pandemie

Libertatea e bună, dar trebuie însoțită de responsabilitate

Am urmărit, fără a avea o poziție publică, dezbaterea legată de Legea Carantinării și de ce avem noi de făcut mai departe ca societate. Am urmărit luările de poziție din cele două tabere și am căutat echilibrul în situația cea mai complicată din viața noastră. O să vă spun ce-am dedus, iar din text o să vă dați seama și care este soluția în care eu cred. Adică cea pe care eu cred mai potrivită pentru societatea noastră, dar nu infailibilă, pentru că așa ceva nu există. 

De fapt marea dezbatere pe  care o avem de purtat în România este dacă, noi, ca societate, putem să le impunem unor cetățeni să se trateze, dar, la fel de important, să-i ferească pe alții.

Nu numai în România, dar în toată lumea această dezbatere se poartă cu țipete și cu scrâșnete. Atenție, eu încerc să mă adresez celor raționali. De asta câteva lucruri trebuie să fie clare de la bun început, așa cum le percep eu din relatările unor oameni de știință sau medici.

  • Boala există și se răspândește, în anumite condiții, cu repeziciune. De regulă aceste condiții țin de aglomerație, de mulțimi de oameni, de lucru în comun. Adevărul este că nu știm exact în ce condiții are loc transmiterea. 
  • Unii dintre noi sunt mai afectați de boală, alții mai puțin spre deloc. Nu știm încă de ce. Există grupe de risc: oameni cu probleme cardiace, diabet, probleme de sânge, obezitate. Dar nu toți dintre ei mor. Și nici aici nu știm de ce unii scapă sau alții  nu. 
  • Cred că se moare de virus în sine. Am văzut mărturiile unor medici și anatomopatologi care au văzut modificări imense în plămânii sau organele altor oameni. Cred că, de asemenea, virusul grăbește moartea unor oameni  care au anumite afecțiuni. Nimeni nu știe cu exactitate cum se separă apele. 
  • Și mai știu sigur că trăiesc într-un stat care nu are resurse, face greșeli și care este supus treptat unui asediu care-l duce la decizii greșite. Și mai cred că o parte din populație este iresponsabilă sau face o evaluare greșită. 

Eu, unul, fac parte din categoriile de risc. Iar acest  detaliu cântărește în ce voi scrie mai jos. 

Cred că azi sunt două tipuri de mari de gândire în povestea asta și ele străbat lumea.

Primul este cel al responsabilității individuale sau al libertății, așa cum este prezentat în România. Al doilea curent este cel al solidarității și gândirii comunitare. 

Primul tip de argument mi l-a expus cel mai bine un cetățean american, care este și doctor și care mi-a spus în felul următor. În statul în care muncește, asimptomaticii și cei cu simptome ușoare nu sunt internați în spitale. În fapt, nu sunt internați nici cei cu simptome mai puternice. E o chestiune utilitară. Nu-i dau numele pentru că nu are acceptul să vorbească public. 

Asimptomaticii sunt trimiși acasă. Chiar si simptomaticii cu simptome ușoare sunt trimiși acasă. Nici o asigurare de sănătate, privată sau de stat, nu va plăti câteva săptămâni de stat într-un spital  iar spitalele nu sunt instituții caritabile.

Medic din Statele Unite

Nu există un mecanism legal prin care persoanele pozitive să fie obligate să stea în carantină. Așa cum nu există niciunul prin care persoanele cu simptome să fie obligate să stea în spital. Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. 

Dacă un simptomatic refuză internarea, e treaba lui. Semnează un AMA (against medical advice) document și i se arată unde e ușa. De foarte multe ori, persoane cu simptome modice sunt trimise acasă. Internarea se face, de obicei, când oxigenarea începe să fie problematică. Febra, diareea, disconfortul fizic general, nu sunt considerate neapărat motive de internare.

Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. De asemenea nu există ideea că cineva ar putea fi internat contra voinței sale.

Nu voi considera NICIODATĂ o internare sau un act medical  fără acordul bolnavului ca fiind acceptabil. Niciodată. Moartea este și ea un drept fundamental al omului. Dacă ai oxigenarea 80 și ești informat corect despre efectele acestui lucru, e treaba ta dacă decizi să pleci acasă.

Există un fel de carantină pentru cei care vin din afara statului, dar nu există suficiente forțe care să-l aplice. De asemenea nu există ideea că cineva ar putea fi internat contra voinței sale. Am întrebat pe omul cu care am dialogat, dacă acest sistem nu duce la îmbolnăvirea mai multor persoane și, dacă solidaritatea nu ar fi mai bună. 

Știu, aici e buba. E însă o linie foarte fină între a proteja comunitatea și pierderea drepturilor civile. Pandemia va trece, restaurarea unor drepturi pierdute e o bătălie mult mai mare. Odată ce ai deschis porțile abuzurilor , e foarte greu sa le închizi din nou. Personal cred in responsabilitatea individuală. Se vorbește mult despre drepturile persoanelor cu risc ridicat. De ce nu vorbim și despre drepturile persoanelor fără risc ridicat? E doar o chestiune de unghi, din ce direcție te uiți la problemă.

Am folosit aceste argumente din Statele Unite pentru că mi s-au părut mai simple și mai credibile decât tot ce-am văzut până acum în România. Și sunt lucruri foarte puternice care izvorăsc dintr-o istorie a individualității americane. Așa a crescut această țară, în care fiecare este responsabil pentru el. Și așa este organizat sistemul lor medical: ai acces dacă plătești. Iar acesta este un pilon al lumii americane. Ești obligat să muncești ca să ai acces. 

