turism

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.   

Sânge, praf roșu, plastic și o minune a lumii. Cambodgia

În praful de pe drumurile Cambodgiei e aproape o minune să găsești un espressor uriaș de la Saeco. Mașina argintie e pusă pe un bar, în mijlocul benzinăriei, drept afară. E acoperită cu praful roșu al locului, dar ferită de ploaie. Are un tub imens în care stă cafeaua boabe și o listă mare cu diverse băuturi, așa cum ar fi la orice cafenea europeană. 

Fata de la bar știe să facă latte, cappuccino, espresso, cafele lungi și scurte. ”Cu frișcă sau fără frișcă?”, te întreabă și te minunează în același timp. În afara barului, la noi, locul ar fi o șandrama care stă să cadă. Și nici peste drum de benzinărie nu arată mai bine. 

Cambodgienii stau în case de lemn, cu stâlpi înalți ca să fie pregătiți oricând de inundații. ”Și de venirea tigrului în vechime, doar că acum tigrii nu mai sunt,” mi se explică. Impresia de sărăcie este întrecută doar de cea de mizerie. Nu cred că e loc pe pământ care să fi lăsat mai multe pungi, plastic, resturi de hârtii pe marginea drumului și la intrarea în fiecare curte. 

E ca și cum toată țara s-ar afla la margine unei gropi de gunoi dinspre care bate vântul și totul se adună pe drum. E ca finalul unui concert sau miting în care totul este lăsat din urmă ca să vină cineva să strângă. Doar că nu vine nimeni.

Este exact locul cel mai potrivit unor minuni. Iar acestea chiar se întâmplă. 10 minute mai jos de benzinăria cu cafele, plasticul lasă loc unui praf roșu ca de zgură. Ți se pune pe ghete, pe picioare și pe suflet. Mergi 500 de metri pe el ca să ajungi la unul dintre locurile care te lasă cu gura căscată. 

Foto: Alinka

Banteay Srei e o minune arhitecturală de culoare roșie-gri făcută din piatră de gresie. E un amestec de basoreliefuri delicate cu sculpturi de filigran. Câteva turnuri mici, conuri și spații largi cu ferestre prin care să treacă soarele unei vremi perfecte. 

E ora apusului, mai sunt puțini turiști. Polițiștii vin să facă ultimul rond și să te salute zâmbitori. E liniște și-au dispărut hoardele de oameni care de obicei se află aici. Doar câțiva ruși se fotografiază cu o dronă stricând liniștea locului pentru câteva secunde. Pietrele sunt calde și te invită să le vezi și să le atingi. Șiruri întregi de dansatoare apsara și de legende ale lui Buddha plutesc sculptate pe holurile templului.  

Clădirile sunt mici și nu-și doresc nicio secundă să egaleze măreția Angkor Wat-ului. Firesc. Nu sunt făcute de un rege, ci de un slujitor al acestuia la jumătatea secolului al X-lea. Vishnukumara trăia la curtea Regelui. Era filantrop și învățat, iar menirea sa  era să-i ajute pe cei săraci, nedreptățiți sau bolnavi. Poate de asta Banteay Srei e templul cel mai aproape de oameni, cel pe care-l iubești cel mai mult. 

Pare ciudat, dar trăirea fondatorului său poate să vină un mileniu și jumătate mai târziu să ne spună că oamenii au fost mereu buni și frumoși și că-și doresc aceleași lucruri. 

Așa cum Angkor Wat vine să-ți spună că ești în inima unui imperiu care vreme de 500 de ani a fost uriaș. Că istoria khmerilor este mai mult decât războaiele civile ale ultimilor 40 de ani. Și că te afli într-un loc măreț. Mii de oameni stau la coadă să urce în templul principal. 37 de trepte abrupte și înguste sunt cea mai grea încercare. Nu e dat tuturor să ajungă sus, ci doar celor aleși. Regelui i-au făcut o scară mai ușoară, însă. 

O imensă masă de oameni vine cu autocare, microbuze sau tuk-tukuri să se minuneze. Templul uriaș se reflectă în cele două heleștee care îi stau în față, iar lumea se înghesuie la fotografii. Un pod plutitor leagă insula pe care se află de restul lumii. Gândit ca o fortăreață, Angkor Wat nu a fost niciodată locuit. Era doar un loc de rugăciune în care veneau regii. Imensul loc era cu totul aurit la mijlocul perioadei sale de glorie și un simbol că nu e un imperiu mai mare. Prin dimensiune și poveste, locul e comparabil doar cu piramidele egiptene sau cele mayașe. 

