turism

Zece zile în Oman – ce este de văzut?

Am petrecut câteva zile de vacanță în Oman și am să vă fac o dare de seamă, în caz că vă bate gândul vreodată. Mai ales că este o țară arabă, musulmană și care nu intră pe hărțile noastre mentale. Nu are nici luxul și nici marketingul vecinilor din Dubai și Qatar. Are în schimb farmec, peisaje diverse și spectaculoase, tradiție, bun gust și toleranță față de străini.

Am venit în primul rând la invitația unor prieteni care locuiesc aici. Dragul de ei și dorința noastră de a ne vedea măcar o dată pe an a fost motivul principal. Asta mi-a dat posibilitatea să descopăr un loc care mi-a plăcut mult.

Omanul este cea mai sudică dintre țările arabe. La nord se învecinează cu Emiratele, la est cu complicatul Yemen, țară în care mai are de spus câte ceva. A fost imperiu și și-a întins dominația până în Zanzibar. De aici și o mare diversitate de populație. Este o țară foarte mare, întinsă, cu distanțe mari între orașele importante.

Țara este un sultanat, condusă de aceeași familie de aproape 300 de ani. Sultanul manevrează cu diplomație între triburile locale și asigură un acces la funcții mai multor facțiuni, dacă pot să zic așa. Nu este o democrație, ci o formă de monarhie constituțională. Diplomatic, stăpânesc alături de Iran strâmtoarea Urmuz, iar avantajul lor competițional este că au deschidere la Oceanul Indian în mai multe porturi. Au și petrol, evident.

O să fac o listă cu locuri de văzut, atracții, dar și cu lucruri care trebuie știute

Întâi de toate, luați în calcul că este o țară vastă. Așa că vă trebuie multe zile să vedeți lucruri importante. Și asta înseamnă și mașină. Drumurile sunt impecabile, autostrăzile, multe și cu câte cinci benzi. Puteți alege și curse aviatice interne.

Noi am stat în zona Muscat, capitala țării.

Orașul nu are mai mult de 1,5 milioane de locuitori, dar se întinde pe mai mulți kilometri, cam ca Ilfovul. Fără mașină sau fără taxi nu are rost să-ți faci treabă în el. Sistemul public de transport este ca și inexistent. Ca să vă faceți o idee, între două puncte pe care le vedeți în aceeași zi, în oraș, pot fi și 40 de km. Legătura între cartiere se face însă pe autostrăzi pe care se merge cu 120 km/h. Orașul este situat între munți și fiecare cartier este ca o insulă pe câte o vale.

Punctul cel mai atractiv este Marea Moschee a sultanului Qabooz. Este nouă, contruită în anii 70 și vrea să rivalizeze cu marile moschei ale lumii. Are o suprafață imensă, poate găzdui până la 6000 de credincioși deodată. Grădinile și zonele accesorii sunt cât un oraș. În moschee, tavanul are 8 milioane de piese de mozaic, dar și un candelabru vienez cu cristale Swarovski de 8,5 tone. În plus, aici găsiți cel de al doilea cel mai mare covor din lume, țesut chiar pe loc, în moschee, de femei iraniene, timp de 1 an și jumătate.

Dar cel mai mult aici mi-au plăcut cele două culoare laterale din grădină care cuprind o istorie a mozaicului în lumea islamului. Sunt absolut spectaculoase. Nu ratați o discuție cu voluntarii de la Centrul de informare privind islamul. A fost o oră bine petrecută. Oamenii de acolo răspund chiar și la întrebări sensibile: căsătoriile poligame, lgbtq+, Sharia.

Fac o paranteză. Căsătoriile cu mai multe femei sunt permise în această țară, conform legilor locale. Femeile trebuie să aibă însă venituri și locuințe separate. Se fac contracte prenupțiale cu obligații clare. Țara se modernizează și în marile orașe în mod natural căsătoriile devin monogame. Femeile pot lucra, au funcții publice, unele chiar importante.

Muzeul Național și Muzeul ”Țăranului” (care se numește People Place) sunt obiective de văzut. Urmăriți mai ales detaliile și subtilitatea bijuteriilor. La fel, urmăriți asta și la muzeul al Zubair, care este unul al tradițiilor locale. Hainele sunt spectaculoase.

Îmi pare rău că am ratat galeria Aliei al Farsi, artistă contemporană de succes. Am fost la fabrica de parfumuri celebre Amouage. Puteți vedea și o istorie a acestor parfumuri, dar și procesul de fabricație. Este și un loc de cumpărături, evident. Pont: parfumurile sunt ceva mai ieftine decât în aeroport. Nu cu mult, dar contează. Este o țară scumpă.

Una lângă alta, în cartierul Muthra din Muscat găsiți bazarul – care aici se numește Souk, și piața de pește, care este un loc de vizitat în sine. Peste drum de ea este un restaurant de pește ieftin și bun. Orașul este înconjurat de plaje memorabile, alegeți oricare cu încredere.

Să mergem în afara Muscatului

Cel mai important punct apropiat de Muscat este canionul Jebel Sham. Cei care au fost la Marele Canion în America spun că cele două rivalizează. Nu și în materie de servicii turistice, dar locul este spectaculos. Și drumul până la el. Atenție, e preferabil oricând să ai o mașină cu tracțiune integrală. Prin munte, drumurile sunt pieptiș și există bucăți scurte neasfaltate (asta dacă vrei să vezi priveliști de-a dreptul impresionante).

Aproape de Jebel Sham este orașul Nizwa, renumit pentru fortul său străvechi. Este un muzeu chiar bun, care merită vizitat. În apropierea sa este și bazarul local. Acesta este o experiență în sine. Puteți negocia orice, evident. Omanezii sunt renumiți pentru argintul lor. E o idee mai ieftin ca în România, dar bijuteriile sunt, în multe cazuri, speciale.

Omanul este împânzit de morminte ale unor populații preislamice. Unele sunt vechi de mii de ani și trecute în patrimoniul UNESCO. Sunt vizitate de turiști, dar numărul lor este chiar mic. Accesul este dificil, pe măsură. Dacă alegeți să mergeți la ele, trebuie să vă faceți o documentare prealabilă bună de tot. Drumurile sunt dificile, de obicei la înălțime. Un alt motiv pentru care vă trebuie o mașină 4×4.

Noi am ajuns la mormintele-stup de la Al Ayn. Toată valea merită văzută, nu numai vestigiile. O să vă placă și drumul până acolo, dar și liniștea locului.  Deoarece accesul la sit-ul arheologic este complet nemarcat, trebuie să luați din timp notițe despre modalitatea de acces. O să vedeți mormintele din drum, veghind întreaga vale, dar pentru a ajunge la ele, trebuie să treceți pe jos printre case sărăcăcioase și prin albia a două râuri secate, apoi să urcați o pantă plină de roci sfărâmate. Tot drumul per pedes: vreun kilometru în total, nu mult.  Recomand cu căldură vizita spre după-amiază, când lumina aurie îmbracă magnific peretele de stâncă stratificat în felii clădite în milioane de ani. Sit-ul este magnific și pașnic. Nu este probabil să îl împărtășiți cu mulți alți turiști. În timpul vizitei noastre, ne-am intersectat la venire cu alți doi americani, care tocmai plecau și care ne-au și explicat traseul către necropolă.  Nu există taxă de intrare, dar nici altfel de servicii oferite: informații, ghid ori orice altceva. Lângă vestigiile aflate pe culmea unui deal înconjurat de munți înalți de piatră la poalele cărora e o vale verde, fertilă, atipică Omanului, te simți conectat cu trecutul îndepărtat și cu prezentul, dar și, deopotrivă, te încearcă un sentiment că poți fi veriga ce leagă două lumi atât de diferite. Atâta pace am găsit acolo, ca niciunde.

