Cea mai recentă carte a Ioanei Nicolaie, „Cartea Reghinei”, a fost premiată cu Premiul Naționalde Proză de la Iași anul acesta. E un roman tulburător despre viața femeilor de la țară din România și face parte dintr-o serie numită Lomografii. Când am terminat de citit cartea i-am scris imediat. A fost un gest reflex. Nu o cunoscusem, nu vorbisem niciodată. Dar i-am scris și i-am spus într-un rând că e o carte extraordinară.
Dar Ioana Nicolaie este cunoscută și pentru poeziile sale, dar și pentru seria de cărți pentru copii care-l au personaj principal pe Arik. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi, dar dincolo de succesul ca autoare, Ioana Nicolaie este și profesoară de limba română. Și despre asta am vorbit ceva mai mult.
Printre altele, Ioana Nicolaie mi-a atras atenția că-n liceul din România literatura se studiază până în anii ’70. Și că școala românească e în regres față de acum 30 de ani. Cât despre epidemie, o metaforă: „mă simt ca și cum aș fi pe o plută pe o apă învolburată, trebuie să mă salvez, dar în același timp, trebuie să stau dreaptă.”
Ca de obicei, podcastul este un rezumat al întregului interviu pe care-l găsiți video.
Am fost la Colectiv vineri seara. Era urât afară, frig, ploaie. Am și ajuns târziu, după ediția specială de la Europa FM. Mai erau câteva sute de oameni rămași acolo. Se vorbea încet, pe grupulețe. Poliția stătea deoparte alături de câțiva jandarmi. Era ceva în atitudinea lor care m-a deranjat. Cum m-au deranjat și girofarurile aprinse. Luminile lor roș-albastre pictau ritmic fotografiile cu cei care au pierit.
S-au aprins acolo sute de lumânări, dar au lipsit cele de la geamul maternității Bucur, prezente în alți ani. Mi-a spus cineva că emoția tragediei se duce încet-încet.
Toată săptămâna am vorbit cu supraviețuitori și părinți ai copiilor care nu s-au întors din Colectiv. Ruxandra Geambașu, mama Ioanei, care a pierit la 18 ani, mi-a spus la un moment dat. „Am fost chirurg. Știu cum sunt oamenii și pe din afară și pe dinăuntru. Nu mă aștept să ne plângă toată lumea copiii și după cinci ani.” Doamna Geambașu așteaptă, însă, justiție. Care fără atenția noastră merge greu și dureros.
Marea noastră dramă ar fi ca acest proces să fie încă unul din seria Revoluției și a mineriadelor. Ați observat acest tip de proces românesc? Anchete care durează zeci de ani, procese care se întind pe generații. Documente încâlcite lipsă de limpezime, proceduri greoaie. Timp în care suspecții își continuă viața obișnuită, candidează, sunt aleși, își văd de „bunul mers al societății.” Iar fibra noastră se topește sub acest asalt. Ai văzut domnule că nu a fost mare lucru? Ceva acolo între ei. În cel mai bun caz, cineva care o să spună, au murit copiii aceia de degeaba.
De asta, de data asta, procesul acesta chiar trebuie să aibă o finalitate și un sens. Nu avem voie să ratăm dreptatea încă o dată.
Și scriu asta, într-o zi obișnuită de luni, din două motive. Pentru că unul dintre reproșurile pe care noi le-am primit ca breaslă este că vorbim de Colectiv doar o dată pe an. Dar și pentru că interviul de mai jos e dureros și mi-e foarte greu să-l uit. Aș vrea să-l auziți.
Era evident că o să-l chem pe Teo la interviul de Zece. Teo de la stand-up, cum l-am notat eu în telefon. Mereu am spus că dintre toți cei care fac stand up, Teo este cel mai curajos. El este autorul subiectelor atipice, nu-i e frică să abordeze cele mai sensibile subiecte din societate și să râdă, cu lacrimi uneori, de ce înseamnă lumea românească. Și eu am văzut în toate astea o formă de educație.
Am vorbit despre blocul în care a copilărit și care nu mai poate fi o comunitate. Am vorbit despre școală și viitorul ei, dar și despre apelul nostru disperat la bun-simț. „Bunul-simț nu e respins de nimeni la noi, dar nu-l găsești pe nicăieri.” Dar și despre plecarea din țară pe care n-o respinge deși meseria lui îl leagă de glie. „Mă visez, însă, făcând mici pe o plajă caldă. Eu și soția mea ne-am gândit la asta.” Și, da, despre ziua în care vor fi autostrăzi la noi.
Ca de obicei, pun un podcast mai scurt și un video cu tot interviul.
L-am invitat la Interviul de Zece pe Marcel Bartic, profu’ cool de pe internet. El a luat cu asalt Facebook-ul acum câțiva ani și și-a câștigat renumele unui om care spune lucrurile verde în față. De asemenea, este omul care a căutat soluții la problemele pe care le-a avut în față și nu a dat bir cu fugiții.
De-a lungul carierei sale a predat de la școala din sat până la școli particulare din București. Acum conduce școala Little London, dar au fost și vremuri când banii din salariu nu-i ajungeau nici de navetă. Așa că știe școala românească pe de rost. De asta are un verdict dur acum în pandemie: „Cine nu poate, nu vrea.”