Noi trăim însă în alt tip de organizare socială. Europa a ales să se ajute și să trăiască în comun. Noi dezvoltăm comunități. Și aceste comunități se ajută între ele. De exemplu, îți dau acces egal la asistență medicală, oricât de scumpă, indiferent de contribuția ta. Europa prețuiește toate viețile indiferent de contribuție. Aici se lucrează prin includere. 

Adăugați că România este un stat care nu are resursele americane. Nici măcar SUA nu au lăsat integral pe seama asigurărilor decontările pentru COVID, ci au venit cu bani federali. Și România a plătit, alături de asigurările noastre, bani buni din bugeta ca să facă față crizei.  Nu putem compara nici măcar capacitatea de răspuns dintre cele două state. Nici ca spitale, nici ca materiale, nici ca număr de medici. 

Avem, însă, de cântărit la aceeași întrebare:

Putem limita drepturile unor persoane, temporar, ca să nu răspândească boala către categorii care sunt supuse riscului? Sau drepturile lor și libertățile civile primează în fața dreptului la viață al altora? Mai pe șleau, ne putem asigura că persoane infectate pot fi internate într-o instituție medicală până când nu mai sunt un pericol pentru alții?

Cred că legea carantinării a găsit un răspuns echilibrat la această problemă. Cu multe defecte, cu unele lipsuri care vor duce în final la ineficiență, dar care ar putea salva mai multe vieți. 

Graficele folosite sunt din aplicația graphs.ro pe care o recomand cu mare încredere.

De ce?

În primul rând este argumentul utilitar. Cel al banilor. Pot accepta o responsabilitate individuală completă atunci când și plata îți aparține în totalitate. Adică atunci când te tratezi pe asigurarea ta, nu și pe a mea. Dar de vreme ce și eu contribui la plata procedurilor tale, te sfătuiesc să te tratezi. 

Nu poți să vrei sistem solidar când ai o boală, Doamne ferește, care te duce în spital, și sistem individual când poți să-i îmbolnăvești tu pe alții. Am remarcat  că aceleași voci s-au opus și la introducerea plății prin asigurare către clinicile private.

Păi dacă răspunderea individuală este bună, de ce nu este bună și asigurarea individuală? Deci, nu mă lași nici să folosesc banii mei unde și când cred de cuviință, dar nici nu mă protejezi când e cazul. 

Înțeleg că răspunderea individuală e bună doar pentru dreptul tău și doar când ai și banii mei. Iar dacă te îmbolnăvești mai grav, noi cu toții pierdem bani mai mulți. Nu doar tu. 

Acesta este un dezechilibru. Și, da, am să susțin acest punct de vedere când fiecare va fi responsabil de banii lui. 

Al doilea argument este legat de gradul de responsabilitate socială. Individualismul funcționează în America pentru că are frâne. El se oprește acolo unde încalcă libertățile celorlalți. Dar mai mult de atât, societatea are pârghii prin care stabilește că lucrul în comun, întrajutorarea este mai profitabilă decât lucratul de unul singur 

Nu cred că putem fi la nesfârșit o țară în care  să spui că “dacă mie mi-e bine, asta e de ajuns”. Trebuie să participi la un sistem în care și celuilalt să-i fie bine. E un exemplu pe care-l dau mereu. Dacă lângă blocul tău e mereu mizerie, apartamentul în care stai valorează mai puțin. 

Dacă lângă tine mor oameni, spitalele sunt închise, lumea nu mai are acces la bunurile și serviciile dinainte de boală, atunci trebuie să faci ceva ca să oprești asta: să stai sănătos și să apelezi la medici. Și mai ales să nu faci rău. Așa că poți sta două zile la spital, după care fii foarte sigur că stai în casa ta, cât mai departe de restul lumii. 

Sigur că internarea forțată, la noi în țară, duce la frisoane, pentru că sovieticii făceau asta cu indezirabilii. Știm de oameni care au plecat în spitale de psihiatrie și nu s-au mai întors. Pierderea drepturilor și libertăților în orice stat democratic trebuie privită cu îndoială și îngrijorare. Și chestionată mereu. Așa cum facem și acum. 

Este cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat această dezbatere. Și am constatat că avem organisme statale românești care ne dau drepturi și care le consolidează. Este bine că Renate Weber pune la îndoială legi, este bine că CCR este divizată și e bine că e un nucleu dur care luptă pentru aceste drepturi. Iar dacă guvernul și Iohannis se apucă de dictatură, cred că multă lume va ieși în stradă. 

Ceea ce aveți de făcut este să cântăriți pentru voi înșivă aceste argumente și să vedeți care vă este mai potrivit pentru viață. Eu cred în valoarea comunității și am scris în acest sens pentru că, personal, sunt mai protejat de astfel de măsuri. Dar, ele, poate, nu sunt potrivite pentru fiecare dintre noi. Și atunci majoritatea va decide.

Fiecare viață are un cost în economie. Totuși, cât face fiecare dintre noi în pandemie?

La finalul săptămânilor de izolare, am încercat cu Vlad Petreanu, la Avocatul Diavolului, să tragem o concluzie. România are peste o mie de de decese, 16 mii de îmbolnăviri, o boală care nu se oprește și pierderi economice uriașe. Iar economia care pornise anul spectaculos, s-a oprit având o creștere doar de 0,3 la sută. Ne-am întrebat dacă măsurile de carantină au fost exagerate? Și vă asigur că ceea ce o să auziți în continuare e cel mai cinic lucru cu putință. 

