medicina

Vaccinul AstraZeneca ne arată de ce instituțiile și democrația sunt bune

Încerc să fac un pic de lumină în povestea asta cu vaccinul AstraZeneca pe baza mai multor surse din presa internațională. Cred că e necesar să avem informație corectă și echilibrată, mai ales că de acest vaccin se legau primele noastre speranțe ca boala asta să se termine mai repede.

De ce primele? Pentrucă vaccinul de la Oxford, pregătit de Astra Zeneca este cel mai avansat ca testare și producție. Așadar voi face un Q&A. După care am o concluzie de natură politică.

Ce s-a întâmplat de s-a oprit faza a treia a testării?

Compania AstraZeneca a anunțat c-a oprit voluntar procesul din faza a treia testării vaccinului. Și că acesta este un lucru obișnuit care se întâmplă în toate testările de acest tip. El ar fi fost menit să dea o mai bună extracție a datelor. Mai ales ”să se poate face o reevaluare a datelor privind securitatea vaccinului. ”

Astra Zeneca a dat două comunicate. Primul era neclar și vorbea de evaluare măsurilor de securitate. Al doilea, pe măsură, ce apăreau date neoficiale, a început să se refere la nevoia ca o echipă de experți să evalueze tot ce ține de securitate vaccinului.

Ce știe presa internațională, pe surse, cum se spune?

Potrivit Stat sau NYT, o pacientă din Anglia a făcut o reacție inflamatorie a coloanei vertebrale. Pacienta era sănătoasă înainte de administrarea vaccinului, iar această inflamție a apărut în timp ce se așteaptau rezulatele injectării.

Afecțiunea apărută se numește mielită transversă și inflamează nervii care trec prin coloană sau chiar măduva. Afecțiunea poate duce la limitarea mișcării membrelor.

A provocat vaccinul această afecțiune?

Nu se știe, dar tocmai asta trebuie să studieze echipa de experți independenți. Vaccinul este testat în 62 de localități din Statele Unite, dar nu au mai fost raportate astfel de cazuri. Nici oficial și nici neoficial. Această fază a treia a testării este una extinsă și se face pe zeci de mii de oameni. Vaccinul este testat în Anglia, India, Brazilia, America de Nord, Africa de Sud.

Există alte efecte ale vaccinului?

Da. Un studiu publicat în The Lancet, cea mai importantă revistă de profil medical, după faza întâi, arată că mulți participanți au avut dureri de cap și stări de oboseală minore sau medii care s-au restrâns de la sine. Altfel, rezultatele au arătat că aceștia au produs anticorpi și că organismul se poate apăra împotriva virusului.

Ce reacții a stârnit acest moment?

Unul dintre experții Universității din California, Phyllis Tien a declarat pentru NYT că acesta nu este un lucru neobișnuit. Și că ideea fazelor doi și trei ale testării este să evalueze securitatea vaccinului. ”Eficiența lui o vom afla mult mai târziu. Cred că e o idee bună să oprească testarea. ”

Doctorul Fauci, cel care conduce ce se întâmplă pe subiect în administrația americană, a dat un interviu pentru CBS în care a spus că ”este un incident nefericit, dar nu unul neobișnuit.” El spune că e firesc să se oprească procesul de înrolare în vederea testării, că este un eveniment de securitate important și că AstraZeneca trebuie să investigheze mai departe ce s-a întâmplat.

Ce urmează mai departe?

Până experții independenți se lămuresc ce s-a întâmplat cu acest pacient, vaccinul nu merge mai departe. Nici în testare, nici în producție. Noi așteptăm și ne bazăm pe celelate opt companii care sunt în faza doi și trei.

Contextul politic

Simultan cu această veste am primit un anunț comun al celor nouă companii occidentale din lumea vestică aflate în fazele doi și trei ale testării câte unui vaccin. Acestea au promis publicului că nu vor livra niciun vaccin până când acesta nu este sigur și eficient. Ele au dat asigurări că vor urma calea științei. Acesta este un răspuns pentru administrația Trump care-și dorește apariția unui vaccin înainte de alegeri. Ar fi un mare punct pentru președintele american care a finanțat toate companiile importante, inclulsiv AstraZeneca cu miliarde de dolari.