Și încă ceva, România va merge mai bine când vom învăța că greșeala e firească.
Ca de obicei, aveți și podcast, dar și video. Înregistrarea video e cea completă.
L-am invitat pe Radu Paraschivescu la Interviul de Zece. Era firesc să ne auzim în proiectul ăsta. Până la urmă, Radu a scris Ghidul Nesimțitului la jumătate anilor 2000 și de atunci am început să progresăm. Nu vreau să zic că numai datorită lui progresăm. Ci că de atunci construim comunități. România arată altfel față de acum 20 de ani, nu? Știm mai bine ce vrem acum, cum am progresat. Dar parcă nu știm unde ne ducem. Și eu chiar cred că Radu ne-a dat un impuls mare către ceea ce suntem acum. Dar, mai mult, ne-a ajutat să ținem cârma dreaptă. Așa că trebuia să-l întreb cum ne vede peste 10-25 de ani.
De câteva săptămâni bune, Valeriu Nicolae enervează clasa politică scoțând la iveală impostura parlamentarilor români. El studiază CV-ul fiecăruia dintre ei și constată inadvertențele, minciuna și lipsa lor de pregătire. Pentru că România are nevoie de curățenie. Mă rog, nu numai clasa politică este nervoasă, ci mai toată lumea din jur. Exercițiul său, enorm de simplu, ne arată cât de mare este minciuna în care trăiește România.
În rest, în viața obișnuită, Valeriu Nicolae e om de afaceri și bun samaritean. El conduce Casa Bună, un grup de câteva sute de oameni de bine care ajută cei mai săraci copii din România, cei care trăiesc în ghetouri. Le oferă din banii săi, ai lor, tot ce poate: calculatoare, case, meditații.
L-am numit la un moment dat fondator al unui ONG. Mi-a spus că are oroare de denumirea asta. În ochii săi, mulți dintre cei care au ONG-uri nu fac decât să vorbească, în loc să pună mâna la muncă. Iar ONG-urile nu ar trebui să fie despre vorbit. E foarte talentat în a-și face prieteni, îi zic.
Întâmplările pe care le povestește, însă, despre România săracă îți fac mintea să stea în loc. Pentru că e greu de cuprins ce nu vrem să vedem.
Printre spusele sale.
Dacă e să te iei după Casa Bună, România merge bine
De la o mână de oameni, azi au ajuns la 400
Pandemia este mult mai grea pentru copiii din ghetouri
Casa Bună le-a dus mâncare și calculatoare
Distanțarea socială e o glumă în ghetouri
Ploșnițele, libărcile și păduchii sunt norma în ghetou
Părinții nu-și duc copiii la școală de frica anchetei
Meritocrația ar trebui să fie proiectul României
Ca de obicei, vă las un podcast și un video. Filmarea e varianta completă a interviului.
E bine să trăiești un meci cu Radu Naum în fața televizorului. De câte ori am avut ocazia, am reușit să găsesc o nouă dimensiune a sportului. Radu nu vorbește în cronicile sale despre sport doar ca înfruntare a trupurilor și a minții. Le găsește întotdeauna dimensiunea civilizației, cea socială sau cea istorică.
I-am spus odată că un meci cu el e ca un drum cu Turul Franței, dacă mai țineți minte momentul în care el și cu Radu Banciu au început să facă acele călătorii enciclopedice în munții și pe câmpiile Franței. Azi e un pic mai rezervat. „Am spus și multe prostii atunci.” Or fi fost, dar călătoria rămâne și asta mi se pare fascinant 10 ani mai târziu.
Am vrut să vorbesc cu el despre țara în care trăiește fizic. Mintea lui Radu Naum cutreieră multe ale părți ale civilizației. Cum e România de azi, l-am întrebat. Dar cea în care o să trăiască la pensie. A respins cuvântul pensie pentru că el nu o așteaptă ca o perioadă de odihnă a vieții. Dar speră ca România să mai fie.
Din răspunsurile lui Radu Naum
România e ca un arhipelag. O mulțime de insule neunite
Unii dintre concetățenii noștri se poartă ca niște apatrizi
E greu să-i faci unui loc „al tău” ceea ce-i facem noi
România e ca o coloană foarte lungă, cu foarte multă lume rămasă în urmă
Suntem ca într-un război. România pârâie din toate încheieturile
Încerc să găsesc o lumină în ochii celor de pe afișe electorale. Mă străduiesc
Dorința mea ar fi ca oamenii să se întoarcă
Sau să se întoarcă cu anumite valori
Precizare: varianta video este mai lungă și mai complexă decât podcastul.
Încep o nouă serie de interviuri la Europa FM și aici, pe blog. Se numește Interviul de Zece. Pentru că e difuzat duminica la ora zece, pentru că, în general, are în jur de zece minute, dar, mă gândesc eu, și invitații sunt de zece.
Cred că e un pas firesc după Oameni de Colecție pe care l-am realizat trei ani la Digi FM. Atunci mi-am propus să învăț și să învățăm să ascultăm. Să vedem care sunt poveștile din spatele unor idei, să auzim cum se construiește o carieră și care sunt resorturile din spatele unor apariții publice.