Și totul este gândit să te facă mic, să te supui, să înțelegi că sunt lucruri mai mari decât tine. Mai importante. Și apoi să te predai. Și să-ți pui câteva întrebări. Vii dintr-o țară care se mândrește cu o istorie de secole, cu o istorie creștină și cu construcția unor biserici desprer care crezi că sunt parte din minunile lumii. Iar aici descoperi că o civilizație despre care crezi că nu se compară cu tine, dar a reușit în trecutul ei ceva mult peste tine. Poate nu e rău să învățăm mai multe de la alții. Și să ne privim cu modestie.  

Singurele care îi știrbesc grandoare lui Angkor Wat sunt cele câteva cete de maimuțe care fură tot de la mâncare la sticle cu apă și apoi aruncă în jur.  

O să închei povestea tocmai la nord, la granița cu Thailanda. După un drum de patru ore, ești invitat să urci într-o camionetă 4×4, singura care poate ajunge pe culmea unui deal păzit strașnic de armată. Cazemate înconjoară locul, soldați în uniformă stau cu arma în mână și steaguri flutură patriotic peste tot. 

Acum zece ani, la Preah Vihear se trăgea cu arma și cu tunul. Thailanda și Cambodgia și-au disputat mult acest loc. A revenit prin decizia Curții Internaționale de Justiție Cambodgiei, iar acum este în patrimoniul UNESCO. Templul este un complex uriaș, axat pe o alee care urcă la nesfârșit. Un amestec de ruine și ziduri renovate, de sculpturi magnifice și povești păzite de militari, complexul se termină cu o capelă de rugăciune în care un preot împarte binecuvântări.  

Chiar de la marginea culmii, se vede fosta pădure tropicală, o junglă pe cale de dezmembrare. Sute de focuri ard ca să facă loc noilor culturi agricole. Pe o pătură, între ruine, câțiva militari beau bere și s-au cam luat. Râd cu veselie și strigă unii la alții. La marginea stâncii s-au adunat zeci de oameni care se uită la spațiul întins de mai jos. E o agitație plăcută, într-o vreme perfectă.

Fix acum 40 de ani, de pe acest vârf, 42 de mii de cambodgieni, refugiați de teama khmerilor roșii, erau alungați din Thailanda. Soldații îi păzeau cu armele. În jos nu era decât o cărăre abruptă pe care se călcau în picioare. Mulți și-au legat copiii de spinare și-au coborât pe liane. Pe măsură ce coborau, soldații thailandezi aruncau de sus cu bucăți de stâncă din templu. 

Cei care aveau să ajungă jos călcau pe minele lăsate de khmeri. Drumul curat era marcat de trupurile celor care călcaseră greșit. Mii de oameni aveau să moară în acea zi. La picioarele și departe de istoria glorioasă a strămoșilor lor de acum 1000 de ani.  

 

Bulgaria, la final de toamnă, o idee bună

Am petrecut week-endul trecut la Varna, alături de colegii mei. M-am așteptat la o stațiune pustie la sfârșitul toamnei și la un hotel care să ne  primească cu mare bucurie ca unici clienți în această perioadă. Doar că nu e așa.

Am nimerit într-un loc viu, plin de turiști israelieni, cu o grămadă de lume, chiar aglomerat pe alocuri. Cel puțin zona centrală din Nisipurile de Aur părea foarte activă pentru această perioadă a anului. Asta ținea deschise și câteva mici afaceri din zonă. Mare parte din acești oameni erau veniți, evident, pentru cazinouri, dar cu siguranță erau atenți și la ce se întâmplă în jur. E un model de afacere pe care îl încearcă și România. Am stat să mă gândesc, dacă aș fi israelian, ce-aș alege între România și Bulgaria, care bănuiesc că au prețuri similare. Și am văzut cam așa.

Mai mult

Limonadă cu apă de la chiuvetă

Ajung zilele trecute la o conferință din cele complicate, cărora în general le trebuie traducere pentru ziariști. Locul unde se adună oameni de specialitate dintr-un domeniu și fac schimb de informații despre profesia și problemele lor.

Și când stăteam eu și mă gândeam care e semnificația pentru urbe a unor astfel de adunări simandicoase, văd că se ridică un cetățean în picioare. Se prezintă ca unul dintre liderii organizației hotelierilor și-mi dă o veste pe care nu o anticipam. 