Ca un punct personal de vedere, aceasta este diferența între sistemul nostru democratic și Rusia. În momentul în care a apărut o problemă mare, cu potențial distructiv și periculos, procesul a fost oprit. Pentru că publicul află și te pedepsește. Și a fost oprit în ciuda intereselor uriașe, a banilor, în ciuda interesului politic. A fost oprit pentru că fudamentul societății noastre este încrederea și făra ea nu putem merge mai departe. E o dovadă că aici, în lumea noastră, niciun regim nu poate trece cu tancul peste interesul public sau peste întrebări legitime. Avem instituții, specialiști și întrebări și chiar dacă nu sunt perfecte, ele lucrează și-n interesul nostru.

Tratamentul cu plasmă. Sau cum plătim pentru o altă eroare istorică

La finalul lunii martie, autoritatea care aprobă medicamentele și alimentele în Statele Unite, FDA, probabil cel mai important organism din lume în domeniu, le-a dat voie medicilor din New York să trateze experimental unii bolnavi de COVID-19 cu transfuzii de plasmă de alți pacienți, dar care, atenție, erau vindecați. În convalescență, cum ar veni. 

Această aprobare și acest experiment se bazează pe un concept denumit imunitate pasivă. Este un fel de vaccin natural. Dar nu această parte este spectaculoasă, ci că această idee ne duce înapoi în timp vreme de 125 de ani. Prima dată când anticorpii unei ființe vindecate au fost folosite la o alta, bolnavă, este în în 1895. La data respectivă un celebru savant, Emil Adolf von Behring a inventat o anti-toxină care trata difteria. Boală era enorm de răspândită și cel mai mult îi afecta pe copii care aveau o mare mortalitate de la ea. Von Behring nu extrăgea plasma cu anticorpi de la oameni, ci de la animale care scăpaseră de boală. Invenția sa a devenit atât de bună și răspândită, încât, în 1901, von Behring a primit un premiu Nobel. 

Dar, mai mult, extragerea asta de plasmă a stat la baza unei întregi științe. În anii următori a apărut conceptul de plasma convalescentului și de aici diverse tratamente care au dat rezultate bune. Nu e chiar un vaccin, căci nu stimulează anticorpii naturali, ci împrumută anticorpi de la o persoană care i-a format deja. Metoda a început să fie folosită pentru pojar, poliomielită, gripă. 

Cel mai cunoscut moment este cel din 1918, când ratele de mortalitate au fost înjumătățite de către folosirea cu succes a plasmei. Aceasta era recoltată de la pacienții care se vindecau de unii singuri și dată celor în nevoie. Doar că procedura în sine nu era infailibilă. Și s-a constatat că ea era bună mai ales în cazurile în care boala era prinsă de la început, înainte ca organismul să înceapă să-și facă proprii anti-corpi. Răspunsul era ineficace în acel moment. 

Procedeul a pierdut din popularitate de-a lungul anilor de vreme ce au apărut vaccinuri pentru diverse boli. A rămas, însă, calea obișnuită pentru producerea serului împotriva veninului de la diverși șerpi. Veninul este extras, mici molecule sunt implantate la cai și apoi anticorpii rezultați sunt separați și se face serul necesar. 

120 de ani mai târziu, omenirea s-a întors la vechea tehnică a transfuziei de plasmă pentru a-i salva pe pacienții de COVID-19. Prima dată tehnica a fost folosită în China, dar din martie ea a reapărut în spitalele americane. Un prim studiu, limitat, făcut la Universitatea din Shenzen arată că efectele benefice în cazul pacienților, au apărut la trei zile de la primirea plasmei. 

