turism

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră. 

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo. 

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?        

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre. 

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre. 

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.

Țepe în turism mai iei și pe afară

Cazul meu, cum ar veni. O să plecăm la Roma, la un moment dat, în vara asta. Și eu sunt foarte organizat în chestiuni de vacanțe. Nu las nimic pe ultima sută de metri. Îmi place să știu unde o să merg, să am lucrurile puse la punct, să studiez un pic destinația. 

Drept urmare am cumpărat un card Omnia sau Roma Pass cum i se mai spune. Îți dă trei intrări gratuite în muzeele principale și o serie de reduceri. Plus fast-track și acces gratuit în tot ce înseamnă transport public. Dincolo de Vatican, Colosseum, una dintre ținte era să ajungem la Galeriile Borghese. Și, ca și în celelalte locuri, am vrut să fac programări din timp. Doar că nu am reușit în câteva luni. 

Operatorii telefonici italieni par angajați la stat în România din punctul acesta de vedere. Știu să te poarte pe drumuri, să-ți dea explicații incomplete și să te amâne ca nimenii alții. Tehnic a încercat în fiecare lună, cred că în total de vreo patru ori. ”Nu s-au deschis încă programările mi s-a spus.” Azi așa, mâine așa, până mi s-a zis că în ”iulie sigur”. Am ajuns și în iulie, dar ”nu s-au deschis rezervările și nici nu știm când.” Ah, dar iată și ceva nou. ”Aveți Roma Card? Nu mai puteți intra cu el aici.” Păi am plătit. ”Nu e treaba noastră. Vedeți de unde l-ați cumpărat.”

Drept urmare mă adresez companiei britanice care vinde Omnia Card. ”Da. Aveți dreptate, nu mai puteți intra cu cardul acolo.” Păi am plătit și intrarea asta. ”Da. Dar scrie în contract că putem face asta.” Scrie, dar nu e corect pentru că așa nu mai pot intra nicăieri și cardul e scump. ”Dar chiar nu avem ce face. Asta e viața.” Doamna de la capătul firului este cea mai politicoasă și mai de treabă. Mă înțelege, dar, practic îmi spune că sunt un prost că nu citesc la subsol. Mă rog, vorba vine. Cardurile sunt luate online, nu am văzut niciun subsol. O mică țeapă încep să o văd. 

În nesfârșita ei amabilitate, doamna chiar mi-a dat o adresă de email unde să mă plâng. Întrebarea mea către voi este dacă ați trecut prin așa ceva și cum trebuie să abordez situația pentru a primi oareșce despăgubiri. Sau e imposibil? 

Singapore, varianta ieftină

Singapore este cel mai aseptic oraș pe care l-am cunoscut. De la ieșirea din avion, unde, pe culoarul de la ”finger” , sunt aparate care detectează temperatura corpului pasagerilor. Și anunțuri care spun că, dacă vii dintr-o zonă cu febră hemoragică sau malarie, trebuie să anunți autoritățile. 

E singurul aeroport pe care-l știu care are mochetă pe întreaga sa lungime. O mochetă bej cu alb și care e întreținută de mulți muncitori. Totul este calm, așezat și perfect pus la punct. Strălucește de inteligență și lucruri practice. 

Vrei wi-fi și nu vrei să deschizi roamingul? Ai un ghișeu unde primești un cod. Vrei un Grab (Uberul local)? Ți se va spune exact platforma și poarta la care șosește mașina ta ca să nu stai la cozi. Da, există mici porți la fiecare peron pentru ca aerul condiționt să nu iasă din aeroport. 

Tot orașul este marcat cu zone de circulație pentru care plătești diferit. Pe parbrizul fiecărei mașini este un aparat în care este instalat un card bancar.  La intrarea în fiecare zonă cardul este citit ca și la intrarea în fiecare parcare. Nu tichete, nu cozi, nu chin la barieră. Aparatul scoate un sunet la intrare și unul la ieșire. Se plătește fix cât ai stat și sunt parcări peste tot. 

