sanatate

Ambrozia este o nenorocire

Prima dată am crezut cu toții că Alina e răcită. Tușea de câteva zile bune și nu-i mai dădea de capăt. Cred că era în pragul de-a lua antibiotice. Uneori accesele de tuse deveneau convulsive. Se scutura cu totul. Avea pieptul, gâtul și nasul pline de secreții. Nu cred că mai dormea noaptea. Pur și simplu nu mai avea aer. 

Am găsit-o într-o noapte scuturându-se între tuse și plâns. M-a rugat să deschid geamurile cât mai largi că nu mai are aer.  Și asta era cea mai mare greșeală, dar noi nu știam. S-a mutat dintr-o cameră în alta. Ochii o usturau, gâtul îi era ars, tremura de nesomn. În orice fel ar fi dormit sau s-ar fi așezat, nu mai reușea să pună geană peste geană. 

Ochii i se umflau în fiecare dimineață. Chipul i se mărise cu totul. Era răvășită, dar mai grav era că nu știam ce are. Am ajuns într-una din seri să chemăm salvarea pentru că și inima i-o luase la vale. Toate senzațiile alea doboară un om de pe picioare. 

Am aflat apoi că e ambrozie. Auzisem de povestea asta, nu ne-am confruntat cu ea niciodată. Nu reușeam să identific planta, dar aveam să aflu mai târziu că avem una și în curte. De un verde crud, Alina chiar o stropea căci i se părea frumoasă. Când am învățat, am fost șocați. Sute, mii de plante, se află pe terenurile goale din jurul nostru. La marginea străzii, pe teren, în curți, România este pină de ambrozie. Toate pârloagele nelucrate, toată mizeria și toată lenea au dat posibilitatea ca această plantă să ne cucerească. 

Agresivitatea ei este incredibilă. Eliberează până la opt miliarde de grăunțe de polen și 30 de mii de seminte în fiecare an. Luate de vânt ajung la zeci de kilometri și sunt rezistente 40 de ani. Mai puțin de 30 de grăunțe de polen pe metru pătrat vor da o senzație alergică puternică. Se estimează că sunt expuși șase milioane de români, majoritatea din vestul țării. Pentru că nu luăm nicio măsură, planta se extinde. Ungaria, care o eradicase, o primește acum înapoi de la noi.  

Foarte multă lume întreabă de ce nu a auzit de acest fenomen până acum. Ce s-a schimbat de un an-doi încoace, încât vezi din ce în ce mai mulți alergici? Două lucruri, probabil. Primul este că boala a ajuns să afecteze enorm de multă lume: peste jumătate de milion de oameni în România, potrivit datelor de la Ministerul Sănătății. Al doilea lucru ține de răspândirea din ce în ce mai mare. Vremea caldă și secetoasă îi sporește aria de existență și astăzi se raportează 781 de focare active. Există o hartă a ambroziei la care și tu poți contribui.   

Partea cea mai proastă este că legea nu se aplică. Plus că mai are și câteva goluri. Astfel, dacă statul mai face ceva pe terenurile sale, este foarte greu să-i convingă pe proprietari să taie planta. Chiar și atunci când îi amendează. În Elveția, legea prevede că, dacă nu tai planta, primăria intră pe terenul tău, curăță și-ți trimite nota de plată. Aici nu se poate. Se dau doar amenzi, dar lumea nici nu taie, nici nu plătește.

De fapt, marea problemă este că nu suntem comunitate. Aceasta este o problemă pe care doar un efort masiv comun îl poate rezolva. Așadar, dacă vrei să dai o mână de ajutor, iată ce poți face:

1.Răspândește vorba despre această boală chiar și cu acest text

2.Dacă știi pe cineva care nu se mai oprește din răceală în vreme asta, trimite-l să-și facă un test.

3.Vezi o poză cu ambrozie și uită-te pe terenul tău. Smulge-o și arunc-o, dar nu pe un teren gol.

4. Spune-le altora care au ambrozie pe teren să o cosească

5.Reclamă la primărie tot ce vezi în materia asta și roagă-i să-și facă treaba

6. Nu fi indiferent. Sunt oameni care suferă și poți împiedica asta. 

Mihaela Bilic: ”Da, mănânc parizer.”

Îmi place că Mihaela Bilic abordează chestiunea slăbitului râzând și cu sinceritate. Asta e viața, nu prea ai ce face în plus. Ea e celebră pentru modul acesta de a face lucrurile. De altfel, dietele nu-i plac. Și nici personalizările. 

Nu vreau să afirm, să mă gândesc că, poate, chiar medicii au făcut răul ăsta, inventând tot felul de diete și creând această iluzie că a slăbi este ușor și că trebuie să găsești doar dieta personalizată. Asta cu „personalizarea potrivită ție” îmi place mult, Kilogramele se vor topi ca prin farmec. E nevoie doar de o strategie corectă, iată! De fapt noi nu înțelegem că luptăm cu niște instincte care nu pot fi schimbate. Luptăm contra naturii care nu ne-a dat niciun fel de mecanism de slăbit. Avem doar mecanisme de îngrășare. Luptăm un un adipocit, această celulă adipoasă, pe care din nou natura a văzut-o ca pe o chestiune extrem de prețioasă, care ne asigură supraviețuirea. Altfel nu ne-ar fi dat un număr infinit de adipocite. Ele se pot multiplica la nesfârșit și nu mor niciodată, spre deosebire de neuroni. Avem un număr fix de neuroni și din ăia, pe parcursul vieții, pierdem. Nu se regenerează. Grăsime din belșug. Noi în momentul în care declanșăm așa zisa cură de slăbire, sau lupta împotriva naturii și a grăsimii, nu realizăm că este un lucru din care vom ieși învinși.

Mihaela Bilic nu s-a pregătit niciodată să fie nutriționist. Nici diabetolog nu știa că va deveni. Altfel nu ar fi fost recunoscută pe culoarele de la Municipal ca doctorița care mănâncă o cutie de înghețată pe zi. 

Dintotdeauna, de când eram mică, am vrut să ajut oamenii. Eram bună la matematică și (părinților) le era frică. Atunci când am spus că vreau medicină le era frică. Erau anii ʼ80 și ceva în care intratul la medicină era extrem de dificil. Mai era un lucru. Nimeni din familia mea nu a fost medic. Atunci ei considerau că nu o să fie nimeni care să mă ghideze, să mă apere, să mă protejeze. Era o lume destul de închisă și supraviețuirea în ea presupunea poate existența unor protectori.

