imigratie

Alexander Bălănescu: ”Rămân român!”

Sunt născut în aceeași zi cu Alexander Bălănescu. La ceva ani distanță. Ținem amândoi cu Arsenal și amândurora ne place să experimentăm. El în muzica sa, despre care consideră are șanse să moară dacă nu caută drumuri noi, iar eu în meseria mea unde îmi place să văd oamenii așa cum nimeni nu mai are timp. 

 Și aici încheiem asemănările. Alexander Bălănescu e un star al muzicii clasice. A lucrat și cântat pe cele mai mari scene ale lumii de la Londra, la New York. E prieten cu Jim Jarmusch, a cunoscut toată avangarda culturală newyorkeză, a deschis concertele Pet Shop Boys, a rescris muzica Mariei Tănase astfel încât toată planeta să o revadă.

Dar el îl iubește pe Enescu cu care se identifică în experiențe. Imigranți, dezrădăcinați, care se regăsesc și trăiesc prin muzica lor. Ce sunteți domnule Bălănescu? După nașterea și experiențele timpurii din România, emigrarea în Israel, plecarea la Londra și școala de la New York. Ce sunteți? Eu sunt român, domnule! Rămân român!

Dar cum ar putea să vă fie bine și dor de țara care v-a vândut, acolo unde nu ați trăit și din care ați plecat la timp ca să evitați comunismul? 

„Sunt român. În România mă simt bine. Nu știu, e foarte ciudat. Sunt un exilat de fapt, de oriunde. Îmi lipsește un anumit tip de oameni și o anumită pasiune. Totuși acești ani ai  formării au fost esențiali pentru mine”.

Descoperim împreună că facem acest interviu la fix 50 de ani de la plecarea sa din România. Familia Bălănescu este una dintre familiile de evrei vândute în Israel de Ceaușescu. ”Nu știu cât au luat pe noi.” O familie de intelectuali cu doi copii maeștri în muzică și pictură.   

„Sunt plecat din 1969. Nici nu erați născut. Da, (aveam 14 ani când am plecat). Am plecat cu familia în Israel și apoi am plecat la Londra singur, la Conservator. Noi suntem evrei și am avut ocazia să cerem plecarea în Israel. Părinții mei erau ziariști și nu se conformau prea grozav la linia oficială. Am avut o existență foarte nesigură în România, în acea perioadă. Am cerut să plecăm și a durat foarte mult timp. Câțiva ani până am obținut permisia de plecare.”

A fost foarte greu în Israel. Știam că este o țară aflată în stare de război. La școală am mers o anumită perioadă și făceam numai antrenament de armată pentru că toți profesorii erau plecați în armată. Nu mi-a plăcut. Știam dinainte că o să fie așa, știam că probabil nu o să stăm în Israel, că nu o să reușim să facem asta, ceea ce s-a și întâmplat

Alexander Bălănescu a recuperat, însă, la New York și Londra. A intrat la Julliard, la Conservator, și a avut un șoc. ”Acolo erau numai copii vedetă, ca mine. Nu mai eram cel special. Eram doar unul dintre ei” Marele noroc i-a apărut în cale pe alt drum. A realizat că nu mai poate merge pe drumul clasic al muzicii. Îi trebuia o schimbare. Avangarda newyorkeză l-a primit cu brațele deschise. Nu-și vedea locul într-o orchestră simfonică, ci experimentând cu Bălănescu Quartet. Așa a ajuns la Pet Shop Boys

„A fost o perioadă, în Londra în special, în care erau multe întâlniri între muzicienii clasici și muzicieni din alte domenii. O perioadă foarte creativă. Noi am devenit cunoscuți ca Bălănescu Quartet cu un repertoriu specific. La un moment dat am primit un telefon. Nu mai țin minte în ce an a fost,1989 cred. (Sunase) Neil Tennant (și a întrebat)  dacă am fi interesați să deschidem concertele pentru ei, ca suport. Ei pregăteau un turneu în Marea Britanie. Vai de mine! Aproape că am leșinat! Am discutat cu Chris. El era foarte, foarte tăcut. Amândoi se completau grozav. Neil foarte activ și energic, iar Chris foarte timid. Ideea lui era să cântăm clasici ai muzicii din secolul XX: Stravinski, Șostakovici. Eu m-am gândit că o să înceapă (publicul) să arunce sticle de bere spre noi. Șansa a fost că am fost în turneu, deci în fiecare zi aveam șansa să încercăm (altceva). Era un public de 10.000, 15.000 de oameni și am simțit că nu era rău, dar nu era nici ceea ce trebuia să fie. În fiecare seară am schimbat puțin. Înainte să ajungem la Wembley Arena,  la Birmingham, National Exhibition Centre și la Glasgow, Scottish Exhibition Centre, cele mai importante concerte, stabilisem deja repertoriul. Repertoriul la care ajunsesem era format dintr-o piesă de-a mea, No time before time, una a lui Michael Nyman, am reținut o scurtă piesă a lui Stravinski și o mică piesă a lui Gavin Bryars. Am avut un succes extraordinar.”