Evident că, dacă veți vizita Omanul, o să vreți o experiență în deșert.

Opțiunile sunt nenumărate. În mai multe zone ale țării sunt mici stațiuni în deșert. Aveți acolo de la cazare de calitate, până la mici excursii pe dune, plimbări cu cămila, ieșiri off-road la răsărit sau la apus. În funcție de banii pe care ești dispus să-i dai, poți alege tot ce-ți trece prin cap. O zi în deșert pentru două persoane, cazare, mâncare, off-road te duce la 200 de Euro. V-am spus că nu e o țară ieftină.

Din ce în ce mai mulți români merg la Salalah. Aceasta este o stațiune în sudul țării, spre granița cu Yemen. Aici este un microclimat care oferă temperaturi rezonabile, chiar și în lunile de vară. Inclusiv foarte multă ploaie. Puteți merge acolo chiar și în lunile iunie-septembrie când restul țării este inabordabil. Temperaturi de 50 de grade sunt obișnuite, dar în Salalah pot fi și 30. Nu am fost, dar mi s-a spus că stațiunea merită vizitată.

Un alt punct de atracție sunt diversele oaze care au ape spectaculoase și locuri de relaxare. Alina a fost la Wadi Bani Khalid și spune că locul merită o zi întreagă. Pentru temerari, ar mai fi mult mai spectaculosul Wadi Shab, însă traseul acolo este dificil, implică chiar și o porțiune în care trebuie să înoți.

Cu mâncarea nu prea ai cum să dai greș. Se mănâncă bine cam peste tot.

Nu uitați că este o țară de pește, e un neam de navigatori, toată istoria lor au știut să exploateze oceanul. De la rechin, la doradă, la mahe, sau sheri, totul este bun. Creveții și calamarii impecabili. O să vă placă orice ați alege.

Am încercat și cămilă. Nu e rău, dar nici nu cazi pe spate. Laptele de cămilă e aproape la fel ca cel de vacă, dar nu mi-a plăcut întrutotul. Altfel, găsești toată bucătăria internațională, dar și produsele obișnuite ale globalizării. Există și Mac sau Burger King. O parte din locuitori boicotau Mac, din cauza situației din Gaza.

Dacă vrei să bei, aici e o problemă. Băutură este doar în restaurantele cu prețuri mari și la costuri pe măsură. Nu merită efortul. Poți să vii cu ceva băutură la tine, cam trei sticle de vin de om. Dar se poate trăi și fără.

Halwa este desertul local. Pronunțat ”halua”, iar nu ”halva”, cum ai crede că se citește. De altfel, nu are legătură cu halva pe acre o știți.  E o pastă preparată din sirop de fructe, îngroșat cu amidon de porumb, tone de zahăr, curmale, fistic. O bombă dulce din care trebuie să gustați de câteva ori. În Souk-ul din Nitzwa există piața de dulciuri, unde puteți testa gratuit diverse tipuri de halwa. Atenție: Souk-ul și Piața de dulciuri se închid de la ora 12.00 la ora 16.00.

Câteva lucruri utile

Dacă vă luați bilete de avion din timp, le găsiți și la 450-500 de Euro, poate mai ieftin. Perioada de vizitare este octombrie-martie. După martie, nu o să rezistați de căldură. Excepție face Salalh, care beneficiază de un microclimat specific.

Nu trebuie viză, dar la aeroport așteptați-vă la cozi mari la intrare în aeroport.

Obligatoriu de luat cartelă de mobil locală. O găsiți și la aeroport, descărcați o aplicație, dar – atenție – nu o puteți încărca decât într-un birou al unei companii locale. La un mall sau la aeroport, cel mai bine. O mare parte dintre plățile internaționale nu pot fi efectuate online. Pur și simplu nu vă lasă să faceți top up.

Obligatoriu: vă instalați VPN înainte de sosirea în Oman. Toate aplicațiile de mesagerie au restricționată opțiunea apelurilor audio și video: nu o să puteți vorbi cu nimeni pe Whataspp nici de acolo, nici din țară, dacă nu aveți VPN. Nu am știut asta, pur și simplu nu am vorbit decât prin mesaje scrise în toată această perioadă.

Vă trebuie aplicație de taxi, este una singură Otaxi. Alegeți opțiunea cash de circulație, pentru că nu puteți face altfel plăți. Taxiuri sunt nenumărate. Nu luați din stradă. O să vă luați țepe la nesfârșit. Și țepe din alea grave cu prețul de șapte ori mai mare. S-a pățit. Dacă luați de pe stradă negociați la sânge, după ce verificați prețul real pe Otaxi.

La fel, negociați în bazar. Fără milă, căci nici ei nu au.

* Fotografiile sunt ale Alinei, după cum știți.

Două minuni de văzut la Timișoara: Casa Jecza și Cazarma U

Casa Jecza este vizibilă din depărtare și ușor de recunoscut în Timișoara, chiar dacă nu știi ce e acolo. Lângă parcul Triade, sigur o să-ți cadă ochii pe multele sculpturi puse chiar în fața intrării. E un moment bun să-ți dai câteva minute ca să te bucuri de ce vezi pe stradă sau chiar să intri.

Gazdele te vor primi și pe neanunțate, dar cel mai bine cu un telefon înainte. Casa Jecza este de ani buni o galerie care găzduiește artiști plastici contemporani, fie că vorbim de pictură sau sculptură. La data sosirii noastre, spațiul era ocupat de lucrările Tincuței Marin și de călătoria sa în lumea egipteană. Tincuța a inventat un personaj, un Big Foot, care trece prin scene ale istoriei antice. Dar în jurul lui se unesc simboluri ale vremurilor de acum și atunci, autoportrete ale autoarei, mici povești distilate în miniaturi. O colecție impresionantă la care se adaugă câteva sculpturi excepționale ale autoarei.

De ce zic că ar trebui să dați un telefon înainte?

Pentru că așa veți avea parte probabil și de medierea lui Andrei Jecza. Tânăr galerist, Andrei este văzut ca unul dintre cei mai buni specialiști români în management cultural. Pregătit la Londra în domeniu, Andrei are ochi la artiști noi, dar și o poveste care să-i facă ușor abordabili.

De multe ori, gazdele deschid și aripa personală a casei, acolo unde se află lucrările lui Peter Jecza, unul dintre cei mai importanți sculptori români. Cu o operă impresionantă lăsată în urmă, Peter Jecza este un ”must see” când veniți în Capitala Culturală. Nu ratați planșele cu biserica catolică din Orșova, una dintre lucrările importante de arhitectură de la noi. Clădirea este ridicată de arhitectul Hans Fackelmann, alături de sculptorul Peter Jecza și pictorul Gabriel Popa, la jumătatea anilor 70.

Casa, așa cum arată acum, este munca de mai bine de 30 de ani a Sorinei Jecza, președinta Fundației Triade.

Pornită ca o locuință de familie, Sorina și Peter au crezut mereu că aceasta poate oferi orașului o emoție. Iar din casă, emoția asta pornește de multe ori pe străzile Timișoarei.

Aveți ocazia, câteva săptămâni încă, să vedeți expoziția de sculptură de la Cazarma U. Familia Jecza și colaboratorii lor au expus aici lucruri importante din sculptura românească de azi. Cadrul sobru și aparent dezafectat al clădirii este de fapt o gazdă perfectă pentru câteva sute de lucrări de marcă ale sculpturilor români. Este, pentru mine, una dintre cele mai bune expoziții românești pe care le-am văzut în ultimii ani.

Vă las fotografiile Alinei ca să hotărâți singuri.