Atunci când vine vorba de nutriție, nutriția pentru care eu militez, a omului sănătos, legată mai degrabă de educația alimentară, informația corectă dată lui, astfel încât să-l faci puternic, independent, nu infantilizarea de care au parte oamenii care merg la nutriționist și primesc liste întregi de alimente permise și interzise sau eventual program când să respire, când să înghită. Nu de asta avem nevoie. Ține mai mult de psihologie. Nu este dependența de un aliment, ci mai degrabă de un comportament. Avem nevoie să ne relaxăm, să neutralizăm energia negativă acumulată peste zi. Momentul mâncării nu este de foame, ci mai degrabă un amestec de emoții și de stări. Da, categoric trebuie să te facă fericit, dacă o lași. Mai nou, în momentul în care spui că mănânci cu plăcere și e o chestiune care este pe pozitiv, oamenii te privesc ciudat, ca și cum nu de asta ar trebui să mănânci, să-ți facă bine. În această relație terapeutică nu numai că se construiește independent de voința fiecăruia. Tu ca medic vrei să ajuți omul respectiv, dar dacă nu intri pe un nivel de comunicare să ajungi la sufletul lui, relația terapeutică nu funcționează.

(Psihologia) e obligatorie! Îmi spune asta atunci când îi zic că noi pacienții venim la nutriționist rușinați. Și că de asta slăbim.

O, categoric, nu numai (că veniți) cu o oarecare rușine. Medicul, să nu uităm, prin formarea noastră în timpul facultății, și dacă vrei, și dacă nu vrei, ești pus pe un piedestal de unde trebuie să spui în stânga și în dreapta ce au oamenii de făcut, iar ei trebuie să asculte și să te respecte, fără a pune la îndoială spusele tale. Din această poziție să te dai jos și să vii lângă pacient, umăr la umăr cu el, și să-l faci să înțeleagă că problema respectivă nu e pentru că e bolnav, ci pentru că toți suntem oameni, suntem fragili și în raport cu instinctele noastre care ne îndeamnă să mâncăm fără limite, dar și în raport cu emoțiile și sufletul nostru care caută să fie consolat, alinat, dacă nu există alte metode, măcar prin mâncare. Atunci se crează ceea ce frumos au denumit ei în Franța: „sindromul impostorului”. Acolo am făcut un an de zile exerciții de dialog motivațional. Cum anume să nu-i spui tu omului din față ce are de făcut, să-l ajuți să-și dea seama singur, dându-i doar informație de bază. Tu îi spui: „Zahărul nu are alt rol în organism decât faptul că îți stimulează apetitul. În rest îți crește colesterolul, te îmbătrânește, te îmbolnăvește.” Omul ia informația respectivă și la un moment dat, când va pune mâna pe un pliculeț de zahăr va spune: „Nu vreau să-l mai bag în corpul meu!”. Dacă tu îi spui: „De mâine nu mai mânca deloc zahăr!”, fără să-i explici ce se întâmplă în interiorul lui, recomandarea va fi respectată o perioadă scurtă, dar apoi…

Mihaela nu o să-ți dea rețete. O să-ți spună să mănânci doar atunci când îți este foame și te va îndrepta spre ciorbe. 

Dimineața nu mănânc. Este exact despre lucrurile acelea de bază care spuneam că trebuie explicate și înțelese de toată lumea. Acest ritm cu trei mese principale și două gustări este recomandat copiilor în creștere. Pentru adulții sănătoși care nu mai au nevoie de sfatul medicului nu au fost făcute niște reguli de bază astfel încât să știi cum anume trebuie să te comporți alimentar. Au fost preluate în toate dietele, curele de slăbire, aceste 3 mese cu două gustări. A devenit literă de lege. Ajungi la concluzia că acesta este programul corect de masă. În momentul în care tu nu mai mănânci așa, consideri că faci automat o greșeală și că de asta nu slăbești, pentru că a sări peste mese este o greșeală majoră.

Aștept să mi se facă foame. Este o condiție esențială și nu numai că trebuie să aşteptăm să ni se facă foame. Foamea e o senzație neplăcută. Așa a lăsat-o natura. Ea trebuie să ne scoată din casă, să ne facă să căutăm mâncare, indiferent că plouă, că e frig, că e noapte, că nu avem chef. Dacă ar fi o senzație plăcută am sta liniștiți în canapea și am muri de foame. De foame nu poți să uiți. Nu poate fi nici blândă, nici plăcută.

De obicei mi se face foame undeva după ora 14, uneori după ora 16.

Și cafeaua îmi trebuie pentru că altfel mă trezesc. Normal că poți să bei cafeaua pe stomacul gol. Lucrurile care se întâmplă în raport cu un anumit aliment trebuiesc judecate și simțite din interiorul tău, nu induse din exterior. E foarte interesant cum puterea minții noastre poate să inducă orice.

Și sunt sigur că nu ați auzit-o încă pe asta cu beau cafeaua ca să țină de foame. 

(Beau cafea) fără nicio problemă. Acum am băut-o fără lapte. Cu siguranță după prânz o să mai beau probabil o cafea cu lapte care ține de foame pentru că stă în stomac două trei ore și se comportă extrem de prietenesc. Cafeaua cu lapte se face ca o mică brânzică pentru că ea coagulează proteinele din lapte.

Da! Ține de foame. De ce spuneam de foame? Nu putem uita de senzația de foame. Sunt anumite voci care spun: „Mănâncă dimineața să nu-ți mai fie foame noaptea!”. Cum să fie așa? După trei ore indiferent cât de mult sau puțin ai mâncat, îți va fi foame garantat. Ce trebuie să facem? Să ne antrenăm senzația de foame ca pe un mușchi, obiectivul fiind creșterea rezistenței și toleranței la foame. Nu trebuie să fim nici ca niște cuconițe care se panichează: „Vai, îmi e foame, trebuie să mănânc!”. Nu! Este: „Da, îmi e foame. Sunt suficient de matur și de stăpân pe senzațiile mele. Mai pot aștepta. Nu e nicio panică. Nu scade glicemia. Nu merge stomacul în gol. Stomacul este o incintă virtuală. În condiții normale, fără alimente pereții lui sunt lipiți, nu secretă nimic. Nu e fraier să secrete sucuri gastrice dacă nu are nimic de prelucrat. În momentul în care băgăm o gură de produs, fie el covrigel, o gură de pâine sau o măslină, el începe să secrete. Cel mai bun antrenament pentru stomac, gastrită, ulcer, pentru a-l face să nu secrete excesiv acid este să nu mănânci.

Mihaela poate spune că și-a trăit existența culinară de până acum oscilând între ciorbe și zahăr. 

