poliție

Traian Berbeceanu: ”Polițiștii nu vor să-și pună pielea în băț, să ajungă ca Berbeceanu”

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Cartea. De ce era necesară?

Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.

Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției. 

Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.

Încă mai e polițist?

În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.

Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?

Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.

Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem

Ce crede despre pensiile speciale?

Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.

Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.

E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.

Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.

 Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.

Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.

Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?

Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.

Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.

Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.

Legătura între politică și lumea interlopă

În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.

În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.

Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.

Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut

Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.

Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.

Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?

Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.

Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?

Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.

Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.

Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.

Arestul văzut de partea cealaltă

Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.

(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.

Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?

Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.

Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?

Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.

Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.

Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.

Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.

Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?

Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.

Numirile în poliție se fac și pe merit?

Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.

În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne

Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.

”Lăsați linia liberă!”

Ce ați ascultat la 112 în cazul Alexandra nu este o întâmplare. Eu cred că, de fapt, așa se întâmplă îndeobște. Ori este ceva ce nu înțelegm noi din procedurile lor, ori pur și simplu oamenii nu au chef de lucru. Și nu mă refer la operatorii 112, ci la relația omului cu Poliția. De multe ori, de prea multe ori, Poliția nu ia în calcul sau nu se obosește să investigheze ceea ce reclamă oamenii.

Mai jos o să ascultați o înregistrare care o să vă arate reacția Poliției într-un caz de răpire al unei fete care era destinată prostituției. Daniela din Brașov ne-a sunat și ne-a povestit ce-a pățit fiica sa. Poliția a refuzat să o ajute. A fost nevoie ca ea să fie extrem de curajoasă ca să-și scoată fata de acolo. Ascultați!

Povestea a fost rezolvată cu ajutorul televiziunilor. Femeia a apelat la ele și după ce s-a creat o presiune publică, polițiștii s-au pus în mișcare. Am ascultat și azi dimineață alte mărturii ale ascultătorilor noștri. Refuzul de-a prelua cazul pare cea mai întâlnită practică a Poliției române. Iar ceea ce vedem azi este doar o ieșire la suprafață a acestei practici. Adevărul este că în lipsa presiunii șefilor, a pilei sau a opiniei publice lucrurile nu se mișcă.  

Țara în care ai nevoie de pile ca să-ți găsești copilul răpit

Sunt câteva lucruri care nu-mi ies nicicum din cap. O să le enumăr:

1. Cazul acesta există public pentru că tatăl Alexandrei este văr cu Alexandru Cumpănașu. De mai bine de 15 ani, Cumpănașu conduce un ONG a cărui principală activitate a fost supravegherea profesionalismului din Poliție și a gradului de corupție diin aceasta. El a făcut parte din prima structură internă de supraveghere a Poliției, înființată în mandatul lui Ioan Rus. Cumpănașu știe pe de rost toată Poliția Română. El a sunat la șeful Poliției și la Procurorul General. Adică a pus pile și a făcut ce făcea în țara orice om sănătos la cap ca să salveze copilul. Dacă nu era el, nici acum nu știam nimic. Polițiștii și procurorii s-au pus pe treabă serioasă doar după ce-au fost sunați de la București. Așadar, statul român s-a pus pe salvat un copil doar pentru c-a avut o pilă. Dacă ea nu exista, se prăbușea în anonimat. Dar nici asta nu a fost deajuns.

2. O ceată de bărbați a stat toată noaptea în fața unei porți și nimic nu i-a determinat să intre înăuntru. Și acum mint separat și împreună cu nerușinare. Pentru mine acesta este cel mai curios fenomen social  care s-a putut întâmpla în ultimii ani în România. Ce s-a întâmplat acolo? Ce-au gândit? Ce-au vrut să facă?De ce nu au intrat? Cât de căcănar să fii să stai în inacțiune? Și nu s-a găsit nimeni acolo mai bărbat?

3. Convorbirea de la 112. Sigur că șefii îl împachetează acum pe acarul Păun. Dar a nu reacționa cum trebuie la un astfel de apel, la orice apel, e un gest care nu are decât o singură explicație: nu mai ești om.

