victorie

Cum a invadat Vasluiul Călărașiul

Sala Sporturilor de la Vaslui era ca un frigider mare, cu tribună pe o parte. Spun frigider pentru că pereții sălii dădeau afară, fără să fie protejați de vreun culoar, iar din tavanul șubrezit curgea mereu apă. Cum mi-am petrecut toată copilăria și adolescența acolo, pot să spun cu mâna pe inimă că niciodată nu s-a dat căldură în sală. Oricum era inutil. Mastodontul  nu putea fi încălzit decât atunci când sala se umplea de oameni. Și atunci podeaua devenea umedă de la condens.

Dar sala asta era plină, căci la două săptămâni juca acolo Moldosinul echipa de handbal a orașului. Vasluiul a ținut mult timp echipe de fotbal, dar mai toate au avut nevoie de talent „din import”. În schimb, handbalul a fost la el acasă. Mai bine de zece ani în B, echipa a fost o forță. Apoi ne-am văzut visul cu ochii: am intrat în A, în 92. Mai mult

Mamă, ce curaj am să scriu despre asta

Despre cartea asta s-au scris alte cărți și s-au dat doctorate. Iar eu o citesc și scriu despre ea ca despre o poveste. O să mă ciufulească rău niște mari critici. Dar mă gândesc doar că de-a lungul timpului am pierdut o grămadă din cărțile mari. Din lipsă de timp, din ideea că a apărut ceva nou, că pe ăștia bătrâni poți să-i recuperezi, n-am citit-o la vremea ei… Argumente se pot găsi. Ce pot spune e că, odată ce ai început-o, nu te mai poți lăsa. Povestea e fabuloasă, personajele excelent gândite, iar fresca e detaliată. [citat nume=”Ion Popescu” descriere=”Cel mai tare orator”] E o poveste despre cum trăiau oamenii bogați acum 200 de ani. Și trăiau bine, fără rețele de comunicare și televizor.[/citat] Aveau o grămadă de timp pentru ei, pentru discuțiile lor și pentru a se uita mai atent la oameni.

Mai mult