Acum o să merg mai departe. Cred că țara asta are nevoie să construiască comunități. Să găsească mecanismele prin care să lucrăm împreună. Zic că perioada individualistă a României trebuie să se termine. Dacă vrem să mergem mai departe, atunci de aici trebuie să începem. O să caut lucrurile care ne fac unici, dar mai ales cele care ne unesc. Ce trebuie să schimbăm și care ar fi proiectele noastre comune.
Am invitat-o prima dată pe Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață. Firesc este prima invitată pentru că ea este unul dintre cei care a deschis acest drum. Ea este constructorul prin excelență. Ea, alături de Carmen Uscatu au construit un spital, dar, mai important, au strâns în același gând sute de mii de români. Vedeți diferența? De data asta nu ne-am mai unit ca să urâm sau să dărâmăm pe cineva, ci ca să construim. Despre asta e vorba.
Ce spune Oana Gheorghiu?
Nu o să fim niciodată Germania, trebuie să ne găsim drumul nostru
România s-a descurcat bine în criză. Nu vă mai uitați la extreme, ci la întreaga societate
Scopul nostru ar trebui să fie ca niciun copil să nu mai trăiască în sărăcie
România e țara aranjamentelor, nu a regulilor
Educația este scopul nostru pe termen scurt
În 25 de ani ar trebui să învățăm să respectăm regulile de bună voie.
Pe Florin l-am cunoscut în toiul unor bătălii politice. E ca un vulcan. E liber și are curaj. E liberal până în măduva oaselor și crede în oameni. Și lumea, care trăiește prin televizor, crede că ăsta e el. Ba îi și pune câte o pecete politică. Și ca de obicei nu vedem decât un fragment din ce este el ca om. Sau ca profesionist. Pentru că Florin Iaru este unul dintre poeții mari ai acestei țări. Și nu numai pentru că e în manualele de liceu, lucru care-l enervează la culme. Ci pentru că așa este recunoscut de breasla sa. Și pentru că la începutul anilor 80, a modificat lumea poeziei scoțând un volum unic la data aceea, dar și de mare succes. „Aer cu diamante” este un volum de succes cu poezii De Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian Coșovei și Ion Stratan
N-a fost chiar așa. Toată lumea s-a supărat. Cei mai mulți s-au supărat. Au spus: „Ce e prostia asta? Voi scrieți poezie americană”. De unde poezie americană dacă noi trăiam în România?
Volumul, care poartă titlul unui poem de al meu, este „Aer cu diamante” după „Lucy in the sky with Diamonds” care era după Beatles. Puțină lume s-a prins. Am scăpat de cenzură și s-a publicat. Sigur că (s-a făcut scandal). Toți presupuneam că trebuie într-un fel să delirezi în această lume mică și închisă ca să poți ieși, să ai un pic de libertate. Trebuie să te droghezi, iar noi ne drogam cu literatură, cuvinte și prietenie.
Cum păstrați la începutul anilor 80 legătura cu lumea care trebui să vă inspire. Era zona cea mai neagră a comunismului.
În primul rând erau posturile de radio străine. Pe urmă și sistemul comunist sau sistemul socialist românesc avea niște găuri. De exemplu toți aviatorii veneau din curse cu discuri sau cu casete audio. Alții, care ieșeau în străinătate, veneau cu cărți. Aceste discuri sau casete umblau peste tot, astfel că noi eram, într-un fel sau altul, la curent cu ce se întâmplă dincolo. Nu uita că era și un post de radio care emitea pentru România. Sigur, se auzea cu țiuituri că era pe unde scurte. E vorba de Radio Europa Liberă, unde ascultam „Metronomul” de sâmbătă seara a lui Voiculescu. În același timp, aveam o actualitate românească și o chestie de cultură făcută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ei ne prezentau ce se întâmplă la ora respectivă în Occident. Într-un fel eram, cum să spun… Dincolo de zidul pe care îl ridică Trump, noi eram mexicanii, dincolo erau americanii și noi ne imaginam că era dincolo. E clar că imaginația noastră nu avea cum să fie corectă, dar era fabulos.
În perioada comunistă era și mai zbuciumat. Cum era contactul cu autoritățile comuniste?
Eram zbuciumat, eram agitat. Nu vreau să mă laud cu nimic, dar nu am intrat decât o singură dată în conflict și nu din vina mea, ci din vina unui poet, care pe 16 septembrie 1982 a strigat „Ceaușescu al vostru e un tâmpit”. Ne-au umflat și ne-au anchetat până noaptea târziu. E vorba de poetul Virgil Mazilescu. A murit doi ani mai târziu. După cum mă știi, întotdeauna când aud un lucru sau când văd un lucru, o întâmplare, eu îmi pun problema: de ce sau cum este alcătuită, de ce s-a ajuns acolo? Niciodată nu mi-au plăcut explicațiile de-a gata, prefabricate. În România anilor `80, totul era prefabricat. Noi știam de la bun început că ce se afirmă e fals. Cine crede că va putea studia istoria citind ziarele nu va putea înțelege nimic. Nu aveau nici o legătură cu realitatea. În același timp eram un om singur, fără nici o apărare, nu făceam parte din nici o breaslă, nu mă ajuta nimeni, nu aveam prieteni sus-puși. Să știi că pe vremea aia existau în aparatul de partid sau în cenzură, indivizi luminați la cap, care făceau tot ce era omenește posibil să ajute scriitori. Este celebrul caz al lui Gogu Rădulescu care lua cina cu scriitorii, juca table sau șah cu ei. Soțul Violetei Andrei îi mai ajuta pe scriitori să obțină pașapoarte, să obțină facilități. La fel, o doamnă de la cenzură, doamna Doxănescu. „Îngerul cu ochi albaștri” i se spunea. Ajuta scriitorii să-și poată publica măcar părți din cărțile lor și lua asupra ei. Erau vremuri complicate pentru că toată lumea știa că e un sistem fals. Tot ce venea de sus era fals.