Și aici voiam să ajung. Eu credeam până acum că statul român este alcătuit în proporție mare din mediocri, din pile, amante sau numiți politic. Nu tot, dar acești oameni ajung în locuri cheie. Și că statul e slab pentru că structura sa intelectuală este cangrenată. Adevărul este că o parte din oamenii de acolo s-au dezumanizat. Storși de moleșeală, de căldura nesancționatoare a postului, de bănuții aruncați cât să te scoată binișor peste limita din sărăcie, de miserupisme și de sentimentul că pot rezolva ceva, oamenii de aici nu mai răspund la stimulii umani corecți. Nu le mai pasă, plutesc peste săraci și cei care nu sunt parte din sistem. Își încoredează mușchii la un telefon de la București și se uită cu dispreț la oricine altcineva. 

Timorați, fricoși, lași, dar sătui și gata să sară la o nouă sinecură, pactizând cu stăpânii nu cu populația, ei sunt adevăratul sistem. Unul care a încetat să fie uman. 

Ce nu știi despre ”măicuțele” de la Vaslui

Știți cazul măicuțelor care au aruncat un om pe linia trenului la Vaslui. Ele au început să fie căutate după ce imaginile au apărut la televizor. Anterior, deși agresaseră oameni prin oraș, Poliția le-a dat drumul. Probabil că nu aveau cadru legal să le rețină.

Ce nu știți însă este că ele sunt într-un tur al României. Un mic experiment telefonic la radio ne arată că ele au făcut turul țării în ultimii ani. De la Brad, la București, la Ploiești, ele au făcut scandal peste tot. Același scandal și același tip de exprimare ca la Vaslui. Partea cea mai interesantă este că la scurt timp după ce s-a aflat de incident și-l știa o Românie întreagă, ele au fost văzute la Tecuci de o femeie. Ea a raportat la Poliție, dar aceasta nu știa nimic.  

Dialogul este halucinant. Sunând la 112, ea a fost trimisă la Galați, apoi la Tecuci, apoi la plimbare. Femeia s-a jurat că niciodată în viața ei nu o să mai sune la Poliție, indiferent de ce va vedea. 

Ce vreau să spun? Că încă o dată se dovedește cât de fragil și cu picioare de lut este statul român. Că nu poate să-și apere cetățenii și că nu are acel timp de colaborare instituțională care să preîntâmpine lucruri. Norocul face ca acum toată lumea să fie în viață. Dar în același timp, vezi delăsare și incompetență. Și un miserupism absolut de neănțeles. Suntem ca un șvaițer. Cu găuri peste tot. 

 

Soția unui polițist: ”Vreți să știți cum e cu adevărat?”

Este de ajuns să citești doar un pic forumurile sau comentariile de pe FB la sinuciderea criminalului care a ucis un polițist. Este un val de neîncredere la adresa Poliției și puțini sunt cei care nu cred că omul a fost omorât în pușcărie. 

Contribuie la asta valul de mesaje emoționale venite dinspre Poliție. Începând de la cel al lui Marian Godină care spunea că ”din păcate, nu s-a opus” și continuând cu alte editoriale. Prezentarea criminalului ca trofeu adaugă la povestea asta. Și apoi lumea și-a adus aminte că și asasinul din 2017 al unui polițist din Suceava s-a sinucis în pușcărie. Tot singur în celulă. 

Oamenii pun întrebări. Și e firesc să fie așa. Când limitele discursului exced spațiul legalității, când mesajul din întreaga poliție este revanșard, lumea se va îndoi. Suspiciunea este, de altfel, o constantă a spațiului nostru și astfel de atitudini nu fac decât să o alimenteze. Nu ar mira pe nimeni să afle că există comandouri de justițiari care fac dreptate. S-ar găsi destui care să-i și apere.  

Evident aceasta este o supoziție, o deducție care vine direct din logica frântă a celor care au promovat discursul la care mă refeream. Cu ocazia asta ei au aruncat o suspiciune asupra întregului corp profesional și au ratat ținta pe care ar trebui să o urmărească. Și anume corupția, delăsarea, incompetența și politizarea Poliției. 

Cristi, polițistul omorât la Timișoara, a fost trimis la moarte într-o acțiune prost croită, neechipat, nepregătit pentru acest gen de operațiuni. Rolul său în societate era altul. Moartea sa este capătul unui lanț la care se adună zeci de compromisuri și influențe greșite. Moartea sa nu mai poate fi întoarsă. Ar fi putut fi, însă, semnalul unui reașezări în Poliție. Ținta a fost alta.

