genoa. Și modul în care imaginația creativă ne va salva orașele.
Știrile zilei au o veste bună pentru o doamnă din America. Ea a citit ce scrie cu litere mici și a câștigat o grămadă de bani. Altfel, avem o problemă uriașă cu asteroizii.
Știrile zilei au cele mai bune fotografii făcute anul trecut cu un Iphone. Dar și prima măsură a sistemului de credite sociale din China: milioane de persoane au interdicție de călătorie. Rușii îi îmbălsămează pe coreeni. Bonus: provocarea social media cretină.
Cu ceva vreme în urmă am aflat cât costă o cheie nouă la mașina noastră. 12 milioane. Asta atunci când nu mai ai niciuna. Aveam două, dar pe una am pierdut-o, iar pe cealaltă am aruncat-o la gunoi. Am căutat-o în ghenă, pe lângă ghenă, dusă a fost.
Dar povestea mea e mic copil pe lângă ce-am auzit la radio. De la aruncatul verighetei și al banilor până la aruncatul ierbii. Nu, nu aceea din curte. Cealaltă. Mulțumesc încă o dată pentru încrederea pe care oamenii ne-o acordă când ne povestesc toate astea.