Pe parcursul documentării de la Avocatul Diavolului am regăsit un indicator pe care guvernele lumii și companiile îl folosesc atunci când calculează riscurile asociate unei meserii sau anumite măsuri care implică cheltuieli uriașe, dar au potențialul de a salva  vieți. Indicatorul se numește valoare statistică a unei vieți și arată, exact cum credeți, cât costă o viață omenească în diferite părți ale globului. 

Știu că ce spun aici este înfiorător pentru că fiecare viață este neprețuită și facem eforturi să le salvăm. Dar, din 1982, anumite măsuri se iau pe baza acestui indicator. Calculul se face urmărind zone cu meserii riscante, riscul de moarte la zece mii de muncitori, dar și valoarea muncii acestora, nu detaliez. 

Datele arată că în America o viață costă 10 milioane de dolari. Ea ajunge la 9,6 milioane în Canada, 7,4 milioane de dolari în Anglia și 1,6 milioane de dolari în România. Atât și nimic mai mult: 1,6 milioane de dolari pentru un român care ar putea deceda. Sunt țări care stau mai prost. Banii aceștia reprezintă, în fapt, pierderea pe care o generează dispariția unui om într-o economie. 

Fac o pauză ca să vă amintesc că ce fac eu aici e foarte cinic, dar sunt convins că, fără să o spună, sunt guverne care au folosit acest tip de calcule. Poate nu întâmplător, în America, l-ați auzit pe Trump spunând că, dacă vor fi sută sau două sute de mii de morți, acesta va fi un succes. Calculul arată că 200 de mii de persoane care pier în pandemie înseamnă două treimi din pachetul de ajutor economic aprobat de administrația americană, adică 3 trilioane de dolari. Mai mult ar fi o cheltuială prea mare, cum ar veni.

La noi, costurile din acest moment ar fi de 1,7 miliarde de dolari, iar la câți bani a alocat guvernul economiei, adică 100 de miliarde de lei, am putea avea nu mai mult de 12 mii de oameni pieriți. Îngrozitor.

Din fericire, omenirea civilizată și guvernele lumii, au trecut demult de acest tip de calcul. Deși grupuri de economiști îl pun la dispoziția mai marilor zilei, cred că în lumea noastră s-a schimbat ceva. Acest tip de retorică nu mai este acceptabil. Iată și de ce, și aveți în rândurile de mai jos, pledoaria mea în favoarea vieții de la Avocatul Diavolului.

Eu  voi susține astăzi de ce aceste măsuri, deși ne-au făcut viața praf, nu au nimic exagerat în ele. Ba, dimpotrivă, constituie o reacție firească, temporară, a guvernelor lumii. Și ne arată că gradul de dezvoltare a diverselor societăți de pe planetă este la cel mai înalt nivel pe care l-a cunoscut vreodată istoria noastră. 

Asta pentru că după sute de ani de eșecuri, am ajuns, aproape global, să prețuim viața nu numai la nivel individual, dar și la nivel colectiv. Nu numai că știm astăzi că fiecare om prețuiește foarte mult în societățile noastre, dar știm că el este important și pentru modul colectiv în care funcționăm noi. 

Este prima dovadă că am ajuns la acel nivel cultural în care știm să apreciem binele comun la fel de mult ca binele individual. Și că ni-l dorim. Știu că la noi această viziune este viciată de comunism, dar o societate puternică nu este construită din individualism. Ci din indivizi singuri, puternici, creativi, muncitori, dar care reușesc în comun. 

De asta este justificată și corectă reacția guvernelor lumii de a impune temporar aceste măsuri menite să preîntâmpine un mare număr de morți. Aceste măsuri au cântărit între economie și siguranță, iar cea din urmă a primat pentru că noi azi, ca societăți nu mai putem admite să avem un număr nejustificat de mare de morți. 

Apropo, dacă acceptăm moartea unui număr de concetățeni pentru că nu facem nimic să-i protejeze, pot să aflu care este numărul de cetățeni care pot muri fără să mă îngrijorez? Adică până unde ar putea să meargă acesta ca noi să avem o reacție, alta decât fuga așa cum se întâmpla acum cinci secole. Și știi foarte bine ce se întâmpla atunci. Bogații fugeau din orașe la moșiile lor de la țară și lăsau ciuma săracilor, după care se întorceau la finalul epidemiei. Moartea era acceptabilă, dar doar pentru cei mici. 

Astăzi, societatea civilizată a stabilit că moartea este inacceptabilă în aceeași măsură și pentru săraci cât este și pentru bogați. De aici aceste măsuri comune, care oricum sunt mai greu suportate de cei fără dare de mână. Dar măcar nu sunt lăsați să se descurce singuri. 

Un alt motiv pentru care am impus aceste măsuri bruște este faptul că am protejat spitalele care deservesc întreaga societate și nu numai pentru aceste boli. Dacă am fi tratat boala în libertate, ar fi existat riscul pe care l-am văzut în China, Italia și America să fim depășiți de numărul de cazuri și asta să ducă la epuizarea resurselor sanitare, fie ele umane sau materiale. Astfel chiar și cei care ar fi scăpat ar fi avut o problemă pentru viitor. 

În ce-l privește pe Harari pe care l-ai invocat mai devreme, el are dreptate: astăzi, moartea este un accident evitabil. Este poate cel mai bun semn c-am evoluat. Ne pasă de alții și credem sincer că avem dreptul să fim salvați de la moarte. Și că avem dreptul la toate resursele care pot împiedica moartea. Și cred că în viitor, vom vorbi și despre dreptul la nemurire.

