călătorii

Grecia, pe continent. Ce ne-a plăcut și ce este de văzut

Anul acesta am hotărât să mergem în Grecia, dar pe continent. Ideea a fost să ajungem cu mașina ca să limităm cât mai mult contactele cu alte persoane. Și ne-am dorit să ajungem în Peloponez, zona istorică cea mai încărcată, probabil, din întreaga Grecie.

Asta înseamnă, în cazul nostru, drum de două zile cu escală la Salonic, dar și o ședere de trei zile în Atena. După care am coborât și mai la sud, în zona Nafplio-Tolo, stațiuni unde în general merg localnici. O să vă zic ce și cum am văzut frumos, dacă aveți nevoie de idei.

Salonicul nu am putut să-l vedem decât la suprafață.

Nu am avut vreme de muzee sau alte frumuseți, așa c-am bătut la pas zona centrală. Foarte bune restaurantele în care merg în special grecii. Noi am fost la Three Pigs și la cele din jurul său. Un pic piperate, nu taverne, cu mare atenție la servire și la detalii. Cum se zicea pe vremuri în Cațavencu, merită dacă ești în ziua de salariu.

Atena a fost cea mai plăcută surpriză pentru mine. Mai ales prin faptul că orașul este complet umbrit de miile de copaci de pe străzi. Cred că asta face temperaturile de 40 de grade suportabile. Mai este o poveste, în special în Plaka, unde grecii lasă ușile de la marile magazine deschise, iar aerul condiționat răcește inclusiv strada. Plaka rămâne oricum o atracție, chiar și cu mai puțini oameni sau poate chiar de aceea.

Despre Acropole nu vă spun mare lucru pentru că știți. E destul e aglomerat chiar și-n pandemie. Recomand să mergeți cu o oră înainte de închidere că altfel ard toate pietrele. Există o aplicație de cumpărat bilete, dar nici supervizorii de la poartă nu au știut să ne arate cum funcționează.

Cel mai mult mi-a plăcut la Galeriile Goulandris. Familia aceasta a lăsat guvernului elen o uriașă colecție de impresioniști, tablouri pe care le-a cumpărat de la începutul anilor 1900. Basil Goulandris a fost armator, președintele Asociației Armatorilor Greci din Statele Unite. Cu averea sa uriașă a cumpărat cam tot ce vă puteți închipui de la van Gogh la Picasso. Chagall, Degas, Renoir, Toulouse-Lautrec, Pollock, Rodin, El Greco sunt de găsit într-un muzeu fantastic. Fără îndoială este de neratat.

EMST, adică Muzeul de Artă Contemporană îl recomand pentru că eu nu ratez muzeele de acest fel. Muzeul este bun, are lucruri care te intrigă. Și, la data venirii noastre, exista și o expoziție de artă africană Ubuntu.

Am avut vreme să mergem către Delphi într-una din zile. Din Atena este drum de aproximativ 90 de minute. Dacă este foarte cald, nu recomand. Urcușul este greu, nu ai unde să te adăpostești de soare. Dar locul este spectaculos. Pentru că e lume mai puțină, o să găsiți parcare mai ușor. Altfel, complicat.

Tolo și Nafplio sunt două stațiuni la sud de Atena, cât se poate de diferite una de alta.

Nafplio este o fostă capitală a Greciei, cu o zonă de oraș vechi foarte frumoasă. Străzi înguste ca în Italia, pavaj de piatră, sute de restaurante și magazine strânse unele într-altele, cele mai frumoase flori pe care le-am văzut în Grecia. Portul este încântător și o serie de restaurante te așteptă chiar pe chei. Este unul dintre locurile europene clasice. În partea aceasta de oraș nu prea ai unde circula cu mașina. De asta există o parcare uriașă chiar în centru și de acolo iei un taxi până în apropierea hotelului.

Tolo este un fel de Eforie, dar care arată cam ca în 2000. E plin de hoteluri, terase și, cu cât urci mai sus pe munte, vei avea o priveliște minunată. Ce are Tolo și nu are Nafplio? Plajă cu Nisip. Și este clar: la Tolo vii să mănânci, să stai la soare și să nu prea faci nimic.

De aici, însă, ai ocazia să te îndrepți către câteva minuni ale Greciei Antice, care sunt foarte aproape.

La nici jumătate de oră este cetatea Micene. Locul este bine conservat, ușor accesibil și o să vă întâmpine cu celebra poartă cu lei care se afla pe coperta cărții de istorie din clasa a V-a. Muzeul întrece orice așteptări. Delicatețea și fragilitatea artelor vechi elene te vor minuna. Vasele sunt absolut frumoase ca și podoabele feminine.

De la Micene o să ajungi repede la Corint și la cetatea sa din vârful muntelui. Iarăși este loc pentru curajoși. Se urcă mult, pe un drum de piatră nearanjată. Dacă e și cald o să vă fie greu. Dar ce vreți să vedeți cu adevărat este muzeul cetății, care se află în oraș. Rămășițele epocii romane sunt impresionante și bine păstrate.