Ciorbele erau mâncarea mea preferată. Ca dovadă că eu nu-mi amintesc, dar verișorii mei îmi spuneau „ciorbăreasa”. La capitolul mâncăruri preferate erau cele rare. Întotdeauna am „sindromul salatei de boeuf”, la fel ca mulți probabili, tocmai pentru că se făcea la Paște, la Crăciun și pe 8 noiembrie când era ziua mea și a tatei. Așteptai, era o mâncare de sărbătoare. Dulciuri nu făcea mama în casă. În rest ea gătea foarte bine, dar la capitolul dulciuri, nu știu dacă o dată pe lună gătea.

Am avut o perioadă lungă de îndrăgosteală de zahăr. Cred că și în timpul facultății. Țin minte că mergeam la Hotel București, unde pe vremea aia era o sală de sport. Când ieșeam îmi luam o savarină și un flanc cu caise de la Cofetăria Bucureşti. Preferam să mănânc doar dulce și să nu mănânc mâncare. Funcționează. Pe ce anume îți cheltuiești bugetul caloric, să spun așa. Apoi, brusc, nu mi-a mai plăcut gustul dulce și am trecut pe sărat, care mi se pare mult mai periculos. Gama de lucruri sărate este mai greu de ținut sub control. Sunt mezelurile, brânzeturile, patiseria.

Și iată acest fragment care va enerva o grămadă de lume. Doamna doctor nutriționist mănâncă parizer.

Oh, da, (mănânc mezeluri)! Tot vorbeau băieții înainte: „Ascundeți parizerul că a venit Bilic!”. Parizerul împreună cu o felie de pâine și felii de castravete pentru mine sunt… Am mai spus-o! Parizerul de calitate este așa o invenție. Din punctul de vedere al grăsimii este un tip de mezel fiert. Grăsimea nu este așa de multă cum este în alte salamuri. Prin procedeul crud-uscat de fabricare sunt și ele. Părerea mea este că nu există aliment care să fie o nenorocire, toxic nesănătos. Doza face otrava! Dacă noi ne apucăm să mâncăm mezeluri pe post de carne ele sunt un fel de superfood. Sunt concentrate în sare, în gust, în grăsime, încât trebuie mâncate cum o fac spaniolii, italienii. La ei totul se taie atât de subțire. Mănânci o feliuță, două, nu jumătate de kilogram de jambon.

Poate că ei și și-au ales (nutriționistul) nu cu mentalul și rațiunea, ci cu sufletul. Mi se pare absurd ca lucruri care declanșează în interiorul nostru o reacție pozitivă, de poftă, de bine, de nostalgie, orice pe pozitiv, să nu le permiți, să nu le autorizezi.

Dacă aș mânca parizer probabil aș mânca o felie de parizer pusă pe două felii de pâine. Cum e mortadella. Parizerul are un diametru mare. Poate 30 de grame, spre 50, pentru că fiind greu în apă… Maxim 50 de grame. Este o greșeală pe care o fac foarte mulți. Noi nu realizăm că stomacul nostru nu numără caloriile. El este impresionat, la fel ca ochii, de volum. În momentul în care noi mâncăm după volum, ne stă în instinct. Nu avem niciun mecanism prin care să-și dea seama organismul și să aprindă un bec roșu: „vai de mine, am depășit numărul de calorii, oprește-te!”. Singurul lucru care ne impresionează este volumul. Stomacul nostru are vreo 300 de grame să spun. Dimensiunea a doi pumni. Atunci când noi îi dăm un lucru foarte concentrat în calorii, mezeluri sau brânzeturi, sau îi dăm frunze de salată, pentru el volumul este mai important în faza inițială. Când de lângă parizer scoți pâinea, bucățelele de castravete, va trebui să compensezi lipsa de volum dată de celelalte cu parizer. Poți mânca așa și 300 de grame de parizer pentru că tu ai nevoie să umpli respectivul volum. Trebuie să mizăm pe densitatea calorică: să umplem stomacul cu lucruri cu volum cât mai mare și concentrație calorică mică. Întotdeauna un lucru care are concentrație calorică mare să fie alături de unul expandat cu aer sau apă.

La salam trebuie 30 de grame. Trebuie mai puțin pentru că este foarte sărac în apă. De asta ciorba este alimentul perfect. Alegeți produsele bogate în apă sau aer. De exemplu pufuleții. Pufuleții sunt mămăligă expandată. Tu mănânci aer. Dintr-o pungă de 80 de grame poți să mănânci două zile.

Tot timpul a trebuit să-și supraveghez greutatea.

Fiind mâncăcioasă, pofticioasă, la fel ca 90% din populație, dacă nu ai grijă și nu spui stop, cât de mult putem mânca nu ar fi bine să aflăm. Putem mânca infinit și ne putem îngrășa infinit.

Întotdeauna am fost peste ce mi-aș fi dorit, (din punctul de vedere al greutății), dar nu pentru că este impus de niște norme medicale și pentru că, de ce să nu recunoaștem, media și societatea în acest absurd total, într-o epocă a abundenței alimentare care nu a avut precedent, ne impune niște standarde aproape absurde, la limita anorexiei. Ce e considerat valoros și frumos sunt acele modele și imagini în care se arată mereu niște oameni foarte slabi. E vorba de o luptă cu instinctul. Cum să nu mănânci într-o lume în care există mâncare la fiecare colț și culmea, mai nou, indiferent că deschizi televizorul, știrile pe online, dacă ai da la o parte subiectul mâncare, nu știu ce ar mai rămâne. A bătut și politica și sexul, tot!

Da, am încercat absolut toate (curele de slăbire). De asta poate oamenii empatizează și iubesc discursul meu, pentru că e creat pe propria piele și din experiență. Le-am spus întotdeauna că dacă ar fi existat o metodă care să funcționeze în de diete, aș fi descoperit-o!

Dieta inedită?

Eram pe vremea aia rezident la Spitalul Universitar. Dacă mai sunt fete, asistente, la etajul 12 secția de medicală, își aduc aminte. Am avut luni întregi, ca să nu zic ani, în care mâncam o cutie de înghețată pe zi. Era cură de slăbire. Era o înghețată care nici nu mai există în prezent: Aloma, cred, jumătate cacao, jumătate banană. O cutie din aceea, țin minte și acum că avea 600 de calorii. Aia era mâncarea mea pe o zi întreagă.

Și nu are nicio aplicație în telefon care să-i spună cât și cum să mănânce, așa cum am eu.