Eu făceam glume, vorbeam cu voce tare de fiecare dată când era o tâmpenie. Ca să îți dai seama cât de nebun eram, cât de inconștient eram, în 1971 s-a întors Ceaușescu din China și din Coreea. Aveam 17 ani. „Trecem la Revoluția Culturală!”. Și eu am vorbit în autobuz, nene: „Na că ne-a lovit Revoluția Culturală! Bine că…!”. Eram dus cu capul. La 17 ani nu înțelegi. La 20 și ceva de ani înțelegi. Am început să jucăm cu mingile adversarului. Le ridicăm la fileu, pentru că orice cuvânt sau frază absurdă poate fi dusă la ultima ei consecință, care este una devastatoare. Pentru un dosar de urmărire e menționat că pe 1 Decembrie 1989 eram la o masă cu niște prieteni și am spus, deși eu nu țin minte, dar așa scrie acolo, în raport: „Și la noi se va termina în curând”. Nu știam. Speram că spun un lucru. Eu nu credeam că voi scăpa din comunism, dar speram. Știam ce știam. Știam cu siguranță că urma să mor nepublicat într-o României închisă, că nu mă va mai citi nimeni, dar sperăm că voi fi scăpat într-o zi.
Dosarul de la CNSAS l-a văzut? A avut curiozitatea să vadă cine l-a turnat?
Nu știu (cine m-a turnat). E o problemă cu dosarul meu. Am găsit numai în dosarele altora. Dosarul meu nu l-am găsit. Mi-a scris CNSAS că nu am dosar. Am bănuieli, dar unele sunt atât de îngrozitoare că nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Au fost prieteni buni cu care am împărțit zile și nopți, foarte buni. Mulți dintre ei m-au învățat să scriu, mi-au vorbit. Într-un fel, îndoiala e mai bună decât evidența, în anumite momente. Stelian Tănase a aflat că era prietenul lui cel mai bun, cel cu care punea țara la cale. El nu a fost singurul.
Prietenul meu, Dorin Tudoran mi-a povestit că cel mai bun prieten a venit la el în casă și a zis: „Hai să mergem în baie, să dăm drumul la apă, să nu se audă ce o să spun”. Ce găsește Dorin Tudoran în acte? Exact convorbirea, redactată de omul care venise la el să-l tragă de limbă. Într-un fel vreau să aflu, că asta e meseria mea, de scriitor. Într-un fel nu vreau să aflu, pentru că asta-i meseria mea, de om!
România iubește poezia. Ce înseamnă să fii poet de mare succes pe aici?
Nu sunt de mare succes. Nimeni nu e de mare succes în România, pentru că poeții se citesc între ei. Oameni în general nu știu poezie, iar când aud de poezie își pun mâinile cap: „Aoleu iar ne dau poezie, iar spune poetul ăla țicnit una și noi nu putem înțelege nimic”.
Mai mulți elevi din toată țara au luat legătura cu mine prin Facebook. Eu mă uit din când în când în spam și descopăr acolo că sunt oameni de 16, 17, 18 ani care mă întreabă ce am vrut să spun. Eu îi iau cu binișorul. „Păi ce am spus acolo?”. „Ați spus că v-ați întâlnit cu cutare, vă jucați”. „Ei, asta am vrut să spun, că mă jucam!”. „Numai asta ați vrut să spuneți, nu ați vrut să spuneți altceva?”. „Nu!”. Nu sunt (alte înțelesuri). Nu sunt de acord (nici cu modul în care se învață la școală). Toți avem în spate o iubire. Are vreo importanță?
Un lucru de care probabil ascultătorii tăi vor râde… Orice scriitor are buba la cap, are o păsărică, o lampă care îi filează. Altfel nu s-ar pune pe scris. Dacă ar fi nefericit, s-ar duce și s-ar îmbăta, dacă ar fi fericit, s-ar întâlni cu persoana iubită. Dacă ar fi bolnav s-ar duce la medic, ca toți oamenii. Scriitorilor și artiștilor le filează o lampa și e nevoie de un mecanism întreg ca această neliniște, această îndoială, această viziune, să ajungă la celălalt. O să râzi. Nu se așează nimeni să scrie: „Vai, cât de tare mă doare sufletul, sufletul meu care are ca niște aripi și cu niște păsări, și vine o cascadă”. Nu! Aia e o poezie proastă sau literatură proastă. Literatura vorbește în cantități pe care oricine le poate înțelege. Atenție! Cu un amendament: cineva care are obișnuința de a citi. Eu degeaba îi dau unui copil de clasa întâi să citească, după ce a învățat alfabetul, o piesă de clasa a V-a sau clasa a X-a. Nu va înțelege! E nevoie de un mecanism al citirii.