Nu există ideea de a parca pe trotuar, între blocuri, pe stradă sau oriunde în altă parte în afara unei parcări. Nu există ideea de a opri lângă bordură. Grab-ul și taxiurile se iau doar de la locuri special desemnate. Am pierdut așa mai multe mașini pentru că nu m-am prins de la început că punctul ăla de întâlnirea chiar se respectă.

 

Și ce-ar fi de făcut într-un oraș a cărui scumpete trece de Londra? Sincer, nu merită să-ți faci cumpărături aici, nici dacă ești super-bogat. Găsești produse de marcă mai ieftine și la arabi. În ce privește locurile de vizitat, știu că multă lume crede că-l termină în câteva zile, dar chiar ai ce face. 

După ce ți-ai stabilit datele la care vei merge la Marina Bay, în Gardens, Sentosa sau  în parcul de distracții, muzeu este cuvântul cheie. Iar Singapore chiar are muzee. 

Art Science Museum nu numai că e o construcție spectaculoasă, dar ascunde și o lume aparte. O să vedeți câțiva minimaliști care vă vor încânta, dar și expoziții care te vor lăsa cu gura căscată. Una dintre îți arată arta ultra- modernă. De ce să mai creezi cu pensula și dalta când o poți face cu lumini și computer? Iar operele nu mai sunt statice, ci se mișcă, vin, te cuprind, te aleargă sau răspund la stimulii tăi. Așa că poți vedea mărgele de sticlă străbătute de lumină, cu o singură cărare în mijloc și prin care trebuie să treci în tăcere. Și dacă ai timp, trebuie să afli cine este Feynman și ce-a făcut pentru noi. 

Dacă ai fost la Art Science, atunci ai jumătate de intrare și la National Gallery. La restul minimaliștilor. De fapt la cei mai mulți dintre ei. Modul în care arta poate fi extrasă în esență,mă fascinează. Aici însă o să vezi și operele grele. Și în zecile de săli, o să găsești doi pictori chinezi, cu pregătire europeană care m-au uns pe suflet. Lim Cheng Hoe și Wu Guangzhong merită să fie în orice muzeu al lumii. Adăugați aici că e o clădire spectaculoasă, fostă Curte de Justiție și o să vedeți un spectacol complet. Pont: alegeți vinerea după-masă, o să fiți aproape singuri în toate sălile. E minunat.

Foarte aproape este Muzeul Civilizațiilor Asiatice. O idee foarte generoasă care strânge la un loc mici minuni ale modului în care s-a dezvoltat spiritul Asiei de Sud-Est. O să vedeți întruchipări minunate ale lui Buddha sau ale entităților hindu. Sunt sculpturi de sute de ani, măiastre și delicate. Dar și o zonă întreagă dedicată creștinismului. Catolicii sunt aici în număr important și mereu au avut un cuvânt de spus. Cum se îmbină, însă, creștinismul cu orientalii? Și, nu în ultimul rând, istoria porțelanului la care visează toată Europa. Mii de exponate au fost scoase de pe fundul mării dintr-o navă scufundată și care ascunde cea mai mare comoară porțelantă din lume.   

Muzeul Peranakan merită văzut măcar pentru clădirea superbă care a fost sediul unei școli. Dar și pentru expoziția foto care strânge imagini de mai bine de o sută de ani din insulă. Peranakan îi desemnează pe chinezii care s-au născut în zonă, în opoziție cu cei care vin de pe continet. O să fiți uimiți că obiceiurile lor de nuntă și de înmormântare ne sunt asemănătoare. Chiar și la petrecerea care ține trei zile și la care aduceai bani. 

Evident, nu uitați de Science Museum. E la fel de distractiv precum cele din Londra sau Frankfurt. Și are un labirint de oglinzi în care chiar am pierdut drumul. Și, la data la care am fost noi, o expoziție dedicată inventatorilor din Grecia antică.

Sigur, adăugați aici Grădina Botanică și cea Zoologică. E minunată grădina orhideelor, acolo unde câteva personalități dau numele lor unei flori care le-a fost special creată. Ah, da, sigur e câte un varan la fiecare pas cu care poți să stai de vorbă. Cât despre animalele de la zoo, acestea au condiții mult mai bune ca în Europa. Încercați și turul de noapte, dar și zona cu urși panda. 