Dragii mei, aplicațiile sunt create de oameni de IT, iar informațiile sunt luate din cărți de nutriție care trebuie rescrise. Asta o știu oamenii din practică. Nici măcar nu le pot spune pacienți, vorba ta, sunt mai degrabă clienți. Efectiv, oameni, femei a căror buget caloric nu le permite mai mult de o masă în zi. Cred că dacă ar trebui să fim onești ca nutriţionişti, ar trebui deja să le spunem oamenilor: În străinătate deja a început. Doctorul Cohen este cineva care chiar încearcă să facă educație. Deja în cărțile de slăbit pentru bărbați, fiindcă are o carte dedicată bărbaților, le propune lor să-și aleagă fie micul dejun, fie prânzul și cina. Nu mai încap 3 mese. Nu mai încape decât un fel de mâncare la masă. Doar dacă este extrem de micuț poți să ai două feluri. Nu mai încap trei feluri pentru că suntem atât de sedentari, iar mâncarea a devenit din ce în ce mai consistentă și bogată în calorii, încât dacă nu vorbim de ciorbă care înseamnă 80% apă, tot ce înseamnă masă ar trebui să ne gândim: o cafea cu lapte e micul dejun, e suficient.

Viața a împins-o pe Mihaela Bilic către ce este astăzi. Și-a dorit să fie chirurg. Pierderea fratelui a îndreptat-o spre alte căi. 

Fratele meu s-a îmbolnăvit grav și s-a și prăpădit. Noi am asistat neputincioși la drama asta. Am zis: „La ce bună medicina?”. Nu am mai putut să intru în sală. Era anul în care făceam chirurgie și îmi plăcea la nebunie. Erau anii ʼ91-ʼ92. Când au descoperit,  cancerul avea metastaze. În trei luni de zile s-a prăpădit. Teribil a fost, pentru că medicina avea limite, dar faptul că el… am considerat nedrept faptul că s-a chinuit atât de mult. Acele trei luni de zile au fost un coșmar în care el a avut niște durei teribile, în care nu a dormit nicio clipă și nu a mâncat nimic. Acest deznodământ tragic, prin atât de multă suferință e ceva ce mintea mea nu a reușit să accepte. Atunci când murim putem să o facem simplu: accident de mașină, infarct. Chinul acesta oribil… Apropo de medicina aceasta alternativă, știu că era ideea că să nu-i facă morfină ca să poată organismul să lupte cu boala. Teribil! Niște bazaconii.

Mi-a schimbat viața dramatic, pentru că deși voiam chirurgie nu am mai putut. Și acum, în continuare, când intru într-un spital mi taie picioarele! E o chestiune peste care nu am putut să trec. Eram la facultate în anul trei sau patru și nu am mai putut chirurgie. Am fost la un pas să zic: „Mă las de medicină!”. Nu știu dacă aș fi avut mai mult curaj apropo de încredere în trăit cum simți, nu cum trebuie. Cred că atunci nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că părinții mei nu ar fi fost de acord. Nu cunoșteam pe nimeni: „Cum să lași baltă facultatea și să zici că abandonezi?”. Atunci a trebuit să găsesc o soluție de compromis, de fugă, pentru că nu puteam să le spun: „Renunț la medicină!”. Următoarea pasiune era mâncarea. Am zis: „Hai să combinăm medicina cu mâncarea să vedem ce iese.”. Nici nu știam în ce direcție să o iau. După facultate trebuie să-ți alegi o specialitate. Habar nu aveam unde intra mâncarea în poveste. Când a venit stagiul de igienă a alimentației mi s-a părut că e locul unde se discută foarte mult despre mâncare. Acolo era însă vorba despre biologi, nu medici, și era mai degrabă siguranța alimentației. Se făceau tot felul de controale. Era o chestiune mai degrabă de igienă alimentară. Am ajuns diabetolog pentru că nutriția a scos-o profesorul Mincu. Ceaușescu avea diabet, iar el a fost doctorul personal al lui Ceaușescu. A vrut ca orice persoană care vrea să fie stăpână pe o părticică mică, pe o bucățică, a scos diabetul în afara endocrinologiei. Diabetul ar trebui să țină de endocrinologie. El a făcut o specializare separată: diabet, boli de nutriție și de metabolism. A fost declarată o specializare aparte de endocrinologie. Asta a fost alegerea pentru că alta nu exista. Ca să fii medic nutriționist trebuia să faci diabet, boli de nutriție.

3000 de teste gratuite pentru depistarea cancerului colorectal

(P) E timpul să purtăm o discuție serioasă despre nobila artă a momentului când ești doar tu cu tine. Știi tu, când și regele e singur. Momentul când meditezi, citești etichetele la detergent, instrucțiunile de la vopseaua de păr a nevestei sau numeri câte dale de gresie sunt pe peretele din stânga și pe cel din dreapta. 64 în cazul meu.

Așadar, să vorbim deschis, dar și cu un scop, despre treaba ta, despre #treabamea și ce treabă utilă am putea face din asta.

Când eram copil, tata nu-mi dădea voie să stau mult în baie. ”Îți faci treaba, te speli și pleci! E doar o chestie fiziologică nu trebuie să pierzi timpul pe acolo.” Mi-a explicat în fel și chip că, dacă ești sănătos, faci lucrurile repede și decisiv. Nu ai de ce sta acolo, ca alții. Sfatul lui obligatoriu s-a lipit repede de mine. Doar că pe măsură ce au trecut anii, intrând în tot felul de medii băiețești, am văzut și am avut parte de tot felul de experiențe.

Știu oameni care stau o oră la #treabalor. Beau acolo cafeaua, fumează o țigară și citesc romane. Am văzut conversații despre maniheism, urlate prin ușa crăpată și chiar am făcut schimb de informații la examene, când eram în facultate. Știu și un top al manualelor care merită citite acolo.

Nu știu în ce fel și cum mai procedează lumea azi, dar recent am văzut o memă cu un cetățean care ținea în brațe o pisică. Iar pe o grămadă dintre alții îi văd intrând cu telefonul în baie. Mi se pare că lumea are teribil de mult timp în baie. Și aici intervine #treabamea.

Dacă tot stați atât de mult la baie, pot să vă îndemn să faceți ceva util pentru sănătatea voastră. Vă ofer prin acest articol 3000 de teste gratuite pentru depistarea precoce a cancerului de colon sau rect. Adică le oferă PONDERAS ACADEMIC HOSPITAL pentru toți cei care vor să știe din timp dacă au probleme de sănătate.

Testul îl puteți obține gratuit, la fel, analiza este gratuită, iar dacă, Doamne ferește, acesta este pozitiv, atunci și colonoscopia este gratuită. Înainte, însă, câteva informații de care trebuie să fiți conștienți.

Știți că în ultimul an am făcut zeci de interviuri la radio cu medici din România, din rețeaua Regina Maria. Am avut și o campanie dedicată cancerului. Pentru mine concluziile sunt uimitoare, mai ales în privința lipsei noastre de educație și a pasivității statului. Tehnic, la noi nu există nici un program de screening care să te ajute să depistezi cancerul din timp. Totul ține doar de noi.