În România toată lumea e convinsă că dacă nu îi place o poezie, aia nu e poezie. Nici mie nu îmi place mâncarea de bame. Mi se pare groaznic. Când aud cuvântul bame deodată mă albesc, mă las pe spate și încetul cu încetul urcă din mine o revoltă. Asta nu înseamnă că altora nu le plac bamele sau că nu e o mâncare bună. Nu pot mânca melci. Creierul meu refuză melci, dar acceptă caracatiță, calamarul. E o chestie din creier. Când scriitorul scrie, el de fapt se transmite pe el însuși altora.
Scriitorul e un profesionist. El are inspirația în clipa în care s-a așezat la masa de scris pentru că în tot timpul acesta, creierul lui merge, combină, adună, strânge informație. Tot ceea ce simțim noi, el simte de două sau de trei ori. Eu cred că extrag din jurul meu tot ceea ce mă interesează și apoi mă gândesc cum pot să dau drumul acestor lucruri înapoi, către cititor. Uneori lucrez mult, alte ori lucrez repede. Nu are importanța viteza. Singurul lucru care contează este următorul: să nu se vadă cum am cusut haina asta a textului. Nu trebuie să se vadă. Când cineva citește, trebuie să îl păcălești, să aibă impresia că ceea ce vede este firesc: „Asta puteam să fac și eu”. Nu e lucru mai greu pe lume decât să îi dai impresia celuilalt că ar fi putut să facă și el la fel. Atât sună de normal că parcă ar fi în capul lui. Ăsta este un scriitor bun.
Poezia lui Florin Iaru apare în manualele de română. Cum îi place treaba asta
În primul rând o să le spun că problema e următoarea: în manuale apar o groază de poezii proaste, pe care chiar autorii manualelor le consideră proaste, dar în același timp le consideră bune pentru copii. Sunt bune pentru copii, dar sunt proaste pentru oamenii mari. Asta e de la început fals. Dacă în clasele I-IV s-ar preda o literatură mișto, cu aventuri, copiii nici nu ar ști că aia e literatură. Ar deveni încetul cu încetul viața lor. Aventuri, personaje, întâmplări, enigme, tot ce pune mintea omului la contribuție. Nici nu ar ști că citesc literatură. După un timp, într-adevăr pot să își dea seama de ce a făcut autorul așa, ce a ascuns, și cum l-a păcălit, de ce a modificat, unde a vrut să ajungă. Înțelegi aproape intuitiv, dar pentru asta trebuie mai întâi să citești. Ca să citești, trebuie mai întâi să fii atras de lucrul pe care îl vezi. Dacă citești și începi povestea cu o poezie sau cu o proză lipsită de har, greoaie, urâtă, și a doua oară și a treia oară la fel… Asta e literatura: mai bine dau și fug.
Sunt poeți care știu pe dinafară poeziile. Cel mai celebru exemplu era a lui Virgil Mazilescu, cel împreună cu care a fost anchetat. El știa pe dinafară toate poeziile, dar el scria foarte puțin și lucra o poezie în luni de zile, ca să ajungă la o formă extrem de comprimată. Dar eu nu mi le țin minte pentru că am alta teorie și aici sunt mii de teorii. Dacă ții minte, nu te vor lăsa să mergi mai departe. Le vei imitat sau le vei multiplica, și în loc să mai faci poezie, faci industrie.
Manualul copilului său îi place? S-a uitat pe el?
Întâmplarea face că manualul de clasa a V-a pe care îl au ales e un manual bun, interesant, cu mulți scriitori mai puțin cunoscuți, dar care pe zona lor pot trezi interesul elevilor. În general mă feresc, ca de boală rușinoasă, să-i spun cu ce mă ocup, că sunt scriitor. El știe că sunt scriitor, dar este nebunia lui tata. De exemplu s-a lăudat în clasă că sunt prieten cu Ana Blandiana, că l-am cunoscut pe Gellu Naum, că o știu pe Ioana Pârvulescu. Sunt texte de acolo, din autori contemporani, dar mai interesanți, adică oameni care nu scriu ca pentru copii, ca pentru subdezvoltați mintal. Cei mai mulți oameni cred că a vorbi copiilor înseamnă a vorbi în cuvinte puține și foarte simple. Nu! Orice copil poate să înțeleagă până la un anumit prag dacă îi dai cuvintele adecvate. Astăzi, deși Creangă este un scriitor genial, nu îl poate înțelege nici un copil de la oraș. Cel puțin jumătate din cuvinte au ieșit din uz. Pe vremea lui toate cuvintele alea erau perfect cunoscute. El lucra cu cele mai comune cuvinte ale limbii române, care între timp au murit. Azi ne trebuie un Creangă tradus. Cum facem? E ca și cum i-ai da să citească în japoneză: „citești un mare poet japonez!”. „Bă, dar nu înțeleg nimic!”. „Nu contează, e mare! Tu nu înțelegi, dar citește comentariu despre el și ai să înțelegi”.
Poezia pe care o ține minte este..