În America, cei care au demarat procedura au fost medicii de la universitatea Johns Hopkins care au încredere în acest tip de tratament. „Pacienții care s-au recuperat ar putea avea în sângele lor ceva foarte util”, a spus Arturo Casadevall, șeful catedrei de Biologie Moleculară și Imunologie de la Școala de Sănătate Publică John Hopkins. Mai ales în lipsa unui vaccin și a unor tratamente standard. 

Problema în această situație este să găsești donatorii corecți. Echipele de medici de la spitalul Mount Sinai caută exact acei oameni care s-au vindecat de COVID-19 și care ar vrea să doneze. Într-un interviu pentru ABC unul dintre medicii de acolo spune: „Dacă transferi plasmă de la cineva deja vindecat de o boală virală precum COVID-19 sau Ebola, poți ajuta bolnavii să se vindece. „

Operațiunea în sine nu este atât de ușoară pe cât pare. În primul rând trebuie să găsești pe cel vindecat, care să și doneze. De asemenea sângele trebuie să aibă anticorpii necesari, dar să fie lipsit de virus. Nu uitați de restul impedimentelor obișnuite de la transfuzii. Trebuie să nu existe alte boli sau incompatibilități. Dar e o cale de urmat. 

De asta au apărut și primele donații importante. Una dintre fundațiile Bloomberg a donat patru milioane de dolari pentru cercetarea rapidă a acestui tip de tratament. Și continuă apelurile către donatori. 

Ideea a trecut și-n Europa, către NHS. Scopul este de a reduce numărul pacienților care ajung la ventilație mecanică în unitățile de terapie intensivă. Un cercetător de la Universitatea din Glasgow a depus o cerere la Institutul Național pentru Cercetări Medicale ca să deruleze două teste clinice cu plasmă de la convalescenți. De asemenea, un grup compus din King’s College Londra și 3 mari spitale londoneze, a spus că intenționează să facă teste paralele privind plasma provenită de la convalescenți. 

În mod clar, aceasta este o cale de urmat. Cel puțin asta ne spun istoria și câteva minți luminate ale medicinei. Și asta ne aduce în România și la istoria noastră. De mai bine de zece ani, statul român refuză să recolteze plasmă direct de la donatori. România a respins orice proiect în materie, fie el public, privat sau în parteneriat. Deși au primit propuneri în fel și chip de la mai multe companii și consorții internaționale, asta nu s-a întâmplat niciodată. Pur și simplu, guvernele refuză să ia o decizie. 

Plasma este un aur medical. Am scris despre acest lucru ceva mai demult. Ea este folosită pentru un produs mereu în criză al medicinei, imunoglobulina. Doar că noi, ca în multe alte dăți, am refuzat să facem ceva, orice. În timp ce Ungaria a făcut 40 de centre pentru recoltarea de plasmă, România este în situația în care-și permite să arunce plasmă rezultată din sângele pentru transfuzii. O eroare istorică și administrativă care ne costă din nou. Mă gândesc că, poate după această nenorocire, după ce ne-am dat seama că statul român este inept din nou, poate atunci reușim să ne constituim acest sistem de recoltare a plasmei. O să ajute milioane de oameni. 

 

Mihaela Bilic: ”Da, mănânc parizer.”

Îmi place că Mihaela Bilic abordează chestiunea slăbitului râzând și cu sinceritate. Asta e viața, nu prea ai ce face în plus. Ea e celebră pentru modul acesta de a face lucrurile. De altfel, dietele nu-i plac. Și nici personalizările. 

Nu vreau să afirm, să mă gândesc că, poate, chiar medicii au făcut răul ăsta, inventând tot felul de diete și creând această iluzie că a slăbi este ușor și că trebuie să găsești doar dieta personalizată. Asta cu „personalizarea potrivită ție” îmi place mult, Kilogramele se vor topi ca prin farmec. E nevoie doar de o strategie corectă, iată! De fapt noi nu înțelegem că luptăm cu niște instincte care nu pot fi schimbate. Luptăm contra naturii care nu ne-a dat niciun fel de mecanism de slăbit. Avem doar mecanisme de îngrășare. Luptăm un un adipocit, această celulă adipoasă, pe care din nou natura a văzut-o ca pe o chestiune extrem de prețioasă, care ne asigură supraviețuirea. Altfel nu ne-ar fi dat un număr infinit de adipocite. Ele se pot multiplica la nesfârșit și nu mor niciodată, spre deosebire de neuroni. Avem un număr fix de neuroni și din ăia, pe parcursul vieții, pierdem. Nu se regenerează. Grăsime din belșug. Noi în momentul în care declanșăm așa zisa cură de slăbire, sau lupta împotriva naturii și a grăsimii, nu realizăm că este un lucru din care vom ieși învinși.