În România, apar anual 80 de mii de cancere noi. Dintre acestea, peste 11 mii sunt la colon. Anual, șase mii de oameni mor în România de cancer colorectal. Cancerul colorectal este a doua cauză de mortalitate din rândul cancerelor. Cu toate acestea, nimeni nu o să te împingă să mergi la colonoscopie din timp. Plus că aceasta are și darul să te sperie. Un furtun în fund nu e pasiunea nimănui.

Cancerul colorectal vine pe nesimțite. Poate să aibă cauze ereditare, dar cel mai probabil este ca suferința să fie dată de alimentația modernă. Se poate întâmpla, dar azi nu mai este o dramă. Și nu trebuie să se transforme în tragedie. Dacă sunt depistate la timp, peste 90% din cancerele de colon sunt vindecabile. Dacă le găsești târziu, doar 8%.

Iar azi nici nu mai e nevoie de colonoscopie ca să le găsești pe majoritatea dintre ele. Este de ajuns acest test care este similar unei coproculturi clasice. Se numește testul imunochimic fecal FIT și este o metodă de screening non-invazivă importantă și eficientă. Testul îți arată dacă există sângerări pe care nu le vezi în scaun și-ți indică din timp starea de sănătate a colonului tău. El îți poate spune dacă există anumite probleme intestinale cum ar fi ulcere, polipi benigni sau cancer colorectal.  E un gest teribil de simplu și care te poate scăpa de bătăi de cap.

Ca să intri în program trebuie să ai peste 45 de ani. Poți, deci, să le dai testul și părinților tăi. Dacă ești mai tânăr și ai pe cineva în familie cu cancer de colon si atunci primești testul gratuit.

Câțiva pași simpli cu ce ai de făcut.

1. Intri pe site la treabamea.ro

2. Completează formularul și vei fi contactat de un reprezentant al Ponderas Academic Hospital.

3. Intră în posesia testului FIT. Poți să ți-l iei și singur de la recepția Ponderas Academic Hospital .

4. Recoltează un pic din treaba ta, conform instrucțiunilor pe care le vei primi.

5. Du testul înapoi la Ponderas Academic Hospital.

6. Primești rezultatele online și, dacă testul este negativ, ți-ai luat de grijă pentru un an.

7. Dacă testul este pozitiv, este recomandat sa faci o colonoscopie, si ea gratuită, la maxim o lună după ce ai primit rezultatul. Adică nu plătești nimic din procedură.

8. Dacă lucrurile sunt rele, atunci vestea bună este că ai șanse foarte mari sa le rezolvi din timp. Echipa de specialiști din Centrul de Excelență în Chirurgia Colorectală a Ponderas Academic Hospital îți stă la dispoziție pentru un traseu de diagnostic și tratament.

Mai bun îndemn de atât eu nu pot să vă dau. Sunteți cele mai importante persoane din viața voastră. Dați-vă o șansă să aflați că totul este bine! Nu vă costă nimic! (P)

 

”Privatizarea sângelui.” Stază sau hemoragie?

Înarmați-vă cu răbdare și sânge rece. Acest articol este complicat, lung și rezultatul unei munci complexe. O să aflați ce cred eu că este în spatele uneia dintre cele mai mari probleme din sistemul național de sănătate, cu efect asupra vieții a milioane de români. Și în spatele uneia dintre cele mai mari afaceri medicale din România ultimelor ani. Unde ne poate duce, ce poate rezolva și ce dezbatere ar trebui să purtăm. Până atunci, rețineți un cuvânt care are valoare de aur: plasmă. Plasmă înseamnă aur. Iar bătălia pe care o veți vedea în săptămânile următoare nu e pe sânge, ci pe plasmă, respectiv pe câteva sute de milioane de euro. Respectiv 180 de milioane. Dar poate este o bătălie pentru viitor și pentru o întrebare: ar funcționa mai bine sănătatea românească dacă ar avea componente private masive?

Hemoragia perpetuuă

În urmă cu aproximativ o lună, rețelele de socializare din România se umpleau de mesajele unor vedete care le cereau fanilor lor donarea de sânge pentru un tânăr care se numea Alexandru. Bărbatul era internat într-un spital din București și era supranumit ”milionarul vedetelor.” Alex Faur devenise cunoscut și prin implicarea într-o tranzacție misterioasă cu Elena Udrea căreia îi preluase un credit de trei milioane de euro.

Așadar un om bogat și bine relaționat, ajuns în situația unui muritor de rând. Când e vorba de sânge, în România, nu ai șanse mari să-l obții, dacă tu ai nevoie de el într-un moment în care țara trece printr-o criză. Nu știu dacă această campanie de strângere a sângelui pentru omul de afaceri a reușit, dar ceva mai târziu, el avea să moară.

Când am văzut anunțurile, mi-am adus aminte de un telefon pe care l-am primit cu ceva vreme în urmă. Un amic îmi spunea să-i fac o relație la un centru de transfuzii pentru că el vine cu o fabrică întreagă, 300 de bărbați, care vor dona sânge ca să salveze un coleg. Sângele era de negăsit la spital la acea dată.

Iar dacă o să deschideți Google o să vedeți că, aparent, trăim o criză a sângelui și că e o situație de nerezolvat până acum.

De altfel, un raport european, realizat în februarie 2018 de guvernul Olandei, referitor la sistemele de funcționare ale transfuziilor în toată Europa, se încheie cu o notă interesantă în ce ne privește. ”Țara este deseori lovită de crize ale sângelui.” Fraza nu mai apare și în dreptul altor țări. Asta deși România este cam la jumătatea clasamentului în ce privește donarea de sânge și colectarea lui. Unde apare problema?

Răspunsul cel mai probabil este ”în administrare”. România are 40 de centre județene de transfuzii care funcționează inegal și sincopat. Într-un fel se donează la București, altfel la Vaslui. Într-un fel se consumă la Galați și altfel la Iași. Adică, unii ar putea să aibă sânge, în timp ce alții rămân fără el repede. De aici și frecventele apeluri. Dar nici măcar aceasta nu este adevărata problemă. Statul poate gestiona diverse situații de criză, aducând sânge dintr-o parte într-alta.

Marele adevăr trebuie căutat, de fapt, în sărăcie. România nu a reușit până astăzi să ajungă la nivelul unor țări vestice. Un oficial din industria farmaceutică mi-a povestit recent cum funcționează, de fapt, sistemul de transfuzii din România. ”De cele mai multe ori, un bolnav nu are nevoie de tot sângele. Are nevoie doar de anumite componente ale sângelui. Unii au nevoie doar de plasmă. Alții, bolnavi de cancer, au nevoie doar de componente precum cele rezultate din plasmă, imunoglobulină sau altele. În schimb, în România, dacă ai nevoie de ceva ți se dă un flacon de sânge. E ca și cum tu ai face pană la mașină și ți se dă o mașină nouă.” Aici se scrie de fapt marea diferență între noi și alții, în modul în care gândim și administrăm acest sistem.