Cine îmi dă mie dreptul acesta, o să te întrebi? Contribuția mea la bunul mers al societății sub formă de muncă, bani, taxe, impozite, respectarea legii. Faptul că în fiecare zi creez valoare adăugată care contribuie și la binele altor cetățeni. Mă aștept, când sunt în necaz, să fiu salvat, iar societate să-mi pună la dispoziție resurse cu care să fac acest lucru. 

Am dreptul să cer și legi care să-mi protejeze viața, chiar dacă asta face toate lucrurile din jurul meu mai scumpe. Ce prețuiești mai mult astăzi, viața și sănătatea ta sau capacitatea de a te bucura la preț redus de beneficiile pe care le dă societatea modernă. Sigur că acestea sunt plăcute, dar ele nu pot veni înaintea ideii de a trăi.

Și, da, le cerem guvernelor lumii să aibă grijă de noi. Pentru că le-am dat în schimb o putere uriașă, inegalabilă în istoria omenirii. Le-am dat în schimb mecanisme, stabilitate și oportunitatea de a rămâne la putere fără a fi răsturnați violent, vreme de generații, de vreme ce respectă mecanismele. Cred că e un schimb echitabil. 

Toate aceste lucruri sunt într-adevăr recente, nu au mai mult de 50-60 de ani. Istoria drepturilor și libertăților civile este tânără. Pentru drepturile individuale este epoca cea mai luminoasă din istorie. Toată lumea poate vota, avem drepturi care sunt respectate, avem organisme care funcționează pentru fiecare dintre noi, avem egalitate între femei și bărbați, am dat drepturi minorităților și ne-am câștigat un acces egal la sănătate, indiferent de cât câștigăm. Cel puțin teoretic suntem egali aici. 

Nu mai tratăm epidemiile ca acum 60 de ani când nu se plângea nimeni. Vreme de decenii am considerat molima drept o problemă individuală. La fel, considerăm boala astăzi. Specia noastră gândește așa: dacă tu, ești bolnav, atunci e problema ta. E suferința ta. De asta nu avem o rezonanță a molimelor în istoria noastră. De asta nu le percepem zeci de ani mai târziu și nu avem repere culturale. Și tocmai suntem pe cale să schimbăm asta. 

Și, da, ne permitem economic, într-o anumită măsură să o facem. Temporar avem mecanisme de finanțare, răspunsuri mai mult sau mai puțin nuanțate, și o bază materială care ne dă voie să ne oprim o vreme. 

Pentru toate aceste lucruri, cred că aceste măsuri nu au fost exagerate. 

Avocatul Diavolului, cu Vlad Petreanu și Cătălin Striblea: Au fost măsurile de carantină o exagerare sau nu?

Avocatul Diavolului, cu Vlad Petreanu și Cătălin Striblea: Au fost măsurile de carantină o exagerare sau nu?https://www.europafm.ro/avocatul-diavolului-cu-vlad-petreanu-si-catalin-striblea-au-fost-masurile-de-carantina-o-exagerare-sau-nu-video/

Publicată de Radio Europa FM pe Vineri, 15 mai 2020

 

 

Ne place sau nu, limitarea unor drepturi trebuie făcută de Parlament

Bătălia pentru starea de alertă, dată de Parlament și Guvern, cu intervenția CCR, are o semnificație mai profundă decât cine se așează într-o postură electorală mai bună. Este de fapt un test pentru democrația noastră care trebuie să reziste, indiferent de modul în care ne plac sau nu actorii. 

Sesizată de Avocatul Poporului, CCR a decis că limitare unor drepturi cetățenești în România poate fi decisă doar de Parlament nu și de către guvern. Iar acest lucru se poate face doar pe o perioadă limitată. Știu că decizia nu pică bine președintelui și guvernului, dar ea este necesară pentru limpezirea spațiului nostru democratic pe viitor.

De fapt, bătălia care se duce este între pandemie și democrație. Trebuie să admitem că, în România, puterea a fost exercitată în ultimele luni doar de câteva persoane. Putem să le numărăm pe degetele de la o mână: Iohannis, Orban, Vela, Arafat și Tătaru. Asta a fost necesar pentru că era nevoie de decizii rapide. Și putem cădea de acord că fără aceste decizii, În România ar fi putut fi mai rău. 

De asta, multă lume este înclinată să spună că așa este mai bine. Că urgența, criza, pandemia în acest caz, sunt situații care ne dau voie să umblăm la drepturile cetățenești tocmai pentru evitare unor pericole. Întrebarea care se pune este, însă, dacă în locul celor pe care i-am numit s-ar fi aflat echipa guvernamentală a PSD. Tot cu așa ușurință s-ar fi acceptat această soluție? Dacă la 10 august, echipa Dragnea hotăra că în România am ajuns într-un impas așa de mare încât e necesară o stare de urgență?

Desigur că buna credință și istoricul politic al celor care iau astfel de decizii cântărește mult. Iohannis și ai săi nu au în spate un bagaj de decizii lipsite de bună credință, așa acum are PSD-ul. Și nici n-au dat semne că vor să se joace de-a autoritarismul cum visa Dragnea, căruia, probabil, îi plăcea mult de Viktor Orban. Aceste decizii ale CCR se dau însă pe termen lung și pentru a preveni momente de tip Orban

Rațiunea spune că, de vreme ce însuși guvernul și mica celulă de putere au hotărât că situația se îmbunătățește, puterea trebuie să revină în spațiul său democratic. Parlamentul, ne place sau nu, obligă la dezbateri și la ascultarea mai multor argumente. Avem diverse pârghii de control pentru ce se întâmplă acolo, atâta vreme cât bătălia se poartă cu onestitate. 