Timișoara: câteva lucruri de văzut în capitala europeană a culturii

Primăvara aceasta am fost la Timișoara, special să văd cum arată Capitala Culturală Europeană. Și trebuie să spun că orașul chiar are o vibrație, atât cât am apucat să văd. Și că este plin de străini în zona centrală. Nu are efervescența Bucureștiului, dar poate e un pic mai bine, pentru că poți și respira și nu te izbești de aglomerație la tot pasul. 

Vă las mai jos câteva idei, ca să vă puteți orienta. Înainte de orice, trebuie să știți că site-ul capitalei europene, cel cu toate evenimentele, nu este cel mai intuitiv pentru mine. Mi-a fost destul de greu să pun cap la cap un traseu doar cu ajutorul lui. Dar împreună cu Google Maps și site-urile galeriilor ajungi la un consens. Al doilea lucru de știut este că luni, chiar și marți, unele muzee nu sunt deschise. Deși am nimerit în vacanța copiilor. Asta este o idee proastă, căci tehnic pierzi două zile, așa că fiți atenți la treaba asta. 

Ce e de văzut

Când o să vedeți textul acesta, expoziția Brauner va fi pe final. Dar merită să-l recuperați în orice parte de lume ar merge. Brauner este unul dintre marii artiști ai lumii, care te captivează prin culoare. Formele sunt fascinante și te pun la încercare. Chiar de nu ești iubitor de artă modernă, nu are cum să nu-ți placă. Expoziția a fost bine făcută, îi prinzi povestea, explicațiile sunt cât trebuie și unde trebuie. Iar filmul cu  interviurile de la finalul merită să fie văzut în totalitate, întrucât aduce o perspectivă atât asupra artistului, cât și asupra vremurilor pe care le-a trăit. 

Paul Neagu, pe care îl găsiți tot la Muzeul de Artă din Timișoara, este spectaculos și totodată dificil de asimilat de către profani. Dar el rămâne un artist conceptual care a inspirat o mulțime de autori contemporani. Unora le-a fost și profesor. Dacă nu sunteți cu muzeele în general, Neagu va fi complicat. Și pentru cei antrenați, formele și desenele sale sunt exerciții și propuneri complicate. Iar reprezentațiile din diverse studiouri vă vor provoca de-a dreptul. Dar eu zic că merită. 

Între timp, la Timișoara au venit și mai multe opere a lui Adrian Ghenie și pentru că el este atât de popular azi, cred că e musai să vă faceți drum pe acolo. Este un artist român în trend pe toate piețele internaționale de artă. 

Dacă ieșiți din zona centrală și mai dați și un telefon înainte, o să aveți ocazia să vedeți două expoziții permanente la Timișoara, ambele construite din pasiunea proprietarilor. 

Este vorba de Galeria 28, realizată de Ovidiu Bădescu. Domnul Bădescu este arhitect, iar expoziția este în propria casă, pe care o deschide pentru doritori. Are o colecție impresionantă, bazată pe operele grupului Echinox din Timișoara. Este un spațiu al liniștii, dar și al discuțiilor savuroase. Domnul Bădescu stă de vorbă cu oaspeții săi, îi primește ca pe musafiri, iar nouă ne-a fost gazdă într-o după-masă, pe care a făcut-o superbă. La data venirii noastre, galeria îl primea pe Aurel Cojan, dar de-a lungul anilor, acolo au fost și Ion Grigorescu, dar și Constantin Flondor. 

Muzeul Jecza este în partea cealaltă a orașului, într-o casă – galerie de mari dimensiuni, dar și o extindere pe un spațiu verde, la stradă, care s-a transformat într-un parc. Sculptura este atracția principală a galeriei, iar curtea și spațiile sale sunt doldora de opere de artă minunate. Peter Jecza, sculptor ș monumentalist, este de fapt fondatorul casei, iar, dacă ai noroc, familia deschide și atelierul său privat cu o sumedenie dintre operele sale sau din cele colecționate de-a lungul timpului. Este o densitate teribilă de frumos în această casă, dar și câteva idei pentru drumuri viitoare către bisericile la a căror construcție Peter Jecza a colaborat, cum sunt cele din Dumbrăvița și Orșova. 

Înapoi în centru, dacă aveți vreme, mergeți la Garnizoană. Spațiul de la etaj este dedicat unor artiști contemporani, care o să vă asalteze cu idei dintre cele mai neașteptate. Nu căutați convențional aici, nu căutați pictură din albume clasice de artă, așteptați-vă doar la idei care-și caută drumul. Iar dacă mai găsiți la parter intervențiile lui Mircea Nicolae, chiar o să fiți bine. Filmul despre artistul care s-a prăpădit, Romanian Kiosk Company, te va lovi în stomac. O să rămâneți să-l vedeți tot. 

Și, desigur, Kunsthalle. Spațiul acesta modern este cel mai mare loc de joacă artistic din Timișoara. O sumedenie de propuneri contemporane, de la reinterpretarea filmului Adinei Pintilie, Touch me not, devenit virtual, pînă la instalații cu care poți cânta sau în care te poți odihni. Este un spațiu care o să te provoace, dar o să te și relaxeze totodată. 

O sugestie din altă zonă. Cel mai bine o să cunoașteți orașul cu ajutorul unui ghid. Arhitectura veche din zona centrală este încă păstrată bine, iar ghizii chiar știu istoria locului. Întrebați de ce multe clădiri au stupi și apoi jucați-vă și căutați-le prin oraș. Și, da, căutați cele cinci ghiulele din zona centrală rămase în pereți de la luptele din 1848. Ah, și dacă vreți oameni realmente pasionați, la Bastion, în muzeul de istorie militară, am întâlnit doi ghizi care trăiesc pentru povestea lor. Un loc minunat chiar și pentru adulți. 

Ce-i de văzut și de mâncat (mai ales) la Istanbul.

Am fost în mai toate orașele europene mari. Ce vezi la intrarea în Istanbul, noaptea, cu mașina, nu are termen de comparație. Uriașul șuvoi de mașini de pe ambele sensuri ale unui bulevard mi-a adus aminte de orașele americane. Clădirile moderne, dar și cele vechi de pe margine prăvălesc peste tine mii de lumini, iar senzația pentru cineva venit de la București este că ai sosit de la țară.

Cinci zile sunt insuficiente pentru Istanbul. Mai ales în perioadă la începutul anului când în ziua de 1 ianuarie. se deschid doar moscheile. Orașul merită din fiecare punct de vedere. Și pentru pisicile care lenevesc peste tot. Vă povestesc ce am văzut, ce mi-a plăcut și la ce trebuie să aveți în vedere.

Tot ce înseamnă centrul vechi trebuie făcut la picior. Terenul e vălurit, abrupt, chiar greu pentru mine, dar amestecul de restaurante, cafenele și magazine face toți banii. Sunt pitorești și primitoare, iar serviciile bune oriunde ai intra. E un amestec de Orient vechi și sofisticare hipsterească cam peste tot. Fiecare vitrină spune o poveste și te invită să scoți banii.

Ce am văzut.

Topkapi, primul palat al sultanilor, cel la care trebuie să mergi obligatoriu, cum ar veni. Este imens, interesant, dar numai cu ghid, care să vă spună poveștile locului. E saturat în obiecte care au aparținut sultanatului, multe valoroase și spectaculoase. Poveștile explicative alături de ele lipsesc în mare măsură.


Coada de la moaștele lui Mahomed a fost uriașă, de asta am sărit. Am descoperit însă un loc la fel de important despre care o să vă spun imediat. Sigur, aici aveți sabia lui Ștefan cel Mare, un fel de must pentru români. Una peste alta, cel mai scump loc al zilei, cu o aripă închisă, dar și cu plată suplimentară la harem. E de văzut, dar dacă nu ajungeți, nu suferiți.