Și tot lor le-a arătat-o pe Maria Tănase față de care are un cult. 

”Nu e destul de cunoscută. Cumva (străinii) înțeleg piesele. E atâta emoție, atâta expresivitate în ceea ce cântă ea, că se înțelege. În plus, am construit un întreg spectacol și încerc să scot în evidență spiritul românesc și pe cel al Mariei Tănase.”

„Nu am apucat să o văd. Am studiat în arhive ce am putut să găsesc. O auzeam la radio. În 1963 a murit, iar eu eram foarte tânăr. Totuși, a fost o mare influență. Aveam încă discurile ei prin casă. E o amintire din copilărie cu care am rămas. Unul dintre discuri era un portret în close-up. Era ca o icoană cumva. Nu una religioasă, ci una de stil, de frumusețe, de expresie.”  

Azi s-a întors la Enescu și l-a rescris cum doar el știe într-un album pe care-l găsiți oriunde. Bălăenescu se numește și e al nostru.

Marea Unire a pachetelor

Irina Rimes nu arată ca și cum ar mânca vreodată. E mai mult decât mică, e fragilă. ”Să nu crezi că o să mor de foame vreodată. Ador să mănânc. Dacă nu am mâncare ies în oraș, dacă nu ies în oraș, mă va scoate cineva în oraș. Mâncarea este parte din viața mea.” 

Trebuie să o crezi pe cuvânt, mai ales că și mamei îi este greu. ”Zilnic mă sună. Irinuca, dar tu ai mereu frigiderul gol, ci mănânci tu?” Drept urmare de la Chișinău curg mereu pachete. ”Îmi face colțunași, sărați cu brânză sau cu carne. Îmi face colțunași dulci. Îmi trimite plăcintă cu vișine, cu foi crocante, preferatele mele. Odată mi-a trimis chiar și cartofi.”

Cartofi? Și aici m-a pus pe gânduri. Cartofi se găsesc pe toate drumurile. Dar aici e mai mult decât mâncare. Și mama mi-ar pune cartofi. Că știe că ai ei sunt mai buni. Mama îmi aduce în schimb mere în ultima vreme. Coșuri de mere din cele care se rup cu o scârțială. Și îmi aduce miere de albine că ”a noastră nu-i cu zahăr.” Are mereu o găină de tăiat pentru nepot că ”nu găsești așa carne. E eco a noastră” Brânza e altfel, plăcintele vin la fix. Și ani buni a insistat să-mi trimită pachete la autobuz și la gară. Nu vă mai spun că o vreme a venit și cu semi-preparate de la Vaslui, care, pe drept cuvânt, erau mai bune.

Pachetul de la autobuz nu-l iau. Și asta din pățania unui prieten bun care lucra în domeniul financiar la București. Omul a ajuns la un nivel important și financiar și profesional. Dar mama îi tot trimitea pachet  pe neanunțate. Îi spunea doar trenul cu care vine. Iar prietenul meu îmbrăcat numai la costum scump, cu super-pantofi, ceas important, trebuia să se ducă la gară. El era mereu îmbrăcat la patru ace pentru că lucra cu oameni foarte bogați. Odată, însă, în gară, a recuperat plasa de  rafie cu pachetul și a dat nas în nas cu un client. S-a blocat. Era o apariție. Scurtul dialog nu a făcut decât să accentueze jena. Singura speranță până azi este că și bogătașul venise după același lucru. 

Mult timp am crezut că pachetele fac parte din studenție. Că acolo trebuiau să ne hrănească părinții. Când ne adunam câte șase în jurul unei găini venite de la Vaslui, a unui bidonaș cu varză de la Gura Humorului, a cartofilor de la Rădăuți, a brânzei de la Neamț sau a prăjiturilor de la Onești. 