Iar pentru cei care cred că măsurile mai dure sunt esențiale în această țară, pentru că nu avem un popor ascultător, nu aceasta este soluția. Concentrare puterii în câteva mâini este greșită. Oameni mai puternici nu fac poliția mai eficientă sau legea mai bună. De exemplu, nu am fi asistat la o afirmație de genul că cei care fac achizițiile ar trebui să aibă imunitate, așa cum a spus Arafat. 

Sigur că nu toți cei din Parlament sunt apărătorii democrației. Sub acest scut au făcut de-a lungul anilor treburi mișelești. Dar pentru asta vine și decontul. Și s-a văzut destul de clar că societatea le poate pune frână. 

Concluzia pe care trebuie să o tragem este de altă natură. Democrația nu este negociabilă. Ea este un joc al balanțelor și tocmai asta se întâmplă acum. Ce au de făcut puternicii zilei, în astfel de situații, este să stea la aceeași masă și să găsească soluții comune pentru toți. Soluții care să fie negociate, să nu depășească cadrul legal și să se supună compromisului acceptabil într-o societate democratică.  

Ar trebui să-i spună responsabilitate, nu relaxare

Vine relaxarea și eu cred că acesta este cel mai greșit termen cu putință pe care-l putem folosi. Nu știu de cea am impresia că greul de-abia acum începe.

Guvernul a trimis Parlamentului un proiect de lege prin care stabilește așa numitele măsuri de relaxare care vor fi aplicate din 15 mai. Mă rog, dat este incertă, de vreme ce PSD a și spus deja că votul ar putea avea loc tocmai săptămâna viitoare. Dar asta o să vedem ceva mai târziu. 

Deocamdată este important să știm că, de luni, cel mai probabil, la muncă se va intra în ture decalate. Că se va putea intra doar cu mască și după ce ți-a fost luată temperatura. Că în autobuz sau metro, vei sta la locuri stabilite clar și aflate măcar la un metru distanță.

Dacă ai copil de clasa a opta sau a 12-a poți să-l trimiți la școală pentru pregătire. Vor fi doar zece în clasă și vor sta cel mult trei ore. 

Există reguli stricte și pentru spitalele care sunt non-covid, dar și pentru turism sau pentru deplasarea în afara localității, chiar dacă nu mai avem nevoie de declarație. 

Întrebare este cum se vor respecta aceste reguli, de vreme ce-am avut sute de mii de exemple că și-n timpul stării de urgență acestea au fost încălcate. Bănuiesc că ați văzut zeci de oameni fără mască în magazine sau pe stradă. La fel în cazul curierilor sau al diverșilor lucrători cu care v-ați întâlnit. Într-un fel mi se pare mai periculos de pe 15 mai decât până acum când majoritatea românilor au stat în casă. 

Cu atât mai mult cu cât prima zi de relaxare este prima zi a sfârșitului săptămânii. Ca și cum România se pregătește de o petrecere, de un revelion, nu de reînceperea muncii. În loc să pună ziua asta de luni dimineață când ar fi semnalat că repornim economia și că facem ceva să scăpăm de criză, ea este pusă vinerea ca a doua zi să deschidem beri și să facem grătare. E ca un premiu că am stat cuminți, iar acum ne puteam da în petic.

Asta înseamnă, de fapt, un singur lucru. Că ziua de vineri trebuie să fie pentru noi toți ziua responsabilității, nu a relaxării. Adică este momentul când fiecare separat și împreună ca o comunitate trebuie să începem să trecem de această catastrofă. 

Este clar că nu mai putem rămâne în casă și trebuie și trebuie să ieșim la muncă. Economia trebuie să supraviețuiască. De asta avem nevoie să stabilim reguli și să le respectă. Să păstrăm distanțele și să colaborăm. Și avem nevoie să ne purtăm unii cu alții ca și cum ar aexista un risc potențial.

Chiar dacă nu crezi că boala asta e periculoasă sau că nu ți se poate întâmpla ție, te rog să-l ferești pe cel de lângă tine. Asta este foarte important și doar așa putem merge mai departe. 

Nu statul în casă a fost testul major pentru societatea noastră. Asta, majoritatea o putem face ușor. Să fim afară și să nu ne infectăm sau să-i infectăm pe alții, asta e greu. De aceea, citiți regulile, pregătiți-vă materialul de protecție, luați în serios boala și stabiliți-vă mental ce aveți de făcut în prima zi  de muncă afară. Învățați să vă creați noi reflexe și gândiți-vă că e prima zi din restul vieții noastre. Una în care va trebui să muncim, dar să și trăim cu o boală periculoasă între noi.    

Photo by Pixabay from Pexels

Președintele întărește restricțiile. Cum rămâne cu economia?

Este timpul să vorbim despre gestiunea așteptărilor. Acesta este cel mai complicat lucru pe care un politician îl are de făcut astăzi și unul după care a au ajuns să se conducă clase politice întregi. Or, tocmai la așteptările unei mari părți a populației, nu răspuns nicio secundă președintele Iohannis în discursul său de prelungire a stării de urgență.

Președintele a rostit un discurs apăsat, dur și care nu a lăsat loc de nuanțe. Restricțiile trebuie prelungite pentru că România încă nu a ajuns pe vârful valului și pentru că, dacă nu o facem, mai mulți oameni vor muri. De altfel, președintele a avut un cuvânt special pentru cei care au pierit și familiile lor, accentuând și  mai mult dramatismul situației.