Palatul Dolmabahce este a doua reședință a sultanilor, construită pe calapod european. Este pe malul Bosforului, cu grădini și camere gândite ca să arate ca la Paris. Sunt câteva săli, între care cea cu candelabru, care-ți vor tăia respirația. Poate pentru că am avut ghid, vizita asta mi s-a părut mult mai atractivă. Este o incursiune importantă în istoria modernă a unui imperiu.

Locul este „instagramabil” și o să fiți curioși să vedeți relația cu curățenia a oamenilor din Orient, complet diferită față de cea a vesticilor. Și a noastră, inclusiv. Peste drum e și stadionul lui Beșiktaș, pentru doritori.

Foarte aproape de Hagia Sfânta Sofia este Muzeul de Artă Turcească și Orientală. Eu zic că este un must pentru colecția de manuscrise și incunabule. Câteva dintre miniaturile care ilustrează Coranul sau alte texte sunt absolut senzaționale. Minunate. Iar covoarele strânse dintre care unele au peste 1000 de ani sunt unice. Tot aici este o colecție mare de moaște ale lui Mahomed și nu sunt cozi.

Că tot veni vorba, Hagia Sfânta Sofia merită văzută pentru îmbinarea de creștinism și islamism. Semnele creștinismului sunt omniprezente și nimeni nu și-a bătut capul să le ascundă foarte tare. Dacă nimeriți la ora rugăciunii, experiența este cu atât mai interesantă. În cazul nostru, statul la coadă a durat peste o oră. Nu există fast track. Merită, însă.

În apropiere este și Moscheea Albastră, care la ora sosirii noastre era în renovare. Din cauza asta nu poți să vezi decât cupola și vizita este dezamăgitoare. Ba, chiar un pic te înspăimântă nepăsarea față de orice măsură de siguranță. Ieșirea se face pe un culoar îngust care dă într-unul și mai mic, dintr-un container. Chiar unde se întâlnesc astea două, credincioșii și turiștii încep să se încalțe, blocând ieșirea Așa că stai la o coadă compactă de sute de oameni, între doi pereți și te gândești ce se întâmplă la o busculadă.

Un ghid cu experiență te va duce la moscheea Rustem pașa care arată la fel ca cea albastră doar că fiind renovată poți să vezi mozaicul la vedere. Unul dintre locurile foarte frumoase și puține vizitate ale Istanbulului. Spațiul și curtea sunt generoase, locul e liniștit și se află drept în spatele bazarului de mirodenii, o altă minune a locului. Mergeți aici și vă băgați nasul peste tot. Negociați, luați fructe, mirodenii sau orice alte prostii. O să vă placă.

Basilica Cisternă este faimoasă și plină, nu mai spun nimic. O să mergeți oricum.

Mi-am dorit foarte tare să văd Muzeul Pera. Lângă celebrul hotel și aparținând aceleiași structuri, muzeul este un amestec de tradiționalism și liberalism. La data vizitei noastre, ultimul etaj era dedicat artistei portugheze Paula Rego, ale cărei lucrări te scot din ale tale. În cu totul altă gândire este colecția picturilor lui Osman Hamdi Bey, unul dintre cei mai importanți artiști, dar și diplomați turci de acum 200 de ani. Și pentru că trebuia să existe și o altă latură, atunci aveți o expoziție foto despre noul Istanbul, inclusiv despre protestele din piața Taksim. Nu ratați cafeneaua excepțională de la parter.

Și, da, piața Taksim, dar și strada comercială Istiklal, cel mai mare șuvoi de oameni pe care l-am văzut n viața mea.

Mergeți în partea asiatică și căutați cel mai înalt punct al orașului: dealul Camlica. Trimiteți-mi o fotografie! Apropo, aici e locul în care vei aprecia cel mai tare lira turcească. Aveți lire, mărunt, mereu în buzunar. Toaleta cu plată de aici vrea o liră fix ca să intri. Ar fi fost admirabil să ne vezi trei bărbați cum stăteam lângă turnichete și căutam o soluție. Vă povestesc altă dată și cum ne-a ajutat un turc să intrăm toți trei cu o liră. Genial.

Ce este de mâncat

Nu cred că poți rata pe undeva. Am mâncat în multe locuri, dar câteva, primite la rându-mi de la experții, Petreanu și Hădean, merită amintite.

Băieții de aici fac doar kebap de berbecuț. Din care primești doar două frigărui. Așa că ia patru. Pui alături toate salatele și un iaurt gros. Nu ai mâncat așa bun. E coadă de 15-30 de minute, iar oamenii sunt lăudați de ziare din toată lumea.

Fix peste drum de ei, niște cetățeni, la fel de cunoscuți, fac chiftele. N-ai cum. Mănânci și mori. Și dacă-ți revii, mai iei o porție. Jur.

Vă las aici și acest restaurant iranian. O minune. Lăsați carnea pe care o fac aici. Încercați toate tocănițele, alături de orez cu șofran. Și luați toate deserturile că nu-s multe. O să-mi mulțumiți.

Ce mi-aș fi dorit să mai văd

Muzeul de arheologie despre care aud lucruri faine. Dar și Muzeul de pictură și sculptură turcă și orientală. Și poate Bosforul noaptea. Ziua a fost fain, dar merită să vezi luminile.



77 de lei o porție de paste. E mult?

Pe internet circulă iarăși un preț foarte mare dintr-un restaurant românesc, de pe litoral. De data asta nu o notă, ci o o poză de meniu. Respectiv, 77 de lei pentru o porție de paste carbonara. Mult, foarte mult pentru puterile multora dintre noi, dar și pentru ce înseamnă o porție de paste, până la urmă.

Dar asta nu înseamnă că avem dreptate sau că avem de ce să ne plângem. Restaurantul nu e cantină socialistă unde merg oamenii muncii. Sau, nu toate restaurantele.

Prețul este raportul dintre cerere și ofertă.

Dacă acestea nu se întâlnesc, prețul va scădea pentru că produsul nu va fi dorit.

La restaurant consideri un preț mare dacă el nu se regăsește în servicii, calitatea personalului, gustul mâncării. Sau dacă locul în care se află nu justifică asta.

Nu ne obligă nimeni să intrăm în restaurant. Acest lucru e hotărâtor. Nu te poți plânge de ceva ce nu te afectează. Dacă este singurul restaurant de pe o insulă pustie, putem purta o discuție.

Știu că „toată lumea ar trebui să aibă dreptul” sau că ” toți își doresc să aibă un pic de relaxare.” Da, dar nu e obligatoriu. Nu ne putem certa cu restaurantele din Paris sau alte colțuri ale lumii că sunt scumpe. Ne certăm cu ai noștri că-s la îndemână.

Vacanțele pot fi frumoase și când mâncăm de la supermarket. Am exersat asta în toată Europa. E scump la Vama Veche? Este o patiserie ținută de o tătăroaică la Mangalia, unde, de 77 de lei, iei pe două zile. Știu și un „împinge tava” senzațional acolo.

Nu știm ce alte prețuri sunt la acel restaurant. Poate pastele sunt scumpe și berea ieftină. Nu știm deloc cum se formează prețul de acolo, ce conține. Respectiv, curent electric, gaz, forță de muncă. De fapt asta e discuția de purtat. În ce măsură criza inflaționistă duce la un profit cinstit sau e o ocazie de jecmănit.

Una peste alta, e scump la mare, la noi. Dar nu doar de acum, ci de ani buni. Și ce este rău e că multe servicii nu sunt la înălțimea prețului. Iar, la cum se vede, sunt mici șanse să se rezolve.