Circulați cu Grab. E mai scump decât transportul în comun, dar cu 100 de euro poți merge o săptămână, inclusiv drumurile la aeroport. E convenabil și te duce fix unde ai nevoie. Ia-ți cartelă locală, altfel nu deschide telefonul. Merge și fără net căci peste tot unde mergi o să ai wi-fi de foarte bună calitate. Chiar peste tot. Chiar și la intrarea în jungla urbană. Și nu la figurat. Singapore chiar are un colț de junglă pe care-l poți vizita. Sunt făcute cărări, drumuri și chiar un pod la nivelul vârfului copacilor. Merită din plin tot efortul.  

Nu ai ce căuta în restaurant, decât dacă ai bani mulți. Un burger la Marina Bay ne-a dus la 150 de lei. Încearcă mereu hokker markets unde e accesibil și se gătește bine. Nuca de cocos este senzațională în Singapore. Încercați jackfruit care e minunat. Și durian, dacă puteți.

În fine, cărați după voi mereu o geacă. Știu că e foarte cald, dar în taxi sau înăuntru e frig. Frig rău și o să răciți. 

În rest, mulțumesc Alinkăi pentru fotografii.  

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.   

Sânge, praf roșu, plastic și o minune a lumii. Cambodgia

În praful de pe drumurile Cambodgiei e aproape o minune să găsești un espressor uriaș de la Saeco. Mașina argintie e pusă pe un bar, în mijlocul benzinăriei, drept afară. E acoperită cu praful roșu al locului, dar ferită de ploaie. Are un tub imens în care stă cafeaua boabe și o listă mare cu diverse băuturi, așa cum ar fi la orice cafenea europeană. 

Fata de la bar știe să facă latte, cappuccino, espresso, cafele lungi și scurte. ”Cu frișcă sau fără frișcă?”, te întreabă și te minunează în același timp. În afara barului, la noi, locul ar fi o șandrama care stă să cadă. Și nici peste drum de benzinărie nu arată mai bine. 

Cambodgienii stau în case de lemn, cu stâlpi înalți ca să fie pregătiți oricând de inundații. ”Și de venirea tigrului în vechime, doar că acum tigrii nu mai sunt,” mi se explică. Impresia de sărăcie este întrecută doar de cea de mizerie. Nu cred că e loc pe pământ care să fi lăsat mai multe pungi, plastic, resturi de hârtii pe marginea drumului și la intrarea în fiecare curte. 

E ca și cum toată țara s-ar afla la margine unei gropi de gunoi dinspre care bate vântul și totul se adună pe drum. E ca finalul unui concert sau miting în care totul este lăsat din urmă ca să vină cineva să strângă. Doar că nu vine nimeni.

Este exact locul cel mai potrivit unor minuni. Iar acestea chiar se întâmplă. 10 minute mai jos de benzinăria cu cafele, plasticul lasă loc unui praf roșu ca de zgură. Ți se pune pe ghete, pe picioare și pe suflet. Mergi 500 de metri pe el ca să ajungi la unul dintre locurile care te lasă cu gura căscată. 

Foto: Alinka

Banteay Srei e o minune arhitecturală de culoare roșie-gri făcută din piatră de gresie. E un amestec de basoreliefuri delicate cu sculpturi de filigran. Câteva turnuri mici, conuri și spații largi cu ferestre prin care să treacă soarele unei vremi perfecte. 

E ora apusului, mai sunt puțini turiști. Polițiștii vin să facă ultimul rond și să te salute zâmbitori. E liniște și-au dispărut hoardele de oameni care de obicei se află aici. Doar câțiva ruși se fotografiază cu o dronă stricând liniștea locului pentru câteva secunde. Pietrele sunt calde și te invită să le vezi și să le atingi. Șiruri întregi de dansatoare apsara și de legende ale lui Buddha plutesc sculptate pe holurile templului.  

Clădirile sunt mici și nu-și doresc nicio secundă să egaleze măreția Angkor Wat-ului. Firesc. Nu sunt făcute de un rege, ci de un slujitor al acestuia la jumătatea secolului al X-lea. Vishnukumara trăia la curtea Regelui. Era filantrop și învățat, iar menirea sa  era să-i ajute pe cei săraci, nedreptățiți sau bolnavi. Poate de asta Banteay Srei e templul cel mai aproape de oameni, cel pe care-l iubești cel mai mult. 