Din fericire știu o poezie. E o poezie scurtă. Se cheamă „Hai cu mine pe Muntele Fuji”. „Capul meu cade pe mașina de scris, fruntea de rânduri mi-e plină!” E evident că tu vezi capul care cade și evident toate lucrurile se imprima. Marii autori sunt atât de firești încât te întrebi: „Unde e șmecheria, cum face?”.
Mineriada din iunie 90 e un moment definitoriu pentru intelectualitatea română ieșită din comunism.
La mineriadă eram în spital. Am o boală cronică și din cauza ei am intrat în spital pe 6 sau 7 iunie. Eram internat. Am trecut printr-o comă. Am atins ușor moartea câteva ore, am trecut pe lângă ea și am revenit. Știu că, în 20 mai, după ce s-a dat rezultatul alegerilor, cu regret am spus: „așa a hotărât poporul, va trebui să ne supunem!”
Revoluția l-a prins ca poet gata interzis. Mă rog, nu mai era chiar poet
Pentru mine era o chestie de viață și de moarte. Eram gestionar. Făcusem filologia. A trebuit să renunț la studii ca sa devin gestionar, să pot trăi, să muncesc undeva. Eram interzis. Un reprezentant al cenzurii, Dulea, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici un rând”. Eu eram într-un fel condamnat la moarte. Ce mai ai de pierdut? Cei mai mulți care au ieșit în stradă erau într-un fel sau altul condamnați la moarte de regimul comunist.
Aveam inventar. Îmi lipseau 4000 de lei în gestiune. Vorbisem în seara anterioară cu 20 de prieteni și m-am împrumutat, am strâns suma pe care trebuia să o pun acolo. În timpul în care semnau actele de predare primire s-a auzit ce s-a auzit și la radio. Mi-am luat haina și am fugit. Pe Călin Angelescu, care era prietenul meu și cărător, l-au lăsat liber, să se ducă la manifestație să vadă cum să intre. Noi ne-am organizat în felul nostru. Au mai fost două fete extraordinare: Carmen Francesca Banciu a venit acolo încercând să intre cu doi copii în brațe. Magda Cârneci la fel. Deci două fete senzațional de curajoase care au stat piept în piept cu paznicii și au încercat să intre. Curaj! Am fost și eu acolo. M-au umflat repede că eu sunt poet și nu știu să mă bat. Pe la 1:30 am căzut printre primii. M-au dus la Circa 1 de Miliție, unde mă anchetaseră și cu opt ani înainte. Nu știau că sunt eu pentru că eram toți cu fața la perete, bătuți măr, unii plini de sânge.
Omul sfințește locul. Băiatul care m-a anchetat era mai tânăr decât mine. Cred că era un soi de locotenent sau sublocotenent la miliție. Ăla a fost unul din cei mai umani oameni pe care i-am întâlnit acolo. Mi-a zis: „Acum să vedem cum să facem ca să ieșiți bine de aici”. Al doilea om care m-a îngenunchiat sentimental a fost o femeie de la Evidența Populației. Când am ieșit din interogatoriu a venit la mine cu un pachețel mi l-a băgat în buzunar: „Poate aveți nevoie”. În buzunar aveam o bucată de pâine. Oameni și oameni. Fără ticăloșia oamenilor nici un sistem nu poate trăi. Dacă omul nu este ticălos, el însuși, nimeni nu îl poate obliga. Atunci au ieșit puțini de frică. Gândește-te că ai trăi toată viața în frică. Toată viața! Deschide colivia unui canar pe care l-ai bătut în cușcă toată viața. Nu va ieși!
M-au dus la Jilava unde era și Vosganian, era și Horia Roman Patapievici, prietenul bun care fusese luat o dată cu mine, pictorul Ion Dumitriu. Au ieșit și artiștii, exact în aceeași proporție 1-2%.
„Moartea” lui Florin a fost anunțată la Europa Liberă. Vreme de câteva ceasuri, România l-a crezut mort
Câțiva de pe margine au văzut că am fost luat și m-au călcat ăia în picioare. În perioada aia erau câteva ambasade care aveau ambasadori prieteni față de disidenți, un fel de cutiuțe poștale. Fosta mea soție i-a dat mesaj unui prieten: „Unde e Florin?”. „Acolo unde trebuie să fie”.