Două lucruri pot fi făcute aici

Primul: standarde corecte și verificate pentru prețurile anunțate. Putem vorbi de calitatea produselor, de reguli, curățenie. Tot ce vrei să primești de acest preț.

Al doilea: nu ne place, nu mergem. Piața reglează cel mai bine astfel de lucruri.

Restaurantele nu sunt un serviciu esențial, vital și nu sunt un drept. Prețurile lor nu pot fi discutate precum cele de la curent sau gaz. Sau prețul apei. Această discuție, în care diverse note de plată apar pe internet și lumea se miră că-s mari, nu are nicio finalitate. Vă aștept la București, să vă luptați, în afara sezonului, cu restaurantele din nordul orașului.

Ce putem face cel mai puțin este să ne plângem de prețuri pe FB. 77 de lei sunt mulți pentru majoritatea și nimic pentru destui care merg la mare. Important este ce accepți să primești de banii aceștia.

Photo by mali maeder, Pexels:

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #8

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru pământ

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”.

Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă. O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”.

Maria Bastos de Santos este preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém. Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici. Fie au primit pământ de la stat, fie l au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.

După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme. Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă. Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente. Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.

O activistă păzită 24 de ore

Maria Bastos de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare. A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?”. „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.” „Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Lunga ‘listă a morţii’

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară. Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul. Se ascunde de câteva luni în Santarém.

A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi. I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el. Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului. Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

Soia malefică

Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. „Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş”, ne spune. „Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut”.

În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.

„Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc”, ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. „Şi provoacă numai distrugeri”.

Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini. Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.

„Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?” „Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei”. În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca „mâncam pădurea amazoniană la McDonald’s în Europa”.

Soia benefică

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac. Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi. Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent. Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.

Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le- a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul. Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele și pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

„E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni. Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta.” În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon. Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă. O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.

‘Sclava Isaura’, cu alt final?

De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume. E un sat în care, probabil, suntem cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.

Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra. Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.

Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.

Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire. Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio. În cea din urma joacă monştrii sacri.

Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat. O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.

Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei. Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări. Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.

Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor ’90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.

Aveți aici episodul 7 din jurnal.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #7

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Vizita unui sat construit deasupra apei

De sâmbătă seara suntem în statul Para, delimitat foarte clar chiar şi pe cursul Amazonului, căci malul se ridică brusc pentru a forma o colină, cu pereţi roşiatici. Iar al doilea lucru care-l deosebeşte de statul Amazonas e mulţimea de buşteni şi frunze care încep brusc să curgă pe apă.

Guvernul statului Amazonas a reuşit într-un fel să limiteze proporţiile tăierilor de păduri. În Para lucrurile stau însă pe dos. Aici sunt cele mai multe tăieri ilegale, atât pentru lemn dar mai ales pentru a face loc culturilor de soia. Para e însă dezavantajat geografic. Fiind mai aproape de ocean şi având mai mulţi vecini, imigraţia a mers predominant către el. Aşa ca aici nevoia de locuri de muncă e mai mare, iar companiile agricole pot să-şi exporte mult mai uşor marfa.

Un rezumat al problemelor Amazonului

Despre Santarém, destinaţia noastră, se spune că adună la un loc toate problemele Amazonului: tăieri ilegale de arbori, largi culturi de soia, întinse păşuni pentru vite – totul într-un climat de violenţă fizică şi politică. Zilele următoare vom urmări cu atenţie fiecare problemă.

Deocamdată am primit avertismentul să nu mergem de unii singuri. Este singura zonă pe care n-o cunoaşte nimeni din echipă. La o primă vedere oraşul pare cel mai sărac pe care l-am văzut până acum. Case mici, pereţi cu tencuială căzută, grilaje sau gratii peste tot, lume care se uită curioasă după autobuzul nostru.

Chiar şi hotelul, foarte elegant de altfel, e într-o astfel de zonă, peretele lui de sticlă fiind sprijinit de două case mici şi care parcă stau să cadă. În portul de la Santarém se află una dintre cel mai mari instalaţii de transport de soia. De altfel ea domină mai multe cartiere ale oraşului şi poate fi văzută de la mare distanţă. E o hală uriaşă, cât un stadion şi cam de aceeaşi formă. Din ea
pleacă o bandă transportoare pe deasupra fluviului către silozurile de pe malurile apei. Stâlpi speciali o ridică la câteva zeci de metri înălţime.

O organizaţie neguvernamentală ne-a arătat şi-o hartă a unei rezervaţii din apropiere de Santarém. Am putut vedea acolo că aproape 10% din zonă e acoperită de culturi de soia, legate între ele printr-o şosea care mai muscă din când în când din teritoriul rezervaţiei.

Pentru cei care nu au citit şi zilele anterioare, pe scurt: Brazilia e unul dintre cei mai mari producători de soia mondiali; cum soia e cerută la export marile ferme au nevoie de spaţii cât mai mari. Terenurile din sud sunt măsurate exact şi au proprietari bine ştiuţi, aşa că marii producători tind să vină într-o zonă parţial reglementată. În Amazon, majoritatea proprietarilor nu au documente pentru case, totul se reglementează prin chitanţe de mână. Programul de populare impus în trecut de guvern le-a dat posibilitatea fermierilor să mai adauge câte ceva terenurilor lor.

Guvernul are un program de stabilire a proprietăţii, dar în lipsă de oameni e greu de realizat acest lucru. Astfel, cultivatorii de soia pot să-şi modifice proprietăţile în funcţie de cerere.

Satul de pe apa

După isprava cu bancul de nisip de cu o noapte înainte, am acostat într-un loc sigur, foarte aproape de unul din malurile fluviului. Întreaga operaţiune a avut loc la două noaptea, pe o beznă cruntă. „Parcarea” unui vas la apă mică din câte mi-am dat seama e o chestiune complicată, de vreme ce-a fost nevoie de sondarea terenului cu barca de salvare. Toată lumea s-a culcat de abia după ce am ancorat. Probabil nu am fost singurul care a avut emoţii după incident.

Nu mai ştiu când s-a plecat de acolo, dar dimineaţa la micul dejun aveam tort. Căpitanul l-a cumpărat pentru fetele din echipă căci ieri s-a serbat ziua mamei în Brazilia.

A fost motivul pentru care la Jebomir, un sat la trei ore de Santarém am găsit acasă toată familia lui Pedro Oberto de Oliveira Marinio, pescar de profesie. Acasă la Pedro se ajunge în această perioadă a anului doar cu barca. De fapt până în pragul casei sale. Aşa e în fiecare an de când s-a mutat în zonă, adică în 1977. Numai că apa a crescut de la an la an iar la începutul anilor 90 a trebuit să ridice locuinţa pe stâlpi. Şi odată cu el tot satul care are 70 de familii.

Curtea lor nu e chiar pe malul apei. Înainte de asta e o gradină şi o lizieră destul de mare de copaci. Acum toţi sunt în apă până la coroane, iar ca să ajungi la case din fluviu, ai la dispoziţie un drum complicat din pari. Astfel pescarii ştiu să nu lovească bărcile de diverse anexe ale gospodăriilor rămase sub apă.

În drum spre ei, din barca de salvare, am putut să ating câteva nuci de cocos, frunzele unor banani şi a trebuit să mă feresc să nu mă lovească mai multe crengi. Din barcă se urcă direct pe prispă, care înconjoară toată casa. În spate, la aer e o bucătărie de vară şi un televizor care se alimentează de la o baterie de maşină. Casa e din lemn de nuc şi e foarte curată. E împărţită în două de un perete, iar cele două camere la rândul lor de pereţi de lemn.