Pare ciudat, dar trăirea fondatorului său poate să vină un mileniu și jumătate mai târziu să ne spună că oamenii au fost mereu buni și frumoși și că-și doresc aceleași lucruri. 

Așa cum Angkor Wat vine să-ți spună că ești în inima unui imperiu care vreme de 500 de ani a fost uriaș. Că istoria khmerilor este mai mult decât războaiele civile ale ultimilor 40 de ani. Și că te afli într-un loc măreț. Mii de oameni stau la coadă să urce în templul principal. 37 de trepte abrupte și înguste sunt cea mai grea încercare. Nu e dat tuturor să ajungă sus, ci doar celor aleși. Regelui i-au făcut o scară mai ușoară, însă. 

O imensă masă de oameni vine cu autocare, microbuze sau tuk-tukuri să se minuneze. Templul uriaș se reflectă în cele două heleștee care îi stau în față, iar lumea se înghesuie la fotografii. Un pod plutitor leagă insula pe care se află de restul lumii. Gândit ca o fortăreață, Angkor Wat nu a fost niciodată locuit. Era doar un loc de rugăciune în care veneau regii. Imensul loc era cu totul aurit la mijlocul perioadei sale de glorie și un simbol că nu e un imperiu mai mare. Prin dimensiune și poveste, locul e comparabil doar cu piramidele egiptene sau cele mayașe. 

Și totul este gândit să te facă mic, să te supui, să înțelegi că sunt lucruri mai mari decât tine. Mai importante. Și apoi să te predai. Și să-ți pui câteva întrebări. Vii dintr-o țară care se mândrește cu o istorie de secole, cu o istorie creștină și cu construcția unor biserici desprer care crezi că sunt parte din minunile lumii. Iar aici descoperi că o civilizație despre care crezi că nu se compară cu tine, dar a reușit în trecutul ei ceva mult peste tine. Poate nu e rău să învățăm mai multe de la alții. Și să ne privim cu modestie.  

Singurele care îi știrbesc grandoare lui Angkor Wat sunt cele câteva cete de maimuțe care fură tot de la mâncare la sticle cu apă și apoi aruncă în jur.  

O să închei povestea tocmai la nord, la granița cu Thailanda. După un drum de patru ore, ești invitat să urci într-o camionetă 4×4, singura care poate ajunge pe culmea unui deal păzit strașnic de armată. Cazemate înconjoară locul, soldați în uniformă stau cu arma în mână și steaguri flutură patriotic peste tot. 

Acum zece ani, la Preah Vihear se trăgea cu arma și cu tunul. Thailanda și Cambodgia și-au disputat mult acest loc. A revenit prin decizia Curții Internaționale de Justiție Cambodgiei, iar acum este în patrimoniul UNESCO. Templul este un complex uriaș, axat pe o alee care urcă la nesfârșit. Un amestec de ruine și ziduri renovate, de sculpturi magnifice și povești păzite de militari, complexul se termină cu o capelă de rugăciune în care un preot împarte binecuvântări.  

Chiar de la marginea culmii, se vede fosta pădure tropicală, o junglă pe cale de dezmembrare. Sute de focuri ard ca să facă loc noilor culturi agricole. Pe o pătură, între ruine, câțiva militari beau bere și s-au cam luat. Râd cu veselie și strigă unii la alții. La marginea stâncii s-au adunat zeci de oameni care se uită la spațiul întins de mai jos. E o agitație plăcută, într-o vreme perfectă.

Fix acum 40 de ani, de pe acest vârf, 42 de mii de cambodgieni, refugiați de teama khmerilor roșii, erau alungați din Thailanda. Soldații îi păzeau cu armele. În jos nu era decât o cărăre abruptă pe care se călcau în picioare. Mulți și-au legat copiii de spinare și-au coborât pe liane. Pe măsură ce coborau, soldații thailandezi aruncau de sus cu bucăți de stâncă din templu. 

