știință

Fotbal dincolo de viață și moarte

Nu există aplicații raționale pentru ce-am văzut în ultimele seri de Champions League. Dar și iraționalul are matematica lui. Iar dacă mergi pe lanțul ecuației în jos, o să vezi de ce în Anglia nu e nimic pierdut nici în minutul 93 al unui meci.

Dar întâi, puțină istorie din biografia lui Jamie Carragher. E pauza finalei cu Milan de la Istanbul și Liverpool e condusă cu trei la zero. 

”Oamenii se întreabă ce era în mintea mea înaintea acelor minute de la pauză. Mergând spre vestiare sufeream de o combinație depresivă de deznădejde și umilință. Nu-mi putea ridica privirea din pământ ca să mă uit le fețele din tribună, la afișele și la tricourile roșii. Mă uitam în podea, dar tot ce puteam să văd era doar jale. Toate visele mele erau spulberate. Și nu mă mai puteam gândi la meci. Nu mă gândeam decât la familie și prieteni. Îmi părea atât de rău și mi se părea îngrozitor gândul că vom fi bătaia de joc a întregului oraș. Ce o să spună lumea despre noi? Și nu numai că nu o să fim bătaia de joc a orașului,  a întregii țări, dar și a lumii. Iar jalea mea era egalată doar de sentimentul de rușine. 

Nu o să vă povestesc ce s-a întâmplat în vestiar, la 3-0 pentru Milan. Pentru că nu s-a întâmplat mare lucru. Benitez a schimbat tactica cu calm. Atât. Iar Liverpool a ieșit cu un singur gând pe tern. Să dea un gol ca să nu plece cu o rușine în spate la Istanbul. Adăugați sentimentul lui Carragher, care după o viață pe Anfield, știe toate nuanțele de la You Never Walk Alone. ”De data asta îl cântau ca o rugăciune. Și către Cer, dar și către noi să nu ne facem mai rău de rușine”

Legătura dintre jucătorii lui Liverpool și fanii săi este aproape mistică. Ea a fost creată așa în ultimii zeci de ani, începând de la întemeietor, managerul Bill Shankly. El este cel care a făcut Liverpool-ul modern, dar și concepția sa. Ea e simplă. E un club muncitoresc, în care niciun jucător nu este mai mare decât echipa. Zeci de ani la rând, vedetele au fost subordonate acestei gândiri. Zeci de ani la rând, antrenorii au fost aleși dintre oamenii care au o istorie la club. Succesele au venit, concepția s-a schimbat, dar spiritul a rămas același. ”Jucătorii trebuie să aibă caracter și să fie modești pe și în afara terenului.” 

În anii 70, conducătorul clubului a fost John Smith. El spunea: ”Suntem un club modest din Liverpool. Noi nu vorbim, nu ne batem cu pumnul în piept. Dar suntem foarte profesioniști.”  

Până în anii 90, în mijlocul vestiarelor de la Liverpool a existat o ”cameră a ghetelor”. Bootroom era locul în care se țineau ședințele tehnice, discuțiile motivaționale, dar și întâlnirile cu managerii adverși la o sticluță de whisky. Magazia asta era sufletul acelui club. De când au demolat-o nu au mai câștigat un titlu. Spiritul său s-a păstrat însă și Carra spune ”că el revine de câte ori trebuie să avem o seară mare.” 

Nu întâmplător Bill Shankly este cel care a spus ”Fotbalul nu este o chestiune de viață și moarte. E mai mult de atât.” Magazia în care s-a născut această frază nu mai e, dar spiritul său s-a întins ca o pânză peste tot stadionul Anfield și de aici în toate casele din Anglia. Fotbalul cu caracter, pasiune, modestie și în care nimeni nu se predă niciodată. Și, probabil, mai bine mori în picioare decât să trăiești cu capul plecat.

Și, la final, un imn de mulțumire. Unul care se înalță peste stadionul lui Tottenham la meciurile mari. Tottenham este un club care a trecut binișor de suta de ani. Anii săi cei mai buni au fost în deceniul al șaselea. După revenirea din Liga a doua, clubul a câștigat campionatul și a a ajuns în Cupa Campionilor. A fost învinsă cu 4-2 în deplasare la Gornik Zabrze. S-a  întors acaă pentru a câștiga calificarea cu 8-1. Deasupra stadionului, fără a ști de unde a început, s-a auzit Glory, Glory, Hallelujah. Întâi în câteva voci și apoi pe tot stadionul. Și se tot aude de 60 de ani încoace.