Pedro şi fiul său sunt pescari profesionişti. Peste 20 de plase erau atârnate pe prispă, iar fiul Pablo îşi făcea de lucru cu una din ele, căreia îi atârna greutăţi. Iau la o captură şi peste 100 de kilograme de peste, în plasele mari în care încap doar peşti de minimum 5 kilograme. Peştele se vinde acum bine la oraş, căci în urma pescuitului masiv e mai greu de găsit. În timpul lunilor de prohibiţie din noiembrie până martie guvernul le plăteşte un salariu minim ca să nu arunce plasele în apă.

Lupta cu taurii

La Jebomir nu a fost niciodată pădure tropicală în adevăratul sens al cuvântului. Ea începe de undeva mai din adâncime. Aici e o zonă noroioasă cu multe lacuri şi heleştee. Un loc mai curând bun de agricultură. Cu ani în urmă satul s-a împărţit în două, unii au pescuit iar ceilalţi au cultivat legume. Când venea sezonul ploios agricultorii trebuiau să şi pescuiască, şi invers.

Toate au mers bine până la apariţia fermelor de vite, a cirezilor de tauri în special. Pedro povesteşte că nimeni n-a ştiut la data respectivă ce se poate întâmpla. Au aflat în scurt timp, când le-au fost distruse culturile. Taurii nu pot fi opriţi nici de garduri nici de apă.

Primele le dărâmă, cele din urmă le trec uşor, iar pe drumurile desfundate lasă şleauri şi mai mari. A durat ani întregi ca oamenii din Jebomir să scape de taurii fermierilor. Nici o plângere la autorităţi nu i-a ajutat, căci spune Pedro „cred că nimeni nu ştie că existăm”. Au trebuit să pună mâna şi să rănească, spune el, câteva animale astfel încât fermierii să nu mai aibă curaj să-şi lase taurii nesupravegheaţi. Despre tăierile de păduri nu ştie altceva decât ce-a văzut la televizor.

Fata sa Isabel ştie însă tot. Are 20 de ani şi munceşte la Santarém ţi-a venit acasă de ziua mamei. Vara asta se înscrie în ultimul an de liceu . A trebuit să întrerupă din lipsă de bani. După liceu e decisă să dea la facultate să se facă biolog şi inginer forestier. Vrea să ajute la supravieţuirea pădurii. Ştie de culturile de soia, ne dă exemple de ferme şi de efectele lor. Ştie şi de minele de bauxită din zonă care spală minereul în apa lacurilor. Şi de căile ferate industriale care rup rezervaţii în două. Ne spune ca e păcat ce se întâmplă şi că ar trebui să păstrăm pădurea.

„Pentru ea ne e frică”, spun părinţii Pedro şi Maria Francisca. „Am vrea ca ea să aibă parte de tot ce-am avut noi de la natură”. Deocamdată Isabel e fericită, alături de părinţi şi de căţeii şi pisicile al căror loc de joacă se limitează la lemnele suspendate de lângă casă. La plecare fata ne oferă mari-mari, o păstaie lungă din care se scot fructe rotunde şi plate de culoare verde. Sunt la gust exact ca un kiwi. Şi cred că dau dependenţă, spun cei de pe barcă. Mama Maria ne dă patru fructe de cacao.

Se sparg, iar seminţele din care se obţine pudra sunt înconjurate de o pulpă albă dulce la gust. La ieşire unul din căţei îşi ia la revedere pe toată lungimea lemnelor făcute punte.

Notă: în fotografie Isabel nu ţine un şarpe în mănă ci un lemn găsit în pădure şi pe care l-a transformat în statuie.

Curs scurt de bucătărie

Înainte de plecarea de pe barcă am cerut bucătarului Washington câteva detalii despre ce am mâncat în ultimele zile. Aşa că vă împărtăşesc câteva impresii. La capitolul peşte am trecut pe la toate clasele sociale. Am mâncat şi peştele bogaţilor, tambuqui şi matrician dar şi pe cel al săracilor jaraqui. Diferenţa dintre ele e că primii au mai multă grăsime, ceea ce le dă şi gust. Şi sunt şi mult mai mari. De exemplu din 5-6 tambuqui s-au săturat 14 persoane. Carnea, după ce se dă la cuptor, că aşa se face cel mai bine, capătă o culoare uşor roz. Nu are multe oase.

Matricianul se prinde foarte greu şi are carnea foarte dulce, de aceea e probabil atât de dorit, în schimb jaraqui e mare cât un biban, nu prea are
gust şi e plin de oase. Coada e spectaculoasă însă, având o combinaţie de dungi groase negre şi galbene. Cel puţin aşa au apărut după fiert, că viu nu l-am văzut. Se mănâncă într-o ciorbă bine scăzută. Si două reţete pe care le puteţi încerca oricând în România.

Intâi salată de boeuf, dar cu banane. Păstraţi reţeta cunoscută, scoateţi castraveţii muraţi şi puneţi unii verzi, iar cartofii îi înlocuiţi cu banane coapte. Mie, unul, mi-a plăcut.

A doua e şi mai simplă: banane şi mango, la un loc cu lapte şi ceva lapte praf. Se dă la mixer şi cam asta e. Neaşteptat e că Washington ne-a servit-o caldă. Dacă mai întâlnesc ceva de genul ăsta vă ţin la curent.

Aveți aici episodul 6 din călătoria mea

Grecia, pe continent. Ce ne-a plăcut și ce este de văzut

Anul acesta am hotărât să mergem în Grecia, dar pe continent. Ideea a fost să ajungem cu mașina ca să limităm cât mai mult contactele cu alte persoane. Și ne-am dorit să ajungem în Peloponez, zona istorică cea mai încărcată, probabil, din întreaga Grecie.

Asta înseamnă, în cazul nostru, drum de două zile cu escală la Salonic, dar și o ședere de trei zile în Atena. După care am coborât și mai la sud, în zona Nafplio-Tolo, stațiuni unde în general merg localnici. O să vă zic ce și cum am văzut frumos, dacă aveți nevoie de idei.

Salonicul nu am putut să-l vedem decât la suprafață.

Nu am avut vreme de muzee sau alte frumuseți, așa c-am bătut la pas zona centrală. Foarte bune restaurantele în care merg în special grecii. Noi am fost la Three Pigs și la cele din jurul său. Un pic piperate, nu taverne, cu mare atenție la servire și la detalii. Cum se zicea pe vremuri în Cațavencu, merită dacă ești în ziua de salariu.

Atena a fost cea mai plăcută surpriză pentru mine. Mai ales prin faptul că orașul este complet umbrit de miile de copaci de pe străzi. Cred că asta face temperaturile de 40 de grade suportabile. Mai este o poveste, în special în Plaka, unde grecii lasă ușile de la marile magazine deschise, iar aerul condiționat răcește inclusiv strada. Plaka rămâne oricum o atracție, chiar și cu mai puțini oameni sau poate chiar de aceea.

Despre Acropole nu vă spun mare lucru pentru că știți. E destul e aglomerat chiar și-n pandemie. Recomand să mergeți cu o oră înainte de închidere că altfel ard toate pietrele. Există o aplicație de cumpărat bilete, dar nici supervizorii de la poartă nu au știut să ne arate cum funcționează.

Cel mai mult mi-a plăcut la Galeriile Goulandris. Familia aceasta a lăsat guvernului elen o uriașă colecție de impresioniști, tablouri pe care le-a cumpărat de la începutul anilor 1900. Basil Goulandris a fost armator, președintele Asociației Armatorilor Greci din Statele Unite. Cu averea sa uriașă a cumpărat cam tot ce vă puteți închipui de la van Gogh la Picasso. Chagall, Degas, Renoir, Toulouse-Lautrec, Pollock, Rodin, El Greco sunt de găsit într-un muzeu fantastic. Fără îndoială este de neratat.