Discursul a fost presărat cu avertizări, dar și amenințări la adresa celor care nu-și fac treaba. Și a anunțat că deciziile de înlocuire ale celor cu funcții vor fi luate de acum cu viteză sporită. 

Klaus Iohannis a adăugat și o frază pentru politicienii care pun presiune pentru redeschiderea economie. O astfel de decizie va duce la sporirea vertiginoasă a numărului de cazuri. Nu i-a numit, dar toată lumea știe că răspunsul era pentru Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta și compania care condiționează votarea stării de urgență.  

Și aici ajungem la gestiunea așteptărilor. Cei numiți mai sus profită de o presiune a societății în care majoritatea nu sunt bolnavi, dar sunt din ce în ce mai săraci. Afaceri oprite, oameni în șomaj, oameni cu salarile diminuate, toți au nevoie să se întoarcă la treabă. Cei mai mulți nu au bolnavi sau morți în familie. 

Mai mult, ei văd că state cu probleme mult mai mari au luat decizii calculate și treptate de deschidere a economiei. Spania, cu sute de morți pe zi, se grăbește. Austria redeschide magazine, Franța are un plan pentru luna mai. România are o promisiune de ajutor, dar care e pusă în practică șchiop. Și atunci toată lumea se întreabă: cât ne mai ții așa? Iar așteptarea era ca toată treaba asta să aibă și un final. La această așteptare președintele a avut un răspuns fără echivoc

”Toți vrem să ne recâștigăm viața, dar cât de repede se întâmplă depinde doar de respectarea restricțiilor. Sunt măsuri care salvează vieți”

În niciun caz, Klaus Iohannis nu gestionează așteptările celor care pun presiune. E mai fricos sau mai responsabil? Cred că niciuna nici alta. Rațiunea spune că președintele știe că are sub el un stat incompetent, slab, fără resurse și corupt. Și că dacă scapă boala din mână, numărul de morți va fi cumplit. Alege să mai strângă cureaua o lună pentru că altfel efectele ar putea fi dramatice. 

Decizia este corectă, dar cu un singur amendament. Ea va avea valoare doar când guvernul său va începe să miște în plan economic. Când banii vor ajunge la firme, când sistemele de întrajutorare vor funcționa, când patronii vor primi un respiro. Și când povara bugetară va fi împărțită. Dar, deocamdată, tot ce știm este că guvernul s-a răzgândit să mai trimită bugetarii în șomaj tehnic. Iar asta înseamnă că președintele a arătat biciul României active, iar guvernul său zăhărelul aparatului de partid. Și cu tot respectul, noi nu asta așteptam.   

Acest text a fost citit în rubrica Rațiunea Zilei, la Europa FM în fiecare zi la 17.30 și 7.30

Avem o șansă să ieșim din această nenorocire, cu două condiții: testați și certificați!

„Înainte de o pandemie, tot ce spui ar putea suna alarmist. Tot ce faci într-o pandemie este complet inadecvat.” Citatul îi parține lui Michael Levitt, cel mai înjurat, ironizat și umilit om din perioada guvernării Bush. Michael Levitt este cel care i-a propus în 2005 lui George Bush un plan de combatere a pandemiilor. Una dintre recomandări, propunea ca americanii să aibă în casă, în orice moment, o rezervă de conserve și de lapte praf. 

Nu a existat personaj care să sufere mai mult. Levitt a fost calul de bătaie al adversarilor politici ai lui Bush, dar și ciuca bătăilor de joc la show-urile de noapte. Deși președintele l-a luat în seamă și câteva rudimente de plan au fost puse în aplicare, mai nimeni după el nu a pregătit mare lucru. Administrațiile Obama și Trump nu au avut în vizor așa ceva și cred că mai nimeni de pe planetă. Pregătirea pentru o pandemie este un scenariu costisitor pe care lumea îl ignoră și-l dă deoparte în fața altor priorități. 

Și atunci ce faci când pandemia te lovește, când sute de mii de oameni mor, când economia se prăbușește? Care sunt măsurile de luat? Și ce este mai eficace? Răspunsul este complicat, dar trebuie căutat în rândurile statelor care au ceva experiență în domeniu: China, Singapore și Coreea de Sud. Știți părerea mea despe China. După ce-au mințit o țară întreagă și apoi o planetă, după ce sunt vinovați de tot acest dezastru, trebuie să le recunoaștem un lucru bun: ideea de a testa înaintea bolii. Este scenariul folosit și de celelalte două state asiatice. Și ideea preluată acum de o alianță a guvernatorilor din Statele Unite care au început să ignore guvernul federal, dezorganizat și incapabil. 

Testați!

Toate statele care au avut succes spun că primul lucru este să aplatizezi curba de îmbolnăvire, după care să ai destule respiratoare și să găsești tratamentul adecvat. Dar al doilea pas este de fapt cel mai important, atât din perspectiva sănătății, dar și din cea a repornirii economiei. Iar pasul acesta este: testați, testați, testați! Cu cât mai mare numărul de teste, cu atât răspunsul mai bun. Și aceasta treabuie să vină împreună cu o armată care să monitorizeze contacții. 

Fostul director al FDA, laolaltă cu o echipă de specialiști în epidemii a propus administrației americane un plan de răspuns rapid sanitar, dar și de redeschidere a economiei. Într-o analiză independentă, Universitatea Johns Hopkins a venit cu un set de măsuri similare, foarte asemănătoare. Ambele seamănă în proporții diferite cu ceea ce fac Singapore și Coreea de Sud, lucru care poate fi sintetizat într-o singură frază: „Nu este de ajuns să ai măsuri reactive, trebuie să fii cu un pas înaintea bolii.”