Mihaela Bilic nu s-a pregătit niciodată să fie nutriționist. Nici diabetolog nu știa că va deveni. Altfel nu ar fi fost recunoscută pe culoarele de la Municipal ca doctorița care mănâncă o cutie de înghețată pe zi. 

Dintotdeauna, de când eram mică, am vrut să ajut oamenii. Eram bună la matematică și (părinților) le era frică. Atunci când am spus că vreau medicină le era frică. Erau anii ʼ80 și ceva în care intratul la medicină era extrem de dificil. Mai era un lucru. Nimeni din familia mea nu a fost medic. Atunci ei considerau că nu o să fie nimeni care să mă ghideze, să mă apere, să mă protejeze. Era o lume destul de închisă și supraviețuirea în ea presupunea poate existența unor protectori.

Atunci când vine vorba de nutriție, nutriția pentru care eu militez, a omului sănătos, legată mai degrabă de educația alimentară, informația corectă dată lui, astfel încât să-l faci puternic, independent, nu infantilizarea de care au parte oamenii care merg la nutriționist și primesc liste întregi de alimente permise și interzise sau eventual program când să respire, când să înghită. Nu de asta avem nevoie. Ține mai mult de psihologie. Nu este dependența de un aliment, ci mai degrabă de un comportament. Avem nevoie să ne relaxăm, să neutralizăm energia negativă acumulată peste zi. Momentul mâncării nu este de foame, ci mai degrabă un amestec de emoții și de stări. Da, categoric trebuie să te facă fericit, dacă o lași. Mai nou, în momentul în care spui că mănânci cu plăcere și e o chestiune care este pe pozitiv, oamenii te privesc ciudat, ca și cum nu de asta ar trebui să mănânci, să-ți facă bine. În această relație terapeutică nu numai că se construiește independent de voința fiecăruia. Tu ca medic vrei să ajuți omul respectiv, dar dacă nu intri pe un nivel de comunicare să ajungi la sufletul lui, relația terapeutică nu funcționează.

(Psihologia) e obligatorie! Îmi spune asta atunci când îi zic că noi pacienții venim la nutriționist rușinați. Și că de asta slăbim.

O, categoric, nu numai (că veniți) cu o oarecare rușine. Medicul, să nu uităm, prin formarea noastră în timpul facultății, și dacă vrei, și dacă nu vrei, ești pus pe un piedestal de unde trebuie să spui în stânga și în dreapta ce au oamenii de făcut, iar ei trebuie să asculte și să te respecte, fără a pune la îndoială spusele tale. Din această poziție să te dai jos și să vii lângă pacient, umăr la umăr cu el, și să-l faci să înțeleagă că problema respectivă nu e pentru că e bolnav, ci pentru că toți suntem oameni, suntem fragili și în raport cu instinctele noastre care ne îndeamnă să mâncăm fără limite, dar și în raport cu emoțiile și sufletul nostru care caută să fie consolat, alinat, dacă nu există alte metode, măcar prin mâncare. Atunci se crează ceea ce frumos au denumit ei în Franța: „sindromul impostorului”. Acolo am făcut un an de zile exerciții de dialog motivațional. Cum anume să nu-i spui tu omului din față ce are de făcut, să-l ajuți să-și dea seama singur, dându-i doar informație de bază. Tu îi spui: „Zahărul nu are alt rol în organism decât faptul că îți stimulează apetitul. În rest îți crește colesterolul, te îmbătrânește, te îmbolnăvește.” Omul ia informația respectivă și la un moment dat, când va pune mâna pe un pliculeț de zahăr va spune: „Nu vreau să-l mai bag în corpul meu!”. Dacă tu îi spui: „De mâine nu mai mânca deloc zahăr!”, fără să-i explici ce se întâmplă în interiorul lui, recomandarea va fi respectată o perioadă scurtă, dar apoi…

Mihaela nu o să-ți dea rețete. O să-ți spună să mănânci doar atunci când îți este foame și te va îndrepta spre ciorbe. 