Cea mai mare afacere din medicina românească și cea mai mare dramă

Și aici ne întâlnim cu una dintre cele mai mari afaceri de care am putut auzi până acum. E vorba de un parteneriat între statul român și o companie privată pentru colectare și transfuzii de sânge în România. Un parteneriat public-privat. Colegii de la Newsweek au scris primii. O să încerc să sintetizez ce-au spus ei în articol.

La sfârșitul lunii februarie, Comisia de prognoză a publicat pe propriul site un proiect de hotărâre de guvern, o notă de fundamentare privind o bancă națională de sânge, plasmă umană și celule stem.

Este un parteneriat public privat cu o valoare care va ajunge la 180 de milioane de euro. Din acești bani, statul trebuie să acopere un sfert, iar partenerul privat va da 75 la sută. Banii vor fi folosiți pentru crearea unui centru de transfuzii, realizarea unei fabrici care să recolteze plasma și alte componente și stabilirea unei rețele de funcționare.

Critica adusă proiectului este aceea că statul va obține doar un sfert din veniturile pe care le-ar avea dacă ar deține toată afacerea. Mai mult, spun specialiștii consultați de Newsweek, cu o investiție similară, statul ar pune la punct tot sistemul de transfuzii și ar putea vinde plasma la export, luând tot profitul.

Sunt menționate și alte puncte slabe ale proiectului, cum ar fi diversele garanții pe care le primesc privații, dar cel mai greu lucru cu putință este faptul că proiectul îi este atribuit lui Darius Vâlcov, ca om aflat în spatele său.

În acest moment, partenerul privat al proiectului este necunoscut. Și nici nu ar putea fi altfel, pentru că se va face o licitație de intrare în acest proiect. Astfel, lupta va fi deschisă pentru toate marile companii românești și străine care vor să intre în domeniu. Datele mele arată că acestea sunt cel puțin trei în acest moment. Și, da, fiecare face lobby pentru acest proiect. Pe unde apucă și cum apucă.

Astfel, în iunie 2018, la ministerul sănătății avenit o delegație a Asociației producătorilor de Produse Terapeutice din Plasmă. Ei au propus o schimbare a legislației pentru a rezolva criza de imunoglobulină și au accentuat pe ideea ca plasma să nu mai fie aruncată.

O întâlnire separată a avut loc cu trei dintre marii producători mondiali., CSL Behring, Octapharma și Kedrion au vorbit despre nevoia unui parteneriat public-privat.

Ca să înțelegem ce se întâmplă trebuie să ne uităm un pic mai în urmă. Primele încercări ca privații să intre în această lume se întâmplau cu aproape 10 ani în urmă. Nu a existat nici un moment în care lucrurile să se împlinească, măcar un pic.

În Ungaria, de exemplu, statul a decis să privatizeze sistemul de recoltare și transfuzii. Acum sunt 36 de centre operate privat sub un control strict al autorităților. Acestea trebuie să asigure necesarul de sânge și de plasmă din țară, iar în momentul în care se trece prin faze critice, exporturile sunt blocate și toate resursele îndreptate spre țară. La fel funcționează sistemul în Cehia.

 Statul maghiar le-a dat voie producătorilor care recoltează sânge să vândă plasma către terți. De asemenea, a îmbunătățit sistemul de răsplată al celor care donează și l-a făcut mai atractiv. Iar acolo există deja o fabrică de procesare a plasmei deținută de Kedrion. În continuare există sistemul de stat care funcționează în paralel cu cel privat.

Jucătorii care urmăresc această piață în România sunt aceeași pe care i-am cunoscut în criza imunoglobulinei din ultimii ani. Prin blocajul pe care l-au instituit la data respectivă, ei au forțat autoritățile române să le scoată temporar taxa claw-back. Astăzi, ei sunt investigați de Consiliul Concurenței, cu excepția a două companii, una românească și una străină, care au adus cantități limitate.

Sânge, plasmă, aur

Plasma și imunoglobulina merg mână în mână. Pentru că toată planeta suferă de lipsă de plasmă, toate companiile vor să extindă piața de recoltare. De aici și situația de azi din România. Pentru că cererea depășește producția, banii pe care-i pot face toți cei implicați sunt senzaționali.

Deocamdată, însă, în România, nimeni nu face bani. Nici statul nici, nici privații. Și, mai mult, nu avem nici sânge sau plasmă. Chiar ministrul sănătății spune în Newsweek că lunar se aruncă mii de kilograme de plasmă. Un oficial îmi spunea că motivul este legat de stocare. Cu cât plasma mai veche, cu atât ea se scoate din frigider când apare una nouă. Toată lumea pierde. Tehnic, azi România își permite să arunce ceva ce costă greutatea ei în aur. În același timp, pacienților le lipsesc medicamente care le pot salva viața și care se obțin din plasmă.

Un comunicat al Asociației Române a Pacienților cu Imunodeficiențe, trimis acum câteva zile cere direct statului român să aprobe o modalitate privată de recoltare a plasmei. ”Nu avem încredere în modul în care statul colectează plasma prin centrele de transfuzii. Această neîncredere vine tocmai din faptul că timp de 30 de ani statul român nu a reușit să reformeze sistemul de transfuzii, astfel că nici până azi aceste centre nu respectă legislația europeană. ”

Pacienții se referă și la raportul privind centrele de transfuzii și care are concluzii grave pentru partea română.

În 2017, România a fost subiectul unui raport cerut de Comisia Europeană. Puteți găsi referiri la acest raport într-un răspuns pe care MS l-a trimis senatorului USR Cristian Ghica. Raportul este realizat de doi experți independenți, dar el nu reflectă automat poziția comisiei. Ce spun cei doi?

 Printre altele că ”personalul dovedește o cunoaștere și o înțelegere scăzută a principiilor privind managementul, asigurarea calității, managementul riscului în sistemul de transfuzii.” Apoi mai există un lucru. ”Sistemul de asigurare a trasabilității sângelui reprezintă o amenințare serioasă la sănătatea publică, permițând posibilitatea multor erori fatale.” Este, de fapt tipul de concluzie care apare în legătură cu sănătatea din România. De aici, plângerile pacienților. În încheierea comunicatului reprezentanții pacienților fac apel dramatic către partide să păstreze dezbaterea despre acest proiect departe de politicianism și populism. ”Altfel, ne condamnați pe toți la moarte”, spun pacienții în finalul comunicatului. Este poate cel mai clar mesaj care arată că nu se mai poate continua ca până acum, că e nevoie de o schimbare majoră, una care să le asigure dreptul la viață al acestor oameni și al tuturor celor care au nevoie de sânge, plasmă și derivatele acesteia.