Asta înseamnă, însă că trebuie să faci cât mai multe teste la milionul de locuitori. Cum-necum, trebuie să faci cumva să ajungi într-o zonă relevantă. Cel mai bine stau Insulele Faroe și Islanda, apoi Emiratele Arabe, cu suta de mii la milion. Motivele sunt diferite, dar tot acolo duc. Democrațiile clasice, occidentale nu stau bine deloc. Italia testează cam 15 mii de oameni la milion, Germania tot pe acolo, Norvegia stă mai bine cu aproape 24 de mii. Noi suntem la coadă cu vreo 3200 de teste. 

Armata de urmărire

China a avut 9000 de lucrători specializați în Wuhan care a au urmărit toate contactele celor bolnavi. Munca acestor oameni a fost doar aceasta. Să facă o hartă de urmărire a mișcărilor și a persoanelor cu care fiecare om infectat s-a întâlnit. În America, există o situație în Vermont, într-o localitate mică, în care doi lucrători sanitari de la o agenție locală au reușit în câteva ore să depisteze toate cele 13 persoane cu care un bolnav s-a întâlnit. Oamenii au intrat în izolare și nu a mai apărut niciun caz. 

O metodă similară folosesc Coreea și Singapore. Cu ajutorul mărturiilor și tehnologiei, epidemiologii fac harta exactă a fiecărei persoane care are COVID. Planul universității Johns Hoplins spune că America are nevoie de 100 de mii de lucrători care să facă asta. Ar costa 3,6 miliarde de dolari. Statul Massachussets este primul care adoptă o astfel de politică de urmărire. Cu ajutorul unei organizații non-profit, 1000 de persoane reușesc să urmărească până la 20 de mii de contacte în fiecare zi. Utah și San Francisco se mișcă în aceeași direcție.

De ce este important? Pentru că poți fi chiar cu un pas doi înaintea bolii. Poți afla de la un bolnav care a fost traseul său și să pui în gardă oameni care nu au nici cea mai vagă idee că sunt în pericol sau sunt un pericol pentru alții. 

Tehnologia

Aceasta este dilema societății occidentale. China nu a avut nicio emoție să folosească un aparat de supraveghere pe care-l are deja. Recunoaștere facială, trasabilitate cu ajutorul unor aplicații, conturi bancare, convorbiri telefonice, totul a fost pus la dispoziția autorităților. Singapore folosește tactici similare. Statele Unite încă tremură la folosirea unor astfel de metode. De fapt, oamenii din Asia fac muncă de detectiv criminalist când vine vorba de boală. Știu și află tot despre un bolnav. Societățile noastre democratice trebuie să se hotărască asupra acestui lucru. 

În Israel, Singapore și Coreea de Sud sunt chiar aplicații care-i urmăresc pe cei infectați. Taiwanul a instituit un gard virtual în jurul celor care sunt suspecți. Dacă depășesc o limită și telefonul lor nu se mai află în raza de supraveghere sau dacă-l închid, atunci autoritățile sunt avertizate.

De ce este important să ne purtăm așa 

Pentru că din acest pas al identificării bolii cu rapiditate, putem să mergem mai departe cu partea economică. Atât planul propus de fostul șef al FDA cât și cel de la Johns Hopkins avertizează că această situație în care toată lumea este în carantină nu poate dura la nesfârșit. Dar pentru asta trebuie să îndeplinim mai multe condiții. Întâi de toate, trebuie să știm cine sunt bolnavii, suspecții, apoi trebuie să-i urmărim. După care trebuie să le dăm certificate de sănătate celor care nu sunt un pericol și pot să vină la muncă. Și apoi să-i izolăm mai mult timp pe cei vulnerabili. Probabil ce vă spun eu aici sună ca o utopie, dar dacă nu ai măsuri cât mai apropiate de acestea, riscăm să nu scăpăm niciodată de boală și să ucidem foarte mulți oameni. 

Potrivit datelor existente la această oră, suntem departe, la luni distanță, de posibilitatea unor teste generalizate, dar ele vor trebui să existe și să fie făcute, pentru că, altfel, nu știm cine se poate întoarce la muncă. De fapt, lucrurile încep să se cristalizeze în câțiva pași de întoarcere la normalitate care sunt clari, deși greu de îndeplinit. 

Testare, urmărire și certificare. Adică aflarea cu cât mai mare precizie care sunt persoanele bolnave. Și a celor care prezintă riscuri.

Reîntoarcearea la muncă, cu păstrarea unor distanțe sociale care să fie reduse treptat. De exemplu, nu pot veni la muncă grupuri mai mari de 50 de persoane. Telemunca se menține pentru toți cei care pot munci de acasă. 

Izolarea grupurilor vulnerabile pentru o perioadă mai lungă care poate merge de la 10 la 14 săptămâni. Majoritatea școlilor încep să se deschidă gradual, dar cu un sistem de rotație a elevilor. Se păstrează regulile care interzic interacțiune fizică. Bătrânii sunt izolați pentru o perioadă mai mare.

Pregătirea liniilor de apărare pentru valul doi. Asta înseamnă totul de la regulamente până la accelerarea măsurilor sanitare care ne pot ajuta: materiale, tratament vaccin. Instituirea de grupuri speciale guvernamentale pentru aplicarea acestor măsuri.  

Există și câteva întrebări pe care diverși oficiali americani le-au pus pe o listă pentru perioada următoare. 