De la muzeul din Corint, ai drum de o oră, pe coastă, către teatrul din Epidaurus. Și azi acesta poate găzdui 15 mii de spectatori în amfiteatrul său. Și este una dintre minunile lumii antice în care s-a jucat teatru vreme de 600 de ani. Din mijlocul scenei, poți șopti și te va auzi întreaga arena. Este un loc care-ți va da fiori.

Mai am o idee care o să vă placă. Dar rezervați-vă o zi! Din Tolo sau Nafplio puteți să mergeți către Porto Cheli, stațiunea grecilor cu adevărat bogați. O să vă întâmpine zeci de iahturi, proprietăți cu ziduri înalte și restaurante foarte bune. Dar ce o să vă placă foarte tare sunt cele două drumuri pe care poți ajunge acolo. Unul trece muntele, altul se strecoară pe o coastă. Pe oriunde ați merge, peisajele sunt senzaționale.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

O să vă placă și această zonă

Ana Blandiana: “Libertatea ultimilor 30 de ani am folosit-o ca materie de consum, nu de construcție”

Am stat de vorbă cu Ana Blandiana imediat după alegeri, odată cu apariția cărții sale de memorii, Soră lume. E mai curând o carte a memoriei de călătorie și a unor întâmplări extraordinare pe care le-a trăit de la Paris la Moscova. V-o recomand cu încredere.

Memoriile Anei Blandiana sunt cuprinse în povestiri care vă vor fascina și care se întind de-a lungul câtorva decade grele ale României. Cartea arată o serie de întâlniri și personaje memorabile ale lumii scriitoricești din România, dar și din Europa, într-o perioadă în care, nouă, comunismul ne apăsa din greu viețile. Multe dintre scenele dureroase ale vieții obișnuite, Ana Blandiana și soțul său Romulus Rusan le-au prins în Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, muzeu pe care cei doi l-au inițiat și structurat. Am pornit în dialogul nostru întrebând-o pe Ana Blandiana cum îi este în această perioadă de izolare.

Ana Blandiana se dovedește în acest interviu, un personaj fascinant prin încărcătura povestirilor sale, dar mai ales prin concluziile riguroase pe care le pune lumii în care trăim.

„Am ratat primii ani de libertate. Ne-a plăcut mai mult s-o consumăm decât să construim cu ea. Am folosit-o ca să facem Paștele în Dubai și Crăciunul la Las Vegas. ”

„Trebuie să recunosc că poporul român este hedonist și nu știam asta. Nu mi-am dat seama de ce avem o așa mare dezbatere legată de restaurante. Sunt probleme mai grave.”

„Pandemia asta mi-a arătat că proștii și deștepții sunt împărțiți egal între țările lumii.”

„Nu o să vă placă Europa de peste 25 de ani pentru c-am început să ne negăm rădăcinile creștine.”

Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Anul acesta nu am plecat nicăieri. Nu am avut liniște să stau o săptămână sau zile adunate într-un loc unde nu controlez lucrurile. Îmi place, însă, să umblu, să caut locuri noi, să mă bucur de drum. Să plec din casă o zi și să respir. Să caut un loc unde să stau zece minute. Să mă bucur de aer, apă, liniște. 

Zilele astea am primit și o provocare de la cafeaua Fortuna Rendez-vous, care mi-a spus c-aș putea să fiu #calatorinromania. Dacă tot e anul acesta așa cum e, cum ar fi să avem posibilitatea de a găsi liniște aici, la noi, dar fără să trecem prin aglomerația locurilor clasice? Fortuna nu face asta întâmplător. Deși boabele de cafea vin de peste mări și țări, aceasta este o afacere românească. Ei prăjesc și realizează aici rețeta cafelei din soiuri nobile de Arabica 100 la sută și chiar știu ce fac. 

Sincer, sâmbătă dimineață eram hotărâți să mergem spre Prahova. Văzusem acolo ceva, dar în mașină, pe centura Capitalei, mi-am adus aminte ce mi-a povestit prietenul Boți de plaja de la Gostinu. Faci o oră până acolo și e o plajă de nisip la Dunăre. Ne-am făcut calculele de timp și ieșeam ceva mai bine. Ba, chiar ne-am dat seama că putem face mai mult. 

Așa c-am hotărât să bem prima cafea a zilei în mijlocul Bucureștiului, dar la liniște. Și să-i arătăm lui Vladimir un loc pe care sigur nu-l știe. În spate la parcul Carol este strada Xenofon, singura stradă cu scări din București. Sau din scări. E foarte aproape de Filaret, iar dacă te duci spre capul scărilor, găsești un loc minunat, la umbră. E fix ce trebuie dacă stai acolo, sub inscripții. În zece minute au trecut o doamnă care ne-a spus “bună ziua” și un cățel de-ai locului care s-a bucurat să ne vadă. Nu-ți trebuie mult, dacă te ascunzi și dacă ai cafea fierbinte. 