EMST, adică Muzeul de Artă Contemporană îl recomand pentru că eu nu ratez muzeele de acest fel. Muzeul este bun, are lucruri care te intrigă. Și, la data venirii noastre, exista și o expoziție de artă africană Ubuntu.

Am avut vreme să mergem către Delphi într-una din zile. Din Atena este drum de aproximativ 90 de minute. Dacă este foarte cald, nu recomand. Urcușul este greu, nu ai unde să te adăpostești de soare. Dar locul este spectaculos. Pentru că e lume mai puțină, o să găsiți parcare mai ușor. Altfel, complicat.

Tolo și Nafplio sunt două stațiuni la sud de Atena, cât se poate de diferite una de alta.

Nafplio este o fostă capitală a Greciei, cu o zonă de oraș vechi foarte frumoasă. Străzi înguste ca în Italia, pavaj de piatră, sute de restaurante și magazine strânse unele într-altele, cele mai frumoase flori pe care le-am văzut în Grecia. Portul este încântător și o serie de restaurante te așteptă chiar pe chei. Este unul dintre locurile europene clasice. În partea aceasta de oraș nu prea ai unde circula cu mașina. De asta există o parcare uriașă chiar în centru și de acolo iei un taxi până în apropierea hotelului.

Tolo este un fel de Eforie, dar care arată cam ca în 2000. E plin de hoteluri, terase și, cu cât urci mai sus pe munte, vei avea o priveliște minunată. Ce are Tolo și nu are Nafplio? Plajă cu Nisip. Și este clar: la Tolo vii să mănânci, să stai la soare și să nu prea faci nimic.

De aici, însă, ai ocazia să te îndrepți către câteva minuni ale Greciei Antice, care sunt foarte aproape.

La nici jumătate de oră este cetatea Micene. Locul este bine conservat, ușor accesibil și o să vă întâmpine cu celebra poartă cu lei care se afla pe coperta cărții de istorie din clasa a V-a. Muzeul întrece orice așteptări. Delicatețea și fragilitatea artelor vechi elene te vor minuna. Vasele sunt absolut frumoase ca și podoabele feminine.

De la Micene o să ajungi repede la Corint și la cetatea sa din vârful muntelui. Iarăși este loc pentru curajoși. Se urcă mult, pe un drum de piatră nearanjată. Dacă e și cald o să vă fie greu. Dar ce vreți să vedeți cu adevărat este muzeul cetății, care se află în oraș. Rămășițele epocii romane sunt impresionante și bine păstrate.

De la muzeul din Corint, ai drum de o oră, pe coastă, către teatrul din Epidaurus. Și azi acesta poate găzdui 15 mii de spectatori în amfiteatrul său. Și este una dintre minunile lumii antice în care s-a jucat teatru vreme de 600 de ani. Din mijlocul scenei, poți șopti și te va auzi întreaga arena. Este un loc care-ți va da fiori.

Mai am o idee care o să vă placă. Dar rezervați-vă o zi! Din Tolo sau Nafplio puteți să mergeți către Porto Cheli, stațiunea grecilor cu adevărat bogați. O să vă întâmpine zeci de iahturi, proprietăți cu ziduri înalte și restaurante foarte bune. Dar ce o să vă placă foarte tare sunt cele două drumuri pe care poți ajunge acolo. Unul trece muntele, altul se strecoară pe o coastă. Pe oriunde ați merge, peisajele sunt senzaționale.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

O să vă placă și această zonă

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #6

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Samba şi peripeţii la Parintins

Ceva nu-i în regulă. Samba, samba la volum maxim. E un concert sau ce? Şi cine se uită la mine prin fereastra de la cabină?

Cam aşa m-am trezit sâmbătă. Lucrurile trebuiau lămurite rapid. Tânărul curios e doar un vecin de pe o barcă alaturată, ceea ce înseamnă ca suntem într-un port. Ce e însă cu petrecerea? De pe punte observ că nu e petrecere, ci difuzorul din curtea unei biserici, care transmite un radio religios în loc de slujbă. Iar omul meu nu era singur, ci însoţit de vreo câteva sute, care veneau în oraş cu bărcile „autobuz”.

Aşa ne-a primit Parintins, probabil cel mai cunoscut oraş din Amazon, graţie festivalului folcloric care are loc aici în fiecare an. Căpitanul a mers toata noaptea, astfel încât dimineaţa să fim în oraş. Micul dejun l-am luat pe ritmuri de samba, întrerupte după fiecare melodie de câte o scurtă predică.

Parintins e de fapt un oraş muzical. Parcă nicăieri în Brazilia nu se ascultă atâta muzică cu ferestrele deschise. Aproape din fiecare casă, bar, magazin se auzea câte o melodie. Chiar şi un Michael Jackson (Thriller) la un moment dat. Unul dintre magazine a angajat un cântăreţ, care încearcă să atragă lumea de pe stradă înăuntru.

Peste tot se vopsea, se aranja, se repara, se făcea curat. Mai e doar o lună până la marele festival, care va aduce sute de mii de turişti în zonă, într-un oraş care are doar 100 de mii de locuitori.

Festivalul boilor

Aş fi vrut să spun tauri, dar asta e situaţia. Nu e vorba de tauri ci de doi boi: Garantido si Caprichoso. Garantido inseamna ceva de genul „cu siguranţă valoros”, iar Caprichoso nu are nevoie de traducere. Ei au devenit simbolul oraşului şi reprezintă două tabere uriaşe, care se înscriu într-o luptă de trei zile, pe care o pregătesc un an întreg.

Concursul constă în realizarea unei parade, ca la Rio. Câştigă cine face cele mai frumoase care alegorice, cine are cele mai frumoase si mai bune dansatoare, cine e mai spectaculos. Se dau note pe diverse categorii şi apoi o notă generală. Pentru asta sunt aduşi juraţi din întreaga Brazilie.

Tot ca la Rio, şi aici e ca la fotbal: oraşul se împarte în două. Unii sunt caprichoso, de culoare albastră, iar ceilalţi – garantido, roşii. Și teritoriul este marcat de steaguri. Chiar lângă port se află şcoala Caprichoso, cu un uriaş steag albastru, iar în partea cealaltă de oraş Garantido are un steag roşu. Ambele sunt ridicate pe stâlpi de aproximativ 20 de metri înălţime.

Rivalitatea e atât de mare încât, vrând să vizităm şcoala Garantido, colegii mei cu tricouri albastre au fost sfătuiţi să le scoată. Din păcate, şcoala s-a închis până să fi ajuns noi.

Parada ţine trei zile şi două nopţi. Tot oraşul se adună în arena special construită pentru acest eveniment și care are 35 de mii de locuri. La poartă se află o cobră, semn că boii-simbol sunt bine păziţi.

Mulţi dintre cei veniţi din afară se înscriu într-o echipă sau în alta. Este, de fapt, principala sursă de venit pentru locuitorii oraşului. Locurile de muncă sunt foarte puţine, multă lume vrea să plece de aici. Unii chiar ne-au spus ca de-abia aşteaptă culturile de soia, ca să aibă ce munci. Şi, pentru prima oară, am văzut afişe pe maşini care îndemnau organizaţia Greenpeace să-şi ia tălpăşiţa. Oamenii vor să muncească şi să câştige.

De câştigat, deocamdată se câştigă din suveniruri. Mărgele, brăţări, un piranha pus într-un soi de ceară. În schimb, nu găseşti nicăieri măşti, ca la magazinele din alte părţi ale lumii. Una peste alta, am primit de la un magazin de suveniruri tricouri gratuite, pentru că i-am vizitat. Câte un tricou pentru toată lumea. E-adevărat, cu sigla firmei. La unul dintre magazine, deasupra tuturor preţurilor scria „Credem în Dumnezeu”.