De câți lucrători am nevoie în perioada următoare?

Ce fel de teste trebuie să folosesc?

Am destule teste la îndemână?

Când și unde voi face testările?

De câte ori trebuie să repet testările?

Cum voi certifica pe cei testați și care nu au probleme?

Ce tehnologie am la dispoziție să-i urmăresc pe cei suspecți de infectare?

Cine va decreta carantina?

Oameni buni, acesta este un efort imens pe care nimeni din societatea modernă nu l-a prevăzut, dar până când nu vom avea un tratament și un vaccin la această nenorocită de boală, astea sunt lucrurile pe care trebuie să le facem. Altfel, ne vom învârti într-o bulă ani buni și multă lume va muri. Iar cealaltă va sărăci. Testarea masivă este singurul noastră armă serioasă acum. 

România

Suntem jos, în coada listei de țări care testează. Printre ultimii din Uniunea Europeană cam cu 3200 de teste la milionul de oameni. Motivul ține și de sărăcie și de incapacitate. Nu avem destule teste, nu avem destule laboratoare, nu avem personal destul. Toți angajații noștri de la DSP-uri sunt 3900 de oameni. Ei ar trebui să fie armata de urmărire. Nu avem foarte multe șanse. Dar măcar putem să importăm resursele de gândire ale lumii occidentale și să încercăm să facem ceva similar. Altfel, vom suferi cumplit. 

 

 

 

Le dăm drumul zilierilor să plece. Dar ce facem mai departe?

În Ordonanța militară șapte, guvernul a aprobat zborurile cu lucrători sezonieri către țările în care aceștia muncesc. Articolul este urmarea unei înțelegeri între guvernele de la București și Berlin, ca 40 de mii de oameni să ajungă la muncă agricolă în Germania. Este perioada recoltării sparanghelului și sunt prea puțini oameni să o facă. 

O cerere similară a venit din Italia, care are nevoie de 100 de mii de oameni în agricultură. De fapt, o treime dintre cei care lucrau în agricultură italiană erau români. Acceptul statului român a stârnit o serie de proteste. România s-a dovedit a fi în continuare mâna de lucru ieftină a Europei și furnizoarea sa de zilieri, se spune în mai multe luări de poziție. 

Este chestionată, firesc, și siguranța sanitară a acestor oameni. Călătoria se va face doar cu avionul, muncitorii nu vor avea voie să iasă din ferme 14 zile, va fi un fel de carantină în timpul muncii. Evident că traiul lor este în comun.

Toate aceste chestiuni sunt combinate cu abordare euro-sceptică sau naționalistă, după caz. Este o încercare electorală, pentru a argumenta de acum celebra zicere ”suntem sluga Europei”.

Întrebarea care se pune este, însă, dacă producția agricolă a Europei poate fi supusă riscului în aceste zile? Putem găsi un echilibru între siguranța acestor oameni și riscul de a rămâne fără mâncare în această toamnă? Că vrem sau nu vrem, România importă o parte din mâncare. Incapacitatea celor care care ne conduc ne-a adus în această situație. Rațiunea spune că, dacă nu sunt culese câmpurile din Europa, vom trece printr-o grozăvie pe care Europa nu a văzut-o de ani buni, foametea. 

Iar contractele acestor oameni să trebuie fie dublate de controale sanitare permanente, care să se ocupe de siguranța nu numai a muncitorilor, ci a tuturor cetățenilor din zonele respective. O sarcină dificilă, dar care trebuie să fie îndeplinită în folosul a câteva sute de milioane de oameni. Aici nu este vorba de profit, ci de supraviețuire. Iar acești oameni devin muncitori cheie. 

În fine, la chestiunea românească. Vedeți deosebirea dintre politicienii noștri și ai lor? Germania și Italia s-au organizat ca să salveze mâncarea. Știți vreo inițiativă de la noi care să-i ajute pe fermieri să folosească această forță de muncă revenită în țară? Fermierii s-au plâns mereu de lipsa ei. Acum e aici, dar nimeni nu le oferă un ajutor. Și încă ceva. Ani buni, nimeni nu a aruncat niciun ochi către oamenii care câștigă un ban chinuit în afară. Ba, și-au luat și înjurături. Azi cei care i-au făcut în fel și chip, dar nu le-au asigurat protecția nicicum, le plâng ipocrit de milă. 

Este clar că această situație nu se salvează aici și acum. Este un moment cheie în care nu putem repara ce-am ratat în lunile trecute. În anii trecuți. România nua. făcut nimic ca saă-și schimbe modelul economic. De fapt despre asta este vorba. Avem nevoie ca în lunile și anii următori să facem ceva în care să nu mai fim zilierii Europei. 30 de ani de regimuri politice nu au investit în bogățoa și deșteptăciunea oamenilor României. I-au lăsat needucați, i-au lăsat săraci, fără infrastructură. Nu au știut să apere agricultura și fermierii. Nu au reușit nici saă protejeze nici măcar pământul. 

Ce are de făcut acum România este să schimbe modelul economic de la muncă ieftină la valoare adăugată. Acesta este cel mai mare efort și cel mai imporatnt pe. care  trebuie să-l facem. Brațele ieftine trebuie să fie înlocuite de muncă deșteaptă și de produse c are să se facă aici. În această nenorocire este ascunsă o oportunitate uriașă și anume refacerae unor lanțuri de producție care să nu mai ducă până în China. Perioada lui ieftin și repede trebuie înlocuită cu sigur și de valoare. Întrebarea este dacă cineva dintre politicienii români vede acest lucru.