Iar ca să vedeți care este situația reală, ascultați-o mai jos pe Cristina! Soția unui polițist, care este omologul lui Cristian, stă cu inima strânsă de fiecare dată când pleacă el de acasă. Ea este și femeie de serviciu și psiholog pentru postul soțului său. Iar el știe când pleacă, dar nu când vine. Și nici măcar când dă pistolul la curățat nu se întâmplă asta. O unitate de apărare publică, lăsată de izbeliște. Întrebarea este dacă mergem mai departe.    

 

Sentimentul de superioritate al pulanului afumat

Știrea că doi șefi din Poliția Română au fost prinși băuți la volan are toate șansele să fie trecută la fapt divers. De altfel, ea a apărut ca o notiță în mai toate gazetele și s-a oprit acolo. Nimeni din presă nu a împins mai departe, deocamdată, dar sunt sigur că o să apară date. 

Faptele spun că în seara zilei de vineri mai mulți polițiști sărbătoresc la un restaurant din zona Dudești-Pantelimon. Spre finalul serii, cel puțin doi dintre ei, s-au urcat băuți la volan. Mai multe publicații spun că este vorba despre Stan Cristian Ionuţ – chestor de poliţie în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Cazier Judiciar și de comisarul șef Drumariu Cornel – şef al Poliţiei Sectorului 4.

Cei doi s-au urcat, atenție, la volanul mașinilor de serviciu și nu la volanul mașinilor personale. Au fost opriți la trei ore distanță unul de altul de un filtru care făcea o acțiune standard de verificare a alcoolemiei. Potrivit datelor mele, este posibil ca acțiunea să fi fost la pont și să-i fi urmărit fix pe cei doi sau pe restul mesenilor. Asta ar fi justificat și de viteza cu care Poliția a dat comunicat. Acțiunea ar fi fost cerută de cineva din conducerea Poliției, care ar fi știut de chermeză.

Ambii polițiști șefi s-au legitimat în fața colegilor, dar potrivit datelor mele nu au făcut presiuni asupra lor. Aceste presiuni nu ar exista nici la această dată, poate pentru că situața este publică. 

Sincer, nu mă interesează mațele Poliției Române, dacă e o acțiune de curățare internă, dacă e o acțiune de răzbunare sau ce mai au oamenii aceștia acolo. Aici trebuie să vedem problema de fond și să facem un pas în spate.  Oamenii aceștia, prinși băuți la volan, aveau o grămadă de posibilități pentru a merge acasă. Puteau să-și cheme șoferii, să ia taxiuri, Uber, să plece pe jos. Unul dintre ei stătea la mai puțin de un kilometru de restaurant. Nu exista nicio urgență care să-i suie la volanul mașinii de la muncă să-i scoată în trafic cu vinul în nas. Ușurința cu care au făcut-o și au plecat pe stradă, în văzul colegilor cu care se aflau la masă, arată mai multe lucruri. Credeți că le-a spus cineva dintre cei prezenți c-ar trebui să lase mașina acolo? 

Încălcatul legii este o atitudine de grup la participanții de la masa respectivă. Uniforma și carnetul de polițist sunt argumente în fața controlului. Știau că vor scăpa, chiar dacă sunt opriți.

Nici unul, nici altul, nu au luat în calcul că pe stradă se află și alți oameni. Problema care se pune nu este dacă ți se va întâmpla ție ceva, ci ce-ai putea face altora. Despre asta e vorba. Poți omorî un pieton, un copil. Nu cumva ar trebui să-ți pese și de asta?

Sentimentul impunității când faci parte din administație. Întregul discurs al ultimilor ani ne-a dus în această situație. Micii șefi din aparatul de stat din România au căpătat obiceiul de a ști că scapă. Și ei sunt siguri că scapă. Tot timpul li s-a spus că vor scăpa. Că nu sunt vinovați, ci victime în diverse jocuri de interese și culise. Chiar și această acțiune li se pare acum, probabil, din aceeași gândire. Cine vrea să ne-o tragă, se întreabă oamenii acum. De ce noi, când toată lumea face la fel?

Și, într-un fel au dreptate. Șefii ideologici ai acestei mlaștini au înlăturat morala din spațiu public și, în egală măsură, gândirea comunitară. Nu ne mai pasă de alții și cu atât mai puțin dacă avem funcție. Dimpotrivă, restul populației este de un rang inferior pentru că nu a ajuns la nivelul acesta de protecție. Și cu cât mai sus, cu atât protecția mai puternică. Și de asta administrația pică în cap. Pentru că nu mai menține raporturi corecte, echilibrate, de respect, ci de slugăreală în fața unor mici compromisuri. 