Treaba asta a continuat și pentru mulți trece de granițe. În spatele blocului în care stăteam venea microbuzul pentru Spania. Am mers și noi acolo să-i trimitem cumnatei pachetul de la părinți. Porc, șuncă, brânză, nuci. Lucruri pe care știți că spaniolii nu le au. Și nici cumnată-mea nu se descurcă prost. 

Pentru cumnată-meu socru-meu trimite vin în Anglia. I-a ucis Alex cu peturile pe englezi. Fratele lui Ciuclaru îmi povestea de vișinata pe care a primit-o de acasă. Cristina Vărzaru îmi spune pe Facebook că abia a oprit-o pe maică-sa să trimită pachet în Danemarca unde a jucat vreme de trei ani.

România e legată de toți copiii săi prin această imensă rețea de pachete care străbate Europa. Și nu numai. Știu o familie de români trăitori în America care bagă șuncă pe ascuns în State. Fire multiple și încurcate trimit în Europa varză, brânză, nuci, mere, plăcinte, învârtite și țuici. Altele ne leagă cu tarte, bidoane de vin, ceapă roșie, usturoi de la Flămânzi, păstrăv afumat, bomboane Bucuria. Un pic de pălincă pleacă în autocare alături de pere și brânză de capră sau borcane cu carne pusă în untură. Și chiar pâine, măi! Noi trimitem pâinea de acasă copiilor noștri să simtă gustul unic al grâului și al mâinilor care au făcut-o. Doar de aici.

Ne-om fi rupt ca nație. Nu mai credem în toate lucrurile la fel, trăim pe toate continentele, dar ne ținem la un loc în această mare unire a pachetelor și a gusturilor. Nu e vorba de sărăcie. Ci de ajutor, de ideea de a te simți aproape de cel plecat. De-ai aduce aminte că e cineva care-l iubește. Și de modul nostru de a ne spune că ne suntem dragi. Și că aici te așteaptă mereu cineva cu un borș cald, aburind. Și că te va pune la masă în timp ce va tăia ceapa pe lângă tine și așezându-se apoi vreme de un minut să te privească. Doar un minut, că apoi sare să ia de pe foc tocănița care se încălzește prea tare.

Câtă vreme o să le avem pe astea, o să fie bine!

Marea crimă a clasei conducătoare din România

Mare parte din familia mea a plecat. Doi din cei patru frați ai soției sunt la celălalt capăt de Europă. Un văr este la Paris de 20 de ani, altul este în Londra după ce-a trecut jumătate de continent prin războaie, bucătării, șantiere și livezi.

Doi veri sunt pe un șantier din vestul Angliei. Au petrecut parte din viață în Africa sau ăn America căutând o soartă mai bună. Ingineri de vapoare. Frecvent mă caută de peste Ocean oameni din neamul Striblea, oameni cu care nu m-am văzut niciodată, dar cu care ne găsim legăturile comune.

Mai ieri un prieten constructor îmi spune că nu mai reușește să aducă oameni la lucru. Ani de zile a adus muncitori de prin satele Vasluiului. ”Nu mai e nimeni, Cătă. Iar ăia care mai sunt stau pe ajutor social. Îmi povestesc că atunci când se adună la Londra sau la Madrid se adună câte 4-500 deodată, ca la o sărbătoare. ”

Mai mult

Ambasadorul SUA: primiți musulmani în România

Ambasadorul SUA ne-a trimis o scrisoare publică. Când spun ne-a trimis, mă refer la noi, românii. Chestiunea în cauză este sosirea imigranților, în special a celor musulmani.

”Cred că România ar putea fi ţara est-europeană care să reprezinte un exemplu de toleranţă şi incluziune, primindu-i pe aceia care îşi doresc un viitor mai bun. Cei care îşi caută o nouă casă aduc cu ei energie şi idei, spirit antreprenorial şi entuziasm. Nu consideraţi acest lucru o potenţială povară pentru societate, ci o potenţială resursă. (…) Îi încurajez pe toţi locuitorii acestei minunate ţări cu o îndelungată istorie şi o foarte mare diversitate, să îi primească pe imigranţi şi să-i ajute să fie musulmani şi români.”

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!