Dimineața nu mănânc. Este exact despre lucrurile acelea de bază care spuneam că trebuie explicate și înțelese de toată lumea. Acest ritm cu trei mese principale și două gustări este recomandat copiilor în creștere. Pentru adulții sănătoși care nu mai au nevoie de sfatul medicului nu au fost făcute niște reguli de bază astfel încât să știi cum anume trebuie să te comporți alimentar. Au fost preluate în toate dietele, curele de slăbire, aceste 3 mese cu două gustări. A devenit literă de lege. Ajungi la concluzia că acesta este programul corect de masă. În momentul în care tu nu mai mănânci așa, consideri că faci automat o greșeală și că de asta nu slăbești, pentru că a sări peste mese este o greșeală majoră.

Aștept să mi se facă foame. Este o condiție esențială și nu numai că trebuie să aşteptăm să ni se facă foame. Foamea e o senzație neplăcută. Așa a lăsat-o natura. Ea trebuie să ne scoată din casă, să ne facă să căutăm mâncare, indiferent că plouă, că e frig, că e noapte, că nu avem chef. Dacă ar fi o senzație plăcută am sta liniștiți în canapea și am muri de foame. De foame nu poți să uiți. Nu poate fi nici blândă, nici plăcută.

De obicei mi se face foame undeva după ora 14, uneori după ora 16.

Și cafeaua îmi trebuie pentru că altfel mă trezesc. Normal că poți să bei cafeaua pe stomacul gol. Lucrurile care se întâmplă în raport cu un anumit aliment trebuiesc judecate și simțite din interiorul tău, nu induse din exterior. E foarte interesant cum puterea minții noastre poate să inducă orice.

Și sunt sigur că nu ați auzit-o încă pe asta cu beau cafeaua ca să țină de foame. 

(Beau cafea) fără nicio problemă. Acum am băut-o fără lapte. Cu siguranță după prânz o să mai beau probabil o cafea cu lapte care ține de foame pentru că stă în stomac două trei ore și se comportă extrem de prietenesc. Cafeaua cu lapte se face ca o mică brânzică pentru că ea coagulează proteinele din lapte.

Da! Ține de foame. De ce spuneam de foame? Nu putem uita de senzația de foame. Sunt anumite voci care spun: „Mănâncă dimineața să nu-ți mai fie foame noaptea!”. Cum să fie așa? După trei ore indiferent cât de mult sau puțin ai mâncat, îți va fi foame garantat. Ce trebuie să facem? Să ne antrenăm senzația de foame ca pe un mușchi, obiectivul fiind creșterea rezistenței și toleranței la foame. Nu trebuie să fim nici ca niște cuconițe care se panichează: „Vai, îmi e foame, trebuie să mănânc!”. Nu! Este: „Da, îmi e foame. Sunt suficient de matur și de stăpân pe senzațiile mele. Mai pot aștepta. Nu e nicio panică. Nu scade glicemia. Nu merge stomacul în gol. Stomacul este o incintă virtuală. În condiții normale, fără alimente pereții lui sunt lipiți, nu secretă nimic. Nu e fraier să secrete sucuri gastrice dacă nu are nimic de prelucrat. În momentul în care băgăm o gură de produs, fie el covrigel, o gură de pâine sau o măslină, el începe să secrete. Cel mai bun antrenament pentru stomac, gastrită, ulcer, pentru a-l face să nu secrete excesiv acid este să nu mănânci.

Mihaela poate spune că și-a trăit existența culinară de până acum oscilând între ciorbe și zahăr. 