Contractul cu statul este în copci

Nu știu care dintre marile companii a deblocat drumurile la guvern. Nu este clar acest lucru. Cert este că statul român a decis că vrea să urmeze calea unui parteneriat public-privat. Nu e foarte clar care sunt resorturile intime ale deciziei. Un motiv, îmi spune un oficial, ar putea fi faptul că statul nu are competența necesară de a juca de unul singur într-o industrie enorm de complicată. E un amestec de politică, de diplomație și de tehnologie această afacere, încât este peste puterile noastre de gestionare. De asta s-a refuzat și varianta privatizării pentru că statul pur și simplu nu știe cât și cum ar putea controla ulterior. Într-un parteneriat are un cuvânt de spus.

De altfel, așa cum îl văd marile companii farmaceutice, parteneriatul ar fi câștigător. Sunt mai multe argumente.

Pentru că vor profit, privații vor recolta sânge mai repede și mai bine și vor fi obligați să asigure cantitățile de sânge. Investiția va fi de peste 115 milioane de euro și va fi făcută de cele mai mari companii în domeniu din lume. Nici un operator român nu poate face asta în afara unui consorțiu.

Știu că vă întrebați cum s-ar putea face asta, deși sângele este o activitate non-profit. Nu e chiar așa. Sângele e gratuit pentru pacienți, dar costurile de operare sunt plătite. Asta înseamnă că plasma rezultată după prelucrarea sângelui merge doar ca profit pentru companii.

De ce nu face statul aceste investiții? De ce nu ia bani europeni? Pentru că știți deja răspunsul. Nu poate, nu știe, nu vrea. E bătaie de cap. Dar mai e ceva. Ca să faci fabrică de plasmă îți trebuie patente de lucru care aparțin altora. Cine vrea să mai pună un concurent pe piață? Or, marile companii nu au nici un interes să vândă patentele unor terți. Deci, tot la parteneriate cu privații ajungi dacă vrei ca într-un final să rezolvi chestiunea plasmei și a imunoglobulinei. Tehnic, un astfel de acord bine întocmit te-ar feri de o criză a imunoglobulinei pentru că i-ar obliga pe privați să livreze în România.

Cum se împart banii din sânge

În chestiunea profitului, discuția va fi nesfârșită. Statul renunță la trei pătrimi din profit, proporțional cu investiția pe care o face. În acest moment, profitul este zero, iar statul nu primește nimic. Nu e clar dacă poate obține mai mult și de ce nu a negociat un profit mai bun.

Un aspect important al proiectului este modul în care partenerii își împart riscurile. Parteneriatul prezentat public arată o structură de costuri și cheltuieli care minimizează riscurile partenerului privat. Astfel, compania câștigătoare va trebui să livreze în România plasmă de 55 de milioane de euro la debut și de 140 de milioane de euro la finalul afacerii. Banii vor fi plătiți din contribuțiile sociale.

Compania nu are însă voie să mărească prețul stabilit de la bun început dincolo de rata inflației. De asemenea, va trebui mereu să impulsioneze sistemul de colectare pentru a ajunge la cotele care-i pot asigura un profit. Un punct cheie este însă acoperirea riscului la finalul contractului. Dacă la predarea fabricii, partenerul privat nu și-a atins ținta financiară, parteneriatul poate fi prelungit până la atingerea acesteia. Partea la care statul s-a angajat mult este însă ”plata de disponibilitate”. Adică acoperirea unor eventuale pierderi.

Chestiunile comerciale ale contractului sunt însă teribil de complexe. Iar reprezentanții statului trebuie să explice mult publicului o serie de propuneri importante. Una dintre ele spune că România va achiziționa 70 la sută din produsele derivate de la acest producător, la prețul stabilit prin licitație. Nu este clar de ce această cifră și cum va mai putea statul să privească alte oferte existente în piață.

Privatizarea și monopolul privaților

Dar va mai exista cineva în piață? Aparent, parteneriatul ar putea însemna monopol sau poziție dominantă. Dar nu este instituită nicăieri o obligație care să interzică statului să aibă și alte centre de transfuzii, așa cum este în Ungaria. Dacă vrea să-și facă concurență sau dacă vrea să completeze sistemul, statul o poate face. Tehnic, statul va controla sângele, dar va investi doar un sfert din cât ar trebui să o facă.

Dincolo de sânge, înțelegerea din acest caz urmărește, însă, după părerea mea, altceva. E vorba de plasmă și produse derivate din plasmă. Aici este cheia. Iar un privat îi propune statului să rezolve această afacere și să nu mai irosească un bun pe care-l are.

În mod evident, înțelegerea nu este perfectă. Nici pentru stat, nici pentru privați. Trebuie văzut însă cine are prioritate: pacienții care au nevoie de plasmă sau publicul larg?

Vampirul Vâlcov și adevărata nenorocire a guvernului PSD

Hopul major este însă în altă parte. Newsweek spune că aceasta afacere este a lui Darius Vâlcov. Informația este pe surse, eu nu am putut-o verifica. Știu însă că acest proiect este deja pus pe diverse mese din România de ani buni. Un oficial din industria farmaceutică mi-a spus: ”este proiectul lui Vâlcov, așa cum a fost proiectul lui Grindeanu sau al lui Tudose. Doar că de fiecare dată când se ajunge la o soluție oficialul e schimbat sau arestat

Sunt aproape 10 ani de când marile companii încearcă să găsească o soluție în zonă. Aici vorbim fie de privatizare, fie de parteneriat public-privat. Prima întâlnire a unei delegații românești cu parteneri străini a avut loc în 2010, când secretarul general al ministerului și directorul INHT de la data respectivă au mers în Germania la una dintre companiile majore în domeniu. S-a discutat pentru prima dată posibilitatea colectării private a plasmei. Guvernul era PDL-UDMR, iar ministrul de la UDMR.

Întâlnirile au continuat sub același guvern în 2011, urmărindu-se accesul privaților la plasmă, dar modificarea legislației nu are loc.

Convorbirile continuă în 2015 sub guvernul PSD, când partenerii privați s-au oferit să plătească acreditarea europeană a cinci centre de transfuzii în schimbul colectării plasmei. Deja știți de întâlnirile din 2018. E un proces lung, constant și fără o finalitate, în ciuda diverselor crize medicale.

Mai multe informații arată că în sediul guvernului a existat o întrunire la care a participat și Darius Vâlcov care știe de proiect și i-a dat un acord formal. Ce a urmat mai departe, nu știu.

Aici, însă, voi face o paranteză importantă și care mie îmi dă cea mai mare relevanță asupra acestui caz și a altor investiții publice.