Mai mult

Cum știi că te-ai întors în România. Studiu făcut la nevoie

Fix în mijlocul Londrei, în Trafalgar Square, locul unde mii de oameni se strâng în mod obișnuit, fix acolo l-a apucat pe ăsta micul. Că nu mai poate, că vrea la baie acum și repede. Asta s-a întâmplat chiar în fața unei toalete publice cu o intrarea arătoasă și marcată cât se poate de mare. 

Și atunci s-a trezit în noi instinctul de român. ”Băi, dar o fi bine să intre aici? O fi curat? Ce-o fi înăuntru? Cum miroase? Te duci acolo și leșini?” Știți voi, toate traumele din toate timpurile din România unde orice toaletă publică, oricum aproape inexistente, înseamnă un loc murdar, urât mirositor și de multe ori promiscuu. 

Mai mult

Cum să plătești zâmbind o amendă de 300 de euro

Prietenul Boți a testat pe pielea lui și scump, calitatea serviciilor administrative de la Viena. Și  în același timp a aflat că spre deosebire de România, semnele de circulație chiar au o însemnătate și cineva chiar se ocupă de asta.

A lăsat mașina peste noapte în fața hotelului, în capitala austriacă. ”Puteți parca acolo peste noapte fără probleme, până la 9 dimineața, ” i s-a spus de la hotel. Și ar fi trebuit să adauge, ”mai puțin pe o fâșie de 20 de metri” în fața unei mici centrale electrice, de fapt un transformator pentru zona respectivă. De altfel, locul era și marcat cu semne care spuneau că locul trebuie lăsat liber, o măsură de precauție la incendii.

Mai mult

La Târgoviște s-au filmat două reclame. De a doua nu vorbește nimeni

Acum, cinstit, unde ați fi vrut să filmeze KFC o reclamă cu pui ca să strice imaginea României? Nu există loc mai bun decât Târgoviște, căci, cu ani în urmă, chiar șeful județului a fost condamnat la pușcărie pentru mită electorală acordată în câteva zeci de tone de pui. 

Florin Popescu a fost primul membru marcant al PDL care a încurcat-o masiv și nici nu a înțeles de ce el când toată lumea făcea la fel. Baronul puilor a fost condamnt pentru că a distribuit 60 de tone de pui grill în județ, în timpul campaniei din 2012. Și acum priviți un pic la imagini. 

Mai mult

Ce faci întâi: steag sau curat prin oraș?

Doi primari, două capete de Românie, unite însă de Dunăre, două moduri de a vedea viața. Unul face steag la comună și se plânge că ai lui sunt prost plătiți în Europa. Celălalt face un tur de oraș, vede că ai lui aruncă gunoaie în stradă, îi fotografiază și-i face de rușine în toată țara. 

Care are dreptate și ce e de ales dintre cele două viziuni?

Mai mult

Niște bani cheltuiți cu cap. Evident, nu la noi

Câtă vreme noi batem pasul pe loc pe aici, luptându-ne cu Soros care vrea să ne facă niște chestii rele, alții își văd de viață și mai ales de ce-ar putea face pentru oameni, mai bun și mai deștept. Poate știți că recent a avut loc Campionatul European de handbal feminin în Suedia.

Grupa României a fost la Helsinborg, un oraș de 132 de mii de locuitor din sudul țării. Orașul este cam de aceeași mărime cu Sibiul. Doar că are o sală de sport, cum nu avem noi două trei la un loc în toată țara. Prietenul meu Boți a fost acolo și-a filmat câteva cadre ca să înțelegem lumile care ne separă. Aveți mai jos imaginile. 

Mai mult

Ce le pute americanilor în România și de ce Godină nu are mereu dreptate

Doi cetățeni americani s-au rătăcit și-au provocat o oarecare vâlvă în ultimele ore în România. Cei doi sunt printre puținii străini care n-au căzut în fund la vederea lucrurilor minunate de la noi, așa cum ne place să credem despre fiecare care vine pe aici.

Dimpotrivă, cei doi au spus ce-au văzut, ce nu le-a plăcut și ce și-ar fi dorit să vadă, comparând cu ceea ce știu. Rezultatul a fost un film mai curând anost, nedocumentat, în care cei doi ratează cam tot ce poate fi mișto, umblă ca doi năuci fără o țintă clară și povestesc ce li se întâmplă pe drum. Îmi face impresia că nici ei nu știu de ce au ieșit în lume. Aveți filmul mai jos.

Mai mult