Cei care aveau să ajungă jos călcau pe minele lăsate de khmeri. Drumul curat era marcat de trupurile celor care călcaseră greșit. Mii de oameni aveau să moară în acea zi. La picioarele și departe de istoria glorioasă a strămoșilor lor de acum 1000 de ani.  

 

Bulgaria, la final de toamnă, o idee bună

Am petrecut week-endul trecut la Varna, alături de colegii mei. M-am așteptat la o stațiune pustie la sfârșitul toamnei și la un hotel care să ne  primească cu mare bucurie ca unici clienți în această perioadă. Doar că nu e așa.

Am nimerit într-un loc viu, plin de turiști israelieni, cu o grămadă de lume, chiar aglomerat pe alocuri. Cel puțin zona centrală din Nisipurile de Aur părea foarte activă pentru această perioadă a anului. Asta ținea deschise și câteva mici afaceri din zonă. Mare parte din acești oameni erau veniți, evident, pentru cazinouri, dar cu siguranță erau atenți și la ce se întâmplă în jur. E un model de afacere pe care îl încearcă și România. Am stat să mă gândesc, dacă aș fi israelian, ce-aș alege între România și Bulgaria, care bănuiesc că au prețuri similare. Și am văzut cam așa.

Mai mult

Limonadă cu apă de la chiuvetă

Ajung zilele trecute la o conferință din cele complicate, cărora în general le trebuie traducere pentru ziariști. Locul unde se adună oameni de specialitate dintr-un domeniu și fac schimb de informații despre profesia și problemele lor.

Și când stăteam eu și mă gândeam care e semnificația pentru urbe a unor astfel de adunări simandicoase, văd că se ridică un cetățean în picioare. Se prezintă ca unul dintre liderii organizației hotelierilor și-mi dă o veste pe care nu o anticipam. 

Mai mult

Cum știi că te-ai întors în România. Studiu făcut la nevoie

Fix în mijlocul Londrei, în Trafalgar Square, locul unde mii de oameni se strâng în mod obișnuit, fix acolo l-a apucat pe ăsta micul. Că nu mai poate, că vrea la baie acum și repede. Asta s-a întâmplat chiar în fața unei toalete publice cu o intrarea arătoasă și marcată cât se poate de mare. 

Și atunci s-a trezit în noi instinctul de român. ”Băi, dar o fi bine să intre aici? O fi curat? Ce-o fi înăuntru? Cum miroase? Te duci acolo și leșini?” Știți voi, toate traumele din toate timpurile din România unde orice toaletă publică, oricum aproape inexistente, înseamnă un loc murdar, urât mirositor și de multe ori promiscuu. 

Mai mult

Cum să plătești zâmbind o amendă de 300 de euro

Prietenul Boți a testat pe pielea lui și scump, calitatea serviciilor administrative de la Viena. Și  în același timp a aflat că spre deosebire de România, semnele de circulație chiar au o însemnătate și cineva chiar se ocupă de asta.

A lăsat mașina peste noapte în fața hotelului, în capitala austriacă. ”Puteți parca acolo peste noapte fără probleme, până la 9 dimineața, ” i s-a spus de la hotel. Și ar fi trebuit să adauge, ”mai puțin pe o fâșie de 20 de metri” în fața unei mici centrale electrice, de fapt un transformator pentru zona respectivă. De altfel, locul era și marcat cu semne care spuneau că locul trebuie lăsat liber, o măsură de precauție la incendii.

Mai mult

La Târgoviște s-au filmat două reclame. De a doua nu vorbește nimeni

Acum, cinstit, unde ați fi vrut să filmeze KFC o reclamă cu pui ca să strice imaginea României? Nu există loc mai bun decât Târgoviște, căci, cu ani în urmă, chiar șeful județului a fost condamnat la pușcărie pentru mită electorală acordată în câteva zeci de tone de pui. 

Florin Popescu a fost primul membru marcant al PDL care a încurcat-o masiv și nici nu a înțeles de ce el când toată lumea făcea la fel. Baronul puilor a fost condamnt pentru că a distribuit 60 de tone de pui grill în județ, în timpul campaniei din 2012. Și acum priviți un pic la imagini. 

Mai mult