Ciorbele erau mâncarea mea preferată. Ca dovadă că eu nu-mi amintesc, dar verișorii mei îmi spuneau „ciorbăreasa”. La capitolul mâncăruri preferate erau cele rare. Întotdeauna am „sindromul salatei de boeuf”, la fel ca mulți probabili, tocmai pentru că se făcea la Paște, la Crăciun și pe 8 noiembrie când era ziua mea și a tatei. Așteptai, era o mâncare de sărbătoare. Dulciuri nu făcea mama în casă. În rest ea gătea foarte bine, dar la capitolul dulciuri, nu știu dacă o dată pe lună gătea.

Am avut o perioadă lungă de îndrăgosteală de zahăr. Cred că și în timpul facultății. Țin minte că mergeam la Hotel București, unde pe vremea aia era o sală de sport. Când ieșeam îmi luam o savarină și un flanc cu caise de la Cofetăria Bucureşti. Preferam să mănânc doar dulce și să nu mănânc mâncare. Funcționează. Pe ce anume îți cheltuiești bugetul caloric, să spun așa. Apoi, brusc, nu mi-a mai plăcut gustul dulce și am trecut pe sărat, care mi se pare mult mai periculos. Gama de lucruri sărate este mai greu de ținut sub control. Sunt mezelurile, brânzeturile, patiseria.

Și iată acest fragment care va enerva o grămadă de lume. Doamna doctor nutriționist mănâncă parizer.

Oh, da, (mănânc mezeluri)! Tot vorbeau băieții înainte: „Ascundeți parizerul că a venit Bilic!”. Parizerul împreună cu o felie de pâine și felii de castravete pentru mine sunt… Am mai spus-o! Parizerul de calitate este așa o invenție. Din punctul de vedere al grăsimii este un tip de mezel fiert. Grăsimea nu este așa de multă cum este în alte salamuri. Prin procedeul crud-uscat de fabricare sunt și ele. Părerea mea este că nu există aliment care să fie o nenorocire, toxic nesănătos. Doza face otrava! Dacă noi ne apucăm să mâncăm mezeluri pe post de carne ele sunt un fel de superfood. Sunt concentrate în sare, în gust, în grăsime, încât trebuie mâncate cum o fac spaniolii, italienii. La ei totul se taie atât de subțire. Mănânci o feliuță, două, nu jumătate de kilogram de jambon.

Poate că ei și și-au ales (nutriționistul) nu cu mentalul și rațiunea, ci cu sufletul. Mi se pare absurd ca lucruri care declanșează în interiorul nostru o reacție pozitivă, de poftă, de bine, de nostalgie, orice pe pozitiv, să nu le permiți, să nu le autorizezi.

Dacă aș mânca parizer probabil aș mânca o felie de parizer pusă pe două felii de pâine. Cum e mortadella. Parizerul are un diametru mare. Poate 30 de grame, spre 50, pentru că fiind greu în apă… Maxim 50 de grame. Este o greșeală pe care o fac foarte mulți. Noi nu realizăm că stomacul nostru nu numără caloriile. El este impresionat, la fel ca ochii, de volum. În momentul în care noi mâncăm după volum, ne stă în instinct. Nu avem niciun mecanism prin care să-și dea seama organismul și să aprindă un bec roșu: „vai de mine, am depășit numărul de calorii, oprește-te!”. Singurul lucru care ne impresionează este volumul. Stomacul nostru are vreo 300 de grame să spun. Dimensiunea a doi pumni. Atunci când noi îi dăm un lucru foarte concentrat în calorii, mezeluri sau brânzeturi, sau îi dăm frunze de salată, pentru el volumul este mai important în faza inițială. Când de lângă parizer scoți pâinea, bucățelele de castravete, va trebui să compensezi lipsa de volum dată de celelalte cu parizer. Poți mânca așa și 300 de grame de parizer pentru că tu ai nevoie să umpli respectivul volum. Trebuie să mizăm pe densitatea calorică: să umplem stomacul cu lucruri cu volum cât mai mare și concentrație calorică mică. Întotdeauna un lucru care are concentrație calorică mare să fie alături de unul expandat cu aer sau apă.