Nume…

Am făcut turul oraşului într-un triciclu, un soi de ricşă locală, împinsă de un biciclist. Numai ca partea din faţă e mai curând un cărucior cu care se transportă la noi diverse obiecte. Meserie grea, mai ales dacă trebuie să duci doi oameni.

Şi cel care ne-a dus pe noi vrea să plece, la o mină de aluminiu dintr-un stat vecin. Nu-i ajung banii decât în perioada de festival. Îl cheamă Uanderjohn, care ar veni din englezescul Wonder John: Ion Minune.

Nu trebuie să vă mire. Lumea mai săracă din Brazilia are obiceiul să-şi boteze copiii după filmele americane. De exemplu, pe bucătarul nostru îl cheamă Washington. E un nume atât de popular încât îl poartă numeroşi brazilieni. Există însă cazuri în care se folosesc nume de parfumuri. Sau de medicamente, cum ar fi Caffeaspirina, care e un energizant local. Cele mai populare rămân totuşi binecunoscutele Joao, Maria si Antonio.

Carnavalul nostru exclusiv

Probabil că asta se poate întâmpla doar în Brazilia. Spre 10 seara căpitanul a întors brusc vaporul din drum. S-a apropiat de unul dintre maluri, unde o altă barcă îi ceruse ajutor. Cei de acolo rămăseseră fără benzină. Aşa că echipajul nostru a umplut rapid două butoaie, pe care le-a dat celor rămaşi în pană. Barca era în drum către Parintins, dar oamenii au rămas fără combustibil.

Vaporul în pană arăta ca una dintre zecile de bărci de lemn din Amazon. Cu două punţi, scorojit, înghesuit, el adăpostea câteva zeci de oameni. Pe acoperişul punţii superioare două fete îşi pregătiseră paturile pentru culcare. Lumea nu părea însă foarte preocupată că avea să-şi petreacă noaptea în
mijlocul pustietăţii. Ba chiar erau destule zâmbete. Iar după cinci minute de
sporovăială de pe-o punte pe alta, parcă eram prieteni de-o viaţă. Întâmplarea face ca cei pe care i-am scos din necaz să fie o formaţie de muzică şi dansuri populare, Banda Gemido. Nu le-a trebuit mult să-şi intre în mână.

După cinci minute s-au adunat cu toţii pe puntea din spate şi au inceput concertul, iar fetele s-au apucat de dansat. Samba, poate nu ca la marile şcoli, dar trăită din plin, oricum. Totul pe un spaţiu de doar 5 metri pătraţi. Aşa că am avut parte de o petrecere de 30 de minute cu cele mai populare cântece braziliene. Au fost şi câteva la cerere.

Colegii noştri de la secţiile braziliană şi portugheză au ştiut ce să aleagă. O tobă şi un acordeon au acompaniat un cor de fete şi băieţi, cărora li s-au alăturat cunoscătorii de portugheză de pe vapor.

O să pun pe aceasta pagină şi înregistrarea, ca să auziţi cum a fost. Trebuie sa ignoraţi însă zgomotul motoarelor, caci marinarii nu au mai avut răbdare.

Sper să putem alătura şi unul dintre cântecele lor. Ne-au dat două discuri înainte de a ne despărţi, în urale.

Colegii de la secţia indiană sunt probabil sunt cei mai fericiţi, pentru că au prins toată povestea în direct. Ei au plecat spre Parintins, noi spre …

Final neasteptat

Mai există o parte a acestui text, dar o s-o citiţi zilele următoare. Chiar înainte de-a transmite, aproape de miezul nopţii, a trebuit sa modific câte ceva. Vaporul a lovit un banc de nisip. Toată lumea se află pe punte. Nu am cum să ştiu dacă lovitura a fost puternică, dar am simţit cum vasul se ridică brusc. Apoi ne-am oprit.

Colegii mei spun că am fost norocoşi. Sau că avem un căpitan foarte priceput. Am lovit bancul perpendicular, astfel încât vaporul nu s-a înclinat în nicio parte. A fost coborâtă barca mică, pentru ca echipajul să poată verifica adâncimea apei. În orice caz, eram destul de aproape de mal. Ca să ne scoată din zonă, căpitanul a încercat – fără succes – să dea înapoi, cu motoarele amabalate la maximum.

S-au cerut informaţii de la controlorii de navigaţie, dar din cauză că nu am putut preciza poziţia exactă nu ne-au putut ajuta. Ni s-a cerut însă să ne oprim chiar dacă reuşim să scoatem vasul de pe banc. Probabil pentru a verifica dacă sunt probleme. După o jumătate de oră, vaporul a fost scos de pe banc cu ajutorul bărcii de salvare, care l-a împins dintr-o parte.

Încet-încet am ieşit din zona cu probleme. Recunosc, mi se cam înmuiaseră genunchii. Ni s-a explicat că am navigat aproape de mal din motive de siguranţă. Amazonul e foarte larg şi marinarii se tem să meargă pe mijlocul fluviului, ca să nu se rătăcească, neavând puncte de reper. Se merge mai aproape de mal, pe câteva trasee bine ştiute. Numai că fluviul îşi modificase cursul, aşa cum se mai întâmplă aici. Unde mai pui că apa era mai scăzută – un mic reflux. În cele din urmă am ieşit în larg şi acum căutam un adăpost, pentru că nu vom continua călătoria în noaptea asta.

Vă ţin la curent.

Aici este episodul cinci din această serie

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #5

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Botezul Amazonului

În limbajul nostru, un stand-up este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului. Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.

Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un stand-up se trage de câteva ori, până când iese bine. Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.

La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm. Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton. Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori. Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm. La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.

Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri. M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.

Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.

Dezvoltare durabilă

Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud. Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste bolsa floresta. Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.

Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii. Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.

De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore. Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului. Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.

”30 de dolari nu e o sumă impresionantă”, ne spune Ruddney, dar aici contează. Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici. Se adaugă şi alte beneficii. De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case. Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.

De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea. Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale. Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici. Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.

În plus a creat ideea de comunitate. Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate. Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi impart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.

Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.

O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpăratcâţiva.

(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra.)

Omul vrea însă să ne spună altceva. În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie. De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.

Cât mai departe de lume

Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma. Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.

A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului. Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printer coroane, tufe şi arbuşti.

Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş. Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari. Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte. Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.

Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp. Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă. Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.

Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.

Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri. Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă. Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor

Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.

S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului. Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta&quot. Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.

”Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.

”Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă. Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.

”Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”

Santa Luzia

Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani. Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude. Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură. Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.

În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş. Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni. Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.

Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic. Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână. La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară. La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde. Miroase într-un fel a brânză prăjită.

Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime. La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.Copiii ne cer ”bonbon”, de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.

De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea. Pe terenul de fotbal, numit ”stadionul cu castani” toată lumea poartă ghete cu crampoane. De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol. Iar unul dintre jucători are un tricou ”Romario 1000”. Fotbalistul a marcat recent golul cu numărul 1000.

Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.

În mai puțin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apăsătoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor. Îndemnați de colegii mei se aşază în calea vântului. Mă mir ca nu zboară. La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.

Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore. Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing. O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.

La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi. Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor. Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.

Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.

Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.

Dincolo de matrician, astăzi am avut o mâncare interesantă la micul dejun: banane prăjite şi Pe de Moleque. E ceva apropiat de rahat, dar mai puțin consistent. Se face din nuci braziliene si ierburi dulci. E un desert nelipsit din pachetul copiilor la școală.

Aici este episodul 4

Iar mai jos, alte povești în Vorbitorincii

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!