În România, într-un singur an, sunt prinși băuți la volan 15 mii de șoferi. Suntem în toate topurile de morți pe șosea. Ne întrebăm acum de ce nu reușește niciun plan de rezolvare a acestei situații. Pentru că, aici, avem deja o clasă de oameni cărora nu li se mai aplică legea. Și care nu sunt dispuși să o respecte. Nu numai când merg cu mașina pe drum, ci în zeci de alte mici situații. 

Vi se pare puțin și nespectaculos că doi șefi de Poliție sunt băuți la volan? Hai să nu ne amăgim. Nu sunt niște ghinioniști care au fost prinși la prima tentativă de acest fel. E un obicei. Așa cum, probabil, e la toată masa la care au fost. Obiceiul care spune că ”nouă nu ni se întâmplă.”

 

Însemnătatea cașcavalului în Poliția Română

Știu pe cineva care ani de zile a fost director la o fabrică de lapte din România. A fost director și înainte și după 1989. Cred că era una dintre funcțiile cheie pe care un om putea să le aibă în perioada comunistă. Cheia și lăcata la mâncare. Visul întrupat al tuturor, căci putea face rost de la lapte până la brânză și mai ales de cașcaval. 

Cașcavalul, acest Graal al mâncărurilor din România. La un moment dat, omul meu a fost oprit de miliție într-o intersecție. Era un pic atins, ca după o seară complicată la muncă. Oamenii l-au întrebat unde muncește și în schimbul carnetului le-a promis cașcaval celor trei polițiști. A doua zi, pe rând, la poarta fabricii, fiecare s-a prezentat să-și ia roata de cașcaval. Firesc, actele reținute le-a primit doar când s-a achitat de datorie.

Mai mult

Putreziciunea

Azi după-masă, o gașcă de iresponsabili se va aduna în centrul Bucureștiului pentru a hotărî dacă șeful unui guvern slab trebuie să mai rămână în funcție sau nu. Motivul pentru care va fi înlăturat nu are nicidecum legătură cu pregătirea sau performanța  guvernului. Băieții nu s-au înțeles cum trebuie împărțită plăcinta pe care o au la dispoziție, de aceea se despart. 

Și, acum, uitați-vă un pic în jurul vostru. În cine sau în ce instituție mai aveți încredere? 

Mai mult

O oră și jumătate cu statul român

Doamna de la ghișeu ridică mâna sus-suuus. Tot mai sus. Se ține de foaia care iese din imprimantă. Trei imprimante se aud deodată cu sunetul acela ascuțit și sfredelitor. Imprimante vechi din alea cu ac sau ce-o fi, că din altele nu sunt la Poștă. 

Doamna scoate cearșaful din imprimantă. Are cam jumătate de metru și este o singură chitanță ”Mă mai mărit odată și mai fac un rând de copii până printează asta.”  Totul se mișcă mai încet aici. Suntem opt oameni la rând și după o oră mai am un om în față. Doamna face drumuri între dulapuri, merge în față și în spate, parcă ar fi un roboțel de la sortare. 

Mai mult

Noul Cod Rutier, inept și populist

Pentru că nu se mai pot înțelege cu polițiștii pe stradă, câțiva parlamentari au inventat culmea Codului Rutier. Pedeapsa se aplică doar dacă ai deranjat pe cineva. De fapt, oamenii propun într-o modificare a Codului Rutier principiul ”nu deranjezi, nu iei amendă.” Ne spun că e apărut undeva în China și că e foarte util la ce se întâmplă în România.

E adevărat, nu e prima propunere. Prima propunere se referă la interzicerea mașinilor fără însemne ale Poliției. De acord, poate ar trebui ca polițiștii să te ia doar în uniformă, doar din mașini cu girofar. Nu fac o mare discuție. Oamenii se plâng că și ei, chiar ei, ce sacrilegiu, au fost luați de radare din mașini fără însemne. Vedeți că nicio secundă nu se pune problema dacă au încălcat legea. Se pune doar problema dacă cei care aplică legea respectă toate formalitățile.

Mai mult