La salam trebuie 30 de grame. Trebuie mai puțin pentru că este foarte sărac în apă. De asta ciorba este alimentul perfect. Alegeți produsele bogate în apă sau aer. De exemplu pufuleții. Pufuleții sunt mămăligă expandată. Tu mănânci aer. Dintr-o pungă de 80 de grame poți să mănânci două zile.

Tot timpul a trebuit să-și supraveghez greutatea.

Fiind mâncăcioasă, pofticioasă, la fel ca 90% din populație, dacă nu ai grijă și nu spui stop, cât de mult putem mânca nu ar fi bine să aflăm. Putem mânca infinit și ne putem îngrășa infinit.

Întotdeauna am fost peste ce mi-aș fi dorit, (din punctul de vedere al greutății), dar nu pentru că este impus de niște norme medicale și pentru că, de ce să nu recunoaștem, media și societatea în acest absurd total, într-o epocă a abundenței alimentare care nu a avut precedent, ne impune niște standarde aproape absurde, la limita anorexiei. Ce e considerat valoros și frumos sunt acele modele și imagini în care se arată mereu niște oameni foarte slabi. E vorba de o luptă cu instinctul. Cum să nu mănânci într-o lume în care există mâncare la fiecare colț și culmea, mai nou, indiferent că deschizi televizorul, știrile pe online, dacă ai da la o parte subiectul mâncare, nu știu ce ar mai rămâne. A bătut și politica și sexul, tot!

Da, am încercat absolut toate (curele de slăbire). De asta poate oamenii empatizează și iubesc discursul meu, pentru că e creat pe propria piele și din experiență. Le-am spus întotdeauna că dacă ar fi existat o metodă care să funcționeze în de diete, aș fi descoperit-o!

Dieta inedită?

Eram pe vremea aia rezident la Spitalul Universitar. Dacă mai sunt fete, asistente, la etajul 12 secția de medicală, își aduc aminte. Am avut luni întregi, ca să nu zic ani, în care mâncam o cutie de înghețată pe zi. Era cură de slăbire. Era o înghețată care nici nu mai există în prezent: Aloma, cred, jumătate cacao, jumătate banană. O cutie din aceea, țin minte și acum că avea 600 de calorii. Aia era mâncarea mea pe o zi întreagă.

Și nu are nicio aplicație în telefon care să-i spună cât și cum să mănânce, așa cum am eu.

Dragii mei, aplicațiile sunt create de oameni de IT, iar informațiile sunt luate din cărți de nutriție care trebuie rescrise. Asta o știu oamenii din practică. Nici măcar nu le pot spune pacienți, vorba ta, sunt mai degrabă clienți. Efectiv, oameni, femei a căror buget caloric nu le permite mai mult de o masă în zi. Cred că dacă ar trebui să fim onești ca nutriţionişti, ar trebui deja să le spunem oamenilor: În străinătate deja a început. Doctorul Cohen este cineva care chiar încearcă să facă educație. Deja în cărțile de slăbit pentru bărbați, fiindcă are o carte dedicată bărbaților, le propune lor să-și aleagă fie micul dejun, fie prânzul și cina. Nu mai încap 3 mese. Nu mai încape decât un fel de mâncare la masă. Doar dacă este extrem de micuț poți să ai două feluri. Nu mai încap trei feluri pentru că suntem atât de sedentari, iar mâncarea a devenit din ce în ce mai consistentă și bogată în calorii, încât dacă nu vorbim de ciorbă care înseamnă 80% apă, tot ce înseamnă masă ar trebui să ne gândim: o cafea cu lapte e micul dejun, e suficient.

Viața a împins-o pe Mihaela Bilic către ce este astăzi. Și-a dorit să fie chirurg. Pierderea fratelui a îndreptat-o spre alte căi. 