Numele meu e Râpă. Pe culoarele de la Jilava striga unul: „Care ești bă, Iaru?”. Tu ce ai fi răspuns? Am ales să spun nu, pentru că așa învățasem de la Nicolae Steinhardt. Ei jucau în închisoare niște mici piese de teatru pe care le învățaseră pe din afară. Era una de Eugen Ionescu în care cineva încearcă să intre în casă. Cel din casă îl poate ține afară numai dacă spune „nu”. În clipa în care spune „da”, e teritoriu cucerit. Au strigat apoi Râpă. Am recunoscut într-un final că sunt Râpă. M-au luat la interogatoriu. Prietenii de care îți spun au vorbit cu ambasadori, cu șeful Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, care era și în CC al PCR. Ăla a vorbit cu un general de armată sau securitate. Cum D. R. Popescu nu știa cum mă cheamă și a zis Iaru. Le-a spus ălora: „Bă, nu e niciun nu Iaru acolo”. „Nu e Iaru, e Râpă”. Știa că nu mă poate elibera, dar i-a rugat să mă lase să-mi fac injecțiile. Nu aveam cu ce pentru că erau sparte toate de la bătaie. Deci când dau băieții, sparg tot. Tot ce era seringă era spart. Generalul ăla a dat telefon către șeful de la Jilava care m-a luat la interogatoriu. M-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul X. Am zis da, iar el a răspuns: „Hehehe, altă dată să nu mai faceți. Sunteți liberi.” Mie și sculptorului Vasile Gorduz ne-au dat drumul. Am ieșit de acolo și ne-au urcat într-o salvare în care aduseseră oameni. Salvarea era pardosită cu sânge. Ne-au lăsat la Cimitirul Bellu și ne-au spus: „Luați-o pe acolo că dacă vă umflă, tot la noi ajungeți”. De la Bellu până acasă era drum lung. Am văzut un taxi pe 22 decembrie la ora 3:00 dimineața. I-am făcut semn. Eu nu mai aveam bani, dar avea Gorduz vreo 50, 60. „De unde veniți?” „De la Jilava”. „Vă duc pe gratis”. Așa sunt oamenii. Sunt și buni și răi, și minunați și o oribili. Asta e meseria mea de scriitor. De aia nu pot să accept negru și alb. Există o groază de nuanțe și de trăiri. Poți să vezi un om care e un criminal și care îngrijește un pui de pisică. Una-i una, alta-i alta. Poți să vezi o canalie care are un act de generozitate. Nu știi ce-i trece prin cap.
Încă un pas napoi în comuniasm. Nu știu dacă generațiile de azi mai știu ce este o repartiție. Chiar la Galați
Pe vremea aia se făcea un soi de teleconferință cu toate universitățile din România și se luau mediile. În funcție de media pe care o aveai, cel din vârf lua cea mai bună repartiție, care era probabil în oraș. Eu eram pe locul 100 și ceva. Nu am fost un student strălucit că pe mine nu mă interesa Istoria Limbii și gramatica. Mă interesa numai literatura. În timp ce la gramatică luam note mici, la literatură toți luau note mari. Pe locul 10 sau 11 zice unul: „Aleg Galați”. Trece timpul. Deodată aud: „Renunț la Galați. Aș vrea altceva”. Nimeni nu a auzit ce a zis ăla. Toți erau atât de concentrați numai pe interesul lor, că nu mai aveau urechi să asculte ce e în jur. Eu, mă știi, sunt cu urechile ciulite în stânga și în dreapta că trebuie să absorb realitatea. La locul 128 zic: „Aleg Galați”. A fost o furtună în jurul meu. Așa am ajuns acolo.
Galațiul comunist nu cred că era foarte atrăgător
Era raiul pe pământ, pentru că erau niște șiruri enorme de salam de Sibiu, mușchiuleț Montană, bere poloneză, Votcă rusească. Tot ce nu se mai găsea în București de câțiva ani. Eu am fost omul cu ghinion al orașului Galați. La trei luni după ce am venit în Galați, au dispărut și salamul de Sibiu și mușchiulețul Montana și berile străine și benzina de la autobuze. Aveam locuința într-un capăt al orașului, în Ada Marinescu, și trebuia să ajung în partea cealaltă, spre Focșani. Nu puteam ajunge decât cu autobuzul. Ei bine, nu mai erau autobuze, începând din iarna lui `78 spre `79. Nu mai era benzină. Pleca un autobuz de la capăt, plin cu oamenii ciorchini pe scară. Cum ăla nu putea opri în stație că se urca un alt puhoi de oameni și nu mai putea pleca, oprea între stații. Eu nu stăteam în stație ci la jumătatea distanței, ascuns după blocuri. Când acela oprea să mai coboare oameni eu urcam. Asta era viața. Trebuia să trăiești.
Eram profesor. Nu prea (mi-a plăcut), tocmai din cauza manualelor. Eram obligat într-un fel să predau ceea ce mie nu îmi plăcea. A trebuit să aleg: să mă prefac că îmi place, dar să îi învăț un lucru greșit. De curând, o fostă elevă din clasa a V-a, de la Școala 29 mi-a scris: „Vă țin minte și acum. Am îmbrăcat împreună scaunul Costică!”. Eu am vorbit despre comparații. Le-am spus: nu orice poate fi comparat cu orice, ci doar dacă au niște caracteristici comune. Omul nu poți să îl compari cu un melc, dar poți să îl compari cu o maimuță. Soarele nu poți să îl compari cu o ciupercă, dar poți să îl compari cu un ban de aur. Să înțeleagă logica comparației. Le-am zis: „Scaunul acesta nu poate fi un om”. Copiii au spus: Ba da!”. Când am intrat la ora următoare am văzut scaunul care avea o hăinuță, avea pantalonii trași pe picioarele din față, o cravată de pionieri și niște pantofi în primele două picioare. „Ce e asta?”, i-am întrebat. „E scaunul Costică”. Copiilor trebuie să le dai drumul să vadă și apoi învață de plăcere.
Oh, da, e (o satisfacție că m-au ținut minte). E ca și cum mi-ar spune un cititor: „Ți-am citit cartea, e foarte bună”. E același lucru. Toată lumea știa că e unul nebun la Școala 29, cu barbă.