Eu nu beau cu zahăr de ani buni. Îmi place să-mi rămână gustul îndelung în gură. Și nu beau nici apă după. Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la inceput, specific soiurilor fine Arabica si e mătăsoasă. Apoi, aciditatea de citrice se duce în cacao. Un pic de răbdare și o să vă spun cât ține postgustul. 

Am plecat din mijlocul Bucureștiului și mi-am dat seama, spre rușinea noastră, că nu am ajuns niciodată la Comana, în Delta Neajlovului. Sâmbăta e aglomerat, oamenii vin la Parcul Aventura sau la observatorul ornitologic. Dar dacă ești un pic curajos, chiar cum ai intrat în rezervație, coboară pe malul apei. E un ochi de apă acolo, care a cucerit locul unor copaci tăiați. Cineva  a lăsat o barcă la marginea apei. Stufărișul ocupă totul în jur, dar lasă loc de libelule care te înconjoară. Asta e la zece metri de drum, dar lumea care merge către Fântâna cu Nuc nu bănuiește că are o oază mică alături. Am făcut pauza acolo, chiar în barcă, și am stat în liniștea amiezii. Soarele, cel mai sus, ne-a ferit de țânțari. Liniștea și tihna sunt sparte doar de câte o broască.

Se face vreme de cafea. Post gustul de Fortuna Rendez-vous e mai curând floral-fructat. Am calculat. Îți stă în spatele limbii cam 30 de minute și eu mă bucur de fiecare dată când se întâmplă asta. 

Nu plecați de la Comana spre Giurgiu pe drumul cunoscut. Mergeți prin Mihai Bravu. Șoseaua este impecabilă. Bucurați-vă de lanurile de porumb și floarea-soarelui de-a stânga și de-a dreapta. Drumul e gol, sunteți singuri. Nu departe e șoseaua principală. Și cam 20 de minute mai târziu, o să faci stânga spre Oinacu și apoi Gostinu. 

Și aici e partea de drum care mi-a umplut sufletul. Șoseaua se așterne între plopi cu lanuri de porumb de-o parte și de alta. Drumu-i strâns între curbe și te silește să o lași mai ușor. Acum ne grăbim un pic că vrem să prindem soare la Gostinu. 

Comuna, zici că-i din America. Nu are nume de străzi. Acestea sunt numerotate. De pe Strada 7 te duci către Dunăre. Te sui pe dig și sper că-ți place aventura. Și praful. Aici nu e beton. Mergi încet că iei tot praful din lume. Sau, nu fi leneș! Lasă mașina chiar pe tăpșan, lângă remorcher și mergi un kilometru. Ia-o pe marginea lizierei și a Dunării învolburate, mai aruncă câte o piatră în apă, bucură-te de norii mari și negri, fii încrezător că nu o să plouă și chiar nu plouă și apoi ajungi în cel mai neașteptat loc de plajă cu putință. 

E nisip alb din cel mai fin, e pădurea în spatele tău, Dunărea se umflă în față, dar totuși e loc  de scăldat. Și multă lume în apă până la gât. Locul e mărginit de stuf în câteva părți și este evident că atunci când e Dunărea mai mare, apa vine până aproape de buza pădurii. 

În față este un braț mic de apă pe care trebuie să-l treci cu piciorul. Câțiva curajoși au trecut cu corturile către o plajă mare și care pare că acum le aparține. Sunt singuri pe un teritoriu uriaș izolat și departe de lume.  

Noi am ajuns într-o sâmbătă.  E lume multă, dar cine stă peste săptămână, cu siguranță se bucură de o aventură. Vino într-o miercuri și cred că vei fi stăpânul plajei, al păsărilor și o să iei tot soarele din lume. 

Am timp să-mi înmoi picioarele în apă și să mă bucur de remorcherul și docul care par cam părăsite. Îmi place locul pentru prima vizită. Bănuiala mea este c-aș putea veni aici cu un grup de prieteni pentru o zi întreagă, dar acum o să strâng. Vreau ceva neapărat.

La 6 kilometri de Gostinu, am văzut că un drum de țară se aruncă între două lanuri de porumb. Ca și cum ar fi un tunel. O cultură de alături a fost rasă și câmpul arat din nou. Acolo vreau să opresc. A bătut vântul uscat de două săptămâni încoace și porumbul e galben ars. Praful ni se ridică în cap, dar îmi place. E liniște, cea mai mare liniște. Pun cafeaua Fortuna Rendez-vous pe botul mașinii și ies afară să mă bucur de tihna asta. Dacă ai cafeaua la tine, nu mai trebuie să stai la benzinărie. 

Fortuna Rendez-vous este printre puținele cafele, la un preț accesibil, care oferă Arabica 100 la sută. Este un echilibru între aciditatea citrică de la început și finalul care e dulce. Dacă beți ca mine cafeaua, fără zahăr, aceasta e cea mai potrivită pentru ca e foarte fină, iar finalul are nuanțe florale și fructate.

Știu că pare un pic ciudat, dar cele 10 minute, la margine lanului, cu cafeaua lângă mine, au fost cele mai bune din ziua asta. Încercați, o să vă placă! 

Fotografiile sunt ale Alinkăi pe care o găsiți aici.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!