Fratele meu s-a îmbolnăvit grav și s-a și prăpădit. Noi am asistat neputincioși la drama asta. Am zis: „La ce bună medicina?”. Nu am mai putut să intru în sală. Era anul în care făceam chirurgie și îmi plăcea la nebunie. Erau anii ʼ91-ʼ92. Când au descoperit,  cancerul avea metastaze. În trei luni de zile s-a prăpădit. Teribil a fost, pentru că medicina avea limite, dar faptul că el… am considerat nedrept faptul că s-a chinuit atât de mult. Acele trei luni de zile au fost un coșmar în care el a avut niște durei teribile, în care nu a dormit nicio clipă și nu a mâncat nimic. Acest deznodământ tragic, prin atât de multă suferință e ceva ce mintea mea nu a reușit să accepte. Atunci când murim putem să o facem simplu: accident de mașină, infarct. Chinul acesta oribil… Apropo de medicina aceasta alternativă, știu că era ideea că să nu-i facă morfină ca să poată organismul să lupte cu boala. Teribil! Niște bazaconii.

Mi-a schimbat viața dramatic, pentru că deși voiam chirurgie nu am mai putut. Și acum, în continuare, când intru într-un spital mi taie picioarele! E o chestiune peste care nu am putut să trec. Eram la facultate în anul trei sau patru și nu am mai putut chirurgie. Am fost la un pas să zic: „Mă las de medicină!”. Nu știu dacă aș fi avut mai mult curaj apropo de încredere în trăit cum simți, nu cum trebuie. Cred că atunci nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că părinții mei nu ar fi fost de acord. Nu cunoșteam pe nimeni: „Cum să lași baltă facultatea și să zici că abandonezi?”. Atunci a trebuit să găsesc o soluție de compromis, de fugă, pentru că nu puteam să le spun: „Renunț la medicină!”. Următoarea pasiune era mâncarea. Am zis: „Hai să combinăm medicina cu mâncarea să vedem ce iese.”. Nici nu știam în ce direcție să o iau. După facultate trebuie să-ți alegi o specialitate. Habar nu aveam unde intra mâncarea în poveste. Când a venit stagiul de igienă a alimentației mi s-a părut că e locul unde se discută foarte mult despre mâncare. Acolo era însă vorba despre biologi, nu medici, și era mai degrabă siguranța alimentației. Se făceau tot felul de controale. Era o chestiune mai degrabă de igienă alimentară. Am ajuns diabetolog pentru că nutriția a scos-o profesorul Mincu. Ceaușescu avea diabet, iar el a fost doctorul personal al lui Ceaușescu. A vrut ca orice persoană care vrea să fie stăpână pe o părticică mică, pe o bucățică, a scos diabetul în afara endocrinologiei. Diabetul ar trebui să țină de endocrinologie. El a făcut o specializare separată: diabet, boli de nutriție și de metabolism. A fost declarată o specializare aparte de endocrinologie. Asta a fost alegerea pentru că alta nu exista. Ca să fii medic nutriționist trebuia să faci diabet, boli de nutriție.

Zhu Rong Fu și discipolii săi.

În mitologia chineză Zhu Rong este zeul focului. Nu știu dacă e o întâmplare că maestrul poartă numele ăsta dar e cert că dacă pune mâna pe tine simți că-ți iese foc din spinare. La noi e cunoscut pentru tratmentul cu ace pe care îl face de 20 de ani în zona Obor. În fapt, omul e celebru pentru că e un mare luptător de wu-shu una din artelele marțiale chineze, discipol al unui maestru legendar Wang Ziping.  De-a lungul anilor a fost campion la suliță și lanț.

În România s-a stabilit că era un pic mai bine decât în China. Acolo era angajat într-un cabinet de acupunctură, aici are propria afacere. Dacă-l întrebi unde-i mai bine, în România sau în China, o să-ți spună că viața sa e aici. Negreșit că i-ar fi plăcut și în America. Unul din prietenii săi e instructorul lui Jet Li, iar la rangul său în artele marțiale, cu siguranță că Hollywood-ul l-ar fi primit cu brațele deschise. Mai mult