A scăpat de Galați și a venit la margine de București unde ar fi trebuit să predea muzica
Eu am un soi ciudat de ureche muzicală, adică aud perfect, știu cea mai mică notă luată greșit, dar pe mine nu mă aud, iar când eu cânt se produc cataclisme. Pornesc cutremure. A trebuit să predau muzică, pentru ca altceva nu era. Eram într-o școală de lângă București, la Bulbucata, la vreo 40 de kilometri. Am fost profesor suplinitor. Le-am zis: „Copii, eu aș prefera ca în ora de muzică să facem altceva. Eu cânt foarte urât”. Au vrut să mă audă. Am început să cânt. „Bine, dom` profesor, mergem și jucăm fotbal”. În rest am predat lucru manual. Am făcut tot ce se putea, mai trebuia să trăiesc.
Întoarcerea la București era dezideratul tuturor celor alungați din Capitală.
În 1981 a apărut o lege: acolo unde ești, acolo îți face buletinul, ori pentru mine era esențial buletinul de București că ăla era refugiul meu. Aș mai fi stat stagiar. Stăteam într-o garsonieră închiriată, într-o cameră a unui apartament cu 3 camere la etajul 11, unde fiecare stagiar avea câte o cămăruță a lui. Viață grea, dar simpatică. Toți de la etajul 11 și la etajul 10 ne-am împrietenit și trânteam niște chefuri. Băi, dimineața, la 7:00 când plecam la școală eram cu toții îngrozitor de mahmuri.
Bucureștiul anilor aceia era deprimant pentru că totul se închidea în jur. E ca și cum ai sta într-un mușuroi de furnici și vezi cum totul se prăbușește. S-a stins lumina, s-au închis magazinele, restaurantele, au apărut gărzile care te supravegheau pe stradă, au dispărut taxiurile, mașinile erau cum erau. Dacă cineva are curiozitatea să vadă cum era transportul în comun să vadă expoziția de fotografie a lui Pandele. Oamenii călătoreau pe tampoane, pe scări, între vagoane. Era nebunie. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă și nu erau tramvaie.
Bucureștiul i-a adus și „interzicerea”.
Nu am fost interzis din cauza poeziilor mele. Eu nu cred că un om poate fi închis din cauza poeziilor. Nu cred. Sigur că orice sistem e nebun și poate să facă orice. Eu am fost interzis ca o răzbunare pe care a pregătit-o cineva unui profesor ce ne-a îndrumat pe noi toți, pe Cărtărescu, pe Stratan și pe Coșovei pe Matei Vișniec, pe toți. Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, a declanșat o campanie furibundă împotriva stricătorilor de limbă și de moralitate românească, pur Românească. Nu întâmplător toți cei care au fost puși acolo ca exemple negative și corupătoare eram din Cenaclul și sub îndrumarea lui Manolescu.
România acum, față de acum 30 de ani. După ce-ai trecut prin atâtea bătălii. E mai bine?
E bine, dragul meu. E bine, pentru că totul poate fi reparat, totul poate fi spus. La început e cuvântul care este de supărare sau de bucurie. După aceea se dezvoltă. Nu e bine? Spune că nu e bine și spune cum să facem să fie bine. Pentru că am trăit zi de zi, nu vedem diferența între România de acum și România de acum 30 de ani, dar fotografiile pe care le văd de acum 30 de ani mă fac să mi se taie respirația. Este o lume absolut închisă, fără nici o scânteie. Sigur, puteam să sărim etapa asta în 15, dar așa s-a întâmplat și la noi. Mult mai greu. Se fac 30 de ani și încă mai avem. Eu nu am s-apuc, dar tu poate ai să apuci un moment în care să spui: „În 2020, acum 20 de ani, am stat de vorbă cu Iaru o și a zis că e bine.”. Îți mai spun de ce e bine. La noi nu sunt lucrurile puse la punct. Pentru un scriitor, pentru un artist, o realitate contorsionată este un izvor nesecat de inspirație!
Știți care a fost ultima oară când la un meci de fotbal din România au venit 56 de mii de oameni? Cel mai probabil asta s-a întâmplat pe fostul 23 August, pe vremea când avea gradene și nu locuri. Asta pentru că Arena Națională are 55 de mii de locuri. Întreb asta pentru a vă pune în context.
Spania deține recordul de prezență la un meci de campionat de fotbal feminin cu 56 de mii de oameni care s-au aflat în tribune. E un meci în care s-a jucat campionatul între Atletico de Madrid și Barcelona. Pe teren se afla și o româncă, Andreea Părăluță, portarul naționalei noastre. E considerată unul dintre cei mai buni portari ai lumii și acum joacă la o altă forță a fotbalului spaniol, Levante UD.
Andreea ne-a fost ghid, mie și lui Andrei Tivilichi pe stadionul celor de la Levante. Și a avut vreme să stea un pic de vorbă ca să ne istorisească din viața unui sportiv profesionist. Unul crescut la noi, dar care și-a găsit împlinirea aici. De ce Be brave? Vedeți un pic mai jos!
Mulțumesc Ligii Spaniole de fotbal că ne-a facilitat această întâlnire