Marea dramă a acestor zile este faptul că guvernul României a devenit nefrecventabil, imoral și dăunător. Banii nu fac politică, iar interesele de bani, afaceri sau altă natură, și aici mă refer la cele oneste, trebuie să ajungă în sediul guvernului. Din păcate, în acest moment, Guvernul nu poate genera susținere pentru nimic, iar acest lucru este rău pentru toată lumea, inclusiv pentru oamenii de afaceri. Indiferent că interesele lor sunt legitime sau că afacerea este bună în spațiul public. Acțiunile PSD din ultima vreme fac ca tot pe ce pun mâna să se transforme într-un scandal, seamănă neîncredere și derută. Totul a devenit chestionabil. Aceasta este, de fapt, criza majoră care împiedică România să se dezvolte. Societatea și interesele sale oneste sunt puse în dialog cu o mână de oameni care nu au credibilitate.

Facem măcar o stază?

La finalul acestui articol complicat, mai am o concluzie. Nu e clar dacă acest parteneriat va merge mai departe. Și acum este imposibil de știut cine va face o mare afacere cu sânge și bani, pentru că e necesară o licitație. Cert este însă că sistemul de azi este prost, ineficient și un dezastru economic și uman.

Avem trei soluții. Prima este privatizarea. E soluția care cred c-ar funcționa cel mai bine, dacă ai un stat puternic și funcționar onești. A doua este parteneriatul care mereu va stârni neîncrederea părților, dar e mai bun decât nimic. Și a treia este să nu facem nimic. Lucrul la care oricum l-am făcut în ultimii 30 de ani. Și să așteptăm următoare criză în care statul și companiile se vor șantaja reciproc până la hemoragia tuturor.

P.S.: Deocamdată, în materie de sânge, fiecare se descurcă cum poate. Compania în care lucrez, Digi, a lansat o campanie de donare a sângelui. Este, astăzi, singura metodă care îi poate ajuta pe cei în nevoie.  Astfel, dacă aveți posibilitatea să ajutați, poate o faceți. E vital.

VIA, aplicația care vindecă suflete lăsate singure

Mi-a rămas în cap o reclamă. De fapt, nu o reclamă. O frază, atât: ”tu mai știi ce face prietenul tău bolnav de cancer?” Nu știu să vă spun când am văzut-o sau la ce campanie era. Mi-a pus însă un gând în minte. De ce să pui întrebarea asta?

Nu mi-a fost foarte clar până când eu însumi am filmat la un spital de copii din Capitală pentru un program de sărbători. Echipele noastre au adus cadouri, am citit povești, am reușit să facem câteva momente de normalitate. După care am plecat. Am plecat și ne-am văzut fiecare de viețile noastre.

Mai mult

Putreziciunea

Azi după-masă, o gașcă de iresponsabili se va aduna în centrul Bucureștiului pentru a hotărî dacă șeful unui guvern slab trebuie să mai rămână în funcție sau nu. Motivul pentru care va fi înlăturat nu are nicidecum legătură cu pregătirea sau performanța  guvernului. Băieții nu s-au înțeles cum trebuie împărțită plăcinta pe care o au la dispoziție, de aceea se despart. 

Și, acum, uitați-vă un pic în jurul vostru. În cine sau în ce instituție mai aveți încredere? 

Mai mult

Spitalul ca spitalul, dar nici noi nu suntem bine

Când ajung, număr salvările. Să fie șapte sau opt. Unele din județele vecine. Cred c-am picat la o oră de maximă aglomerație la Universitar. S-a întâmplat ca maică-mea să aibă nevoie la un doctor, chiar în singura zi în care a stat la noi. 

Asistentele și brancardierii stau pe afară în câte o pauză, la cafea sau la țigară. Mașinile mici urcă și ele rampa de acces și aduc noi și noi bolnavi. Holul e la fel de aglomerat ca de obicei. E coadă pe la fiecare ușă. De undeva din dreapta, iese un bodyguard care strigă peste toată sala câte un nume. ”Borcic. Borciiiic….” Strigarea este preluată de un brancardier: ”Borciiiiiic.” Bolnavul strigat nu apare și paznicul intră înăuntru după altă fișă. ”Ioneeeescu” zboară peste sală și o familie întreagă se ridică în grabă de pe scaune și se reped spre ușă.  

Mai mult

Dispozitiv chirurgical de top, de acum și în România

Mă vizitează un bun prieten. Ne știm din copilărie, dar mai des ne-am văzut în ultimii ani, când am lucrat împreună. Îmi zâmbește, dar un pic amar. Și văd mai bine de ce atunci când urcă scările la intrarea în casă. O grimasă îi apare pe față și o tăietură adâncă pe frunte. Icnește și trage piciorul după el. 

”Tot te doare?”, îi spun. Știu că- l chinuie de vreme îndelungată. Un genunchi care a vrut să îmbătrânească înainte de vreme. Nu a avut viață ușoară. Muncă multă, cărat din greu, iar asta se simte. Și poate nici genetica nu-ți dă uneori toate șansele. 

Mai mult

Grindeanu: am încredere în medicii din România

M-am uitat aseară  la prima prezență publică a lui Sorin Grindeanu, în dialog cu Ionela Năstase la RTV . Greu mi-a fost. Este tipul acela de politician care nu spune mare lucru. Este tehnic, plat și monoton. În plus, are fix carisma bibeloului ținut de mamele noastre în bibliotecă, deasupra televizorului. 

Să nu înțelegeți de aici că ar fi nepregătit sau că nu are valoare. Doar că la comunicare este din categoria Iohannis. Cred că discuția dintre ei doi trebuie să fie halucinantă. Consilierii mai au timp să dea și câte un telefon între două cuvinte. Două ore durează să schimbe două idei, iar grimasele și chicotelile aruncate în mijlocul frazei fac toți banii. 

Mai mult

Guvernul a ratat vaccinarea obligatorie. Dar face un lucru important

Dacă e să tragem o concluzie din Legea Vaccinării, aflată în circuit de avizare, atunci vorbim despre faptul că vaccinarea nu este obligatorie. Cel puțin așa înțelegem din declarațiile ministrului și ale purtătorilor săi de cuvânt. De fapt, singurul lucru care pare obligatoriu este că părinții copiilor, cei care nu vor vaccinarea, trebuie să se prezinte la cursuri de informare.

De asemenea, în școală nu se va putea intra fără actele care atestă vaccinarea sau formularul completat cu decizia pe propria răspundere că părinții nu sunt de acord cu vaccinarea. Formularul se obține, înțeleg, după participarea la cursurile cu pricina. Dacă nu mergi la cursuri, atunci plătești amenzi.

Mai mult