digi fm

Monica Bârlădeanu: ”Vlad o să fie un serial iconic pentru România”

Monica Bârlădeanu mi-a fost colegă de facultate. E drept, într-un an mai mic. Și la fel de drept este că nu ne-am întâlnit atunci. Aș fi realizat cu siguranță. Asta dovadă că unul dintre noi nu a fost la școală tot timpul. 

În primul an, mă rog, eu eram într-o inerţie, muncind de la 16 ani în vacanțele de vară. În primul an de facultate mi se părea că să faci doar un singur lucru e foarte reductiv. Adică să fiu doar studentă mi se părea… În plus era nevoie de o suplimentare de fonduri în familie și primul job pe care l-am avut atunci a fost cu colegele de la facultate din primul an. În speță mergeam în Tudor Vladimirescu, în campusul de care ai zis și făceam un fel de sampling la țigări, adică practic stăteam. Dacă îți aminteşti de niște fete îmbrăcate în roșu, acolo, înghețând de frig, alea eram noi. Chiar mergeam în primul rând în Tudor Vladimirescu cu șeful nostru de echipă pentru că aveam tot timpul compasiune pentru studenții care fumau.

Asta negreșit mi-a aduc aminte de la jumătatea anilor 90. Sute de studenți stăteau în așa numitele borcane. Mici încăperi de sticlă de care campusul era plin și în care mergea cea mai mare rețea de baruri, vodcă contrafăcută și țigări de contrabandă. Nu era rău famat, era intelectual pe cea mai lucie sărăcie pe care o putea avea Estul Europei.

De aici a învățat și prima diferență dintre România și America. 

Oamenii, în momentul în care le ieșeai așa în față și-i blocai aveau tot timpul senzația că vrei să le ceri ceva, nu să le dai ceva. Și dacă voiai să le dai ceva erau foarte sceptici pentru că aveau senzația că trebuie să dea ceva la schimb pentru că e o trăsătură, să zicem așa, psihologică la nivel național. Nu știm să primim și mie mi se pare că asta e la fel de nasol ca atunci când nu știi să dai. În America, sunt mult mai deschiși. 

Monica avea să scape repede de zona asta, căutând-și loc în lumea televiziunii de la București. Frumoasă și educată își dorea mai mult.  Acum, la 40 de ani își face un fel de bilanț.

Bineînțeles, dar ca să înțelegi felul în care m-am gândit eu și mi-am pus pe hârtie lucrurile pe care aș fi vrut să le fac, lucrurile care nu au ieșit, cele la care lucrez și la care încă mai am speranță, au foarte puțin de a face cu ce îți spune societatea că ar trebui să se întâmple până la 40 de ani. Mi-am format propriul meu univers, un fel de ecosistem în care filtrez regulile impuse, astea sociale, niște coordonate, niște convenții și îmi ascult foarte mult nevoile, vocea și sunt foarte loială propriei mele viziuni despre cum ar trebui să arate viața mea.

Și cum ar trebui să arate? Să vedem întâi care sunt convențiile alea despre care vorbim.

Păi convențiile spun că la 40 de ani ar trebui să ai un copil măcar, să fii căsătorită, eventual de două ori, nu-i nicio problemă. Să ai o familie, să ai un job stabil și să mergi în cel puțin două vacanțe pe an. Uite, fratele meu mai mare de exemplu, Marian, e pompier, e ofițer și soția lui e asistentă la psihiatrie, iar ei din septembrie știu deja unde merg în vacanță vara viitoare. Or tipul ăsta de programare pe mine m-ar da complet peste cap. M-aș simți extrem de prinsă în chingi. Mi-ar fi dificil. Dacă e să fiu foarte, foarte onestă, pentru că, na, munca mă duce tot timpul pe undeva, vacanțele au devenit… nu-mi mai sunt necesare aproape. Îmi satisfac așa nevoia. În plus am trăit foarte mulți ani dintr-o valiză. Mă rog, erau vreo 3, cu tot cu ăla de mână, dar da, practic ajunsesem să numesc acasă orice hotel în care stăteam mai mult de 2 zile. Ală era acasă.

Am întrebat-o pe Monica dacă în Vlad își joacă propriul rol de femeie fatală. 

Fatală, în realitate? Întreabă victimele. Nu știu dacă sunt.

Tu ce simți? Adică ți s-ar potrivi caracterizarea? Sincer vorbind?

Păi fatalitatea… Repet. Pot fi letală.

Poți fi? Ai fost?

Încă nu am băgat pe nimeni în cimitir, să știi.

Nu în sensul ăsta. S-a terminat nasol?

Pentru mine niciodată, nu. Pentru ei, întreabă-i pe ei. Nu știu. Eu le-am terminat bine și corect. Mai ales corect, e foarte important. Dacă e un lucru pe care l-am învățat este că absolut orice închei, orice fel de relație de prietenie profesională, dacă simți că băi, până aici a funcționat, trebuie să o închizi bine, pentru că una la mână, rămâi tu cu tine și cu propria ta conştiinţă și când lucrurile nu sunt făcute corect în spate, te hăituiesc multă vreme în față. Apoi trebuie să le întorci și să le repari.

În serial, chiar asta joacă, însă. Femeia fatală care își caută locul în povestea lui Vlad și a lui Ștefan. Este un serial care îți o pune o grămadă de probleme. întâi că te întreabă ce ești capabil să faci pentru dragoste și apoi pentru răzbunare. E un thriller până la urmă. E un film cu foare multă senzualitate, agresivitate, tăceri cu înțeles. Mi s-a părut foarte bine adaptat după serialul de succes turcesc, Ezel. Mi se pare că Vlad poate deveni un serial iconic, reprezentiv pentru societatea noastră sau pentru nivelul la care aceasta a ajuns. Am trecut de perioada în care băiatul de Dorobanți este aspirațional și trecem la băiatul tânar cu ștaif, educat, pe care costumele stau impecabil. Eu, în serial, sunt cuțitul care taie. Eu nu judec personajele în bun sau rău, ci am nunațe de gri. Încerc să-l ajut pe Vlad.

Vă las pe voi să descoperiți cum scapă Monica de rolurile ei. Rețeta e un fel de exorcizare de personaj și implică o cadă, apă caldă și sare grunjoasă. Dar vă invit să vedeți ce spune și despre despărțirea părinților ei, care a urmărit-o mulți ani. 

Te chemau la instanță cu mămica și tăticul de mână, într-o sală în care mai era unul care voia să-și recupereze o vacă de la vecinul care i-a furat-o, unul care avea o problemă cu un gard. Mă înțelegi. Și te întreabă de față cu toată lumea acolo de cine îți place. E ceva de o… Țin minte că mi-a fost foarte greu să mă uit la taică-miu în momentul ăla pentru că am spus că rămân cu mama. Era varianta mai stabilă. A fost probabil, ca tată, incredibil de jenant pentru el. Incredibil de jenant. Gândește-te că e copilul tău care alege celălalt părinte de față cu toată lumea și întrebările erau de așa natură încât să-l pună într-o poziție foarte delicată, iar mama mi-a explicat ce se întâmplă, la ce să mă aștept.

Ada Solomon: ”Valizele copiilor sunt făcute. E decizia lor”

Ada Solomon e, negreșit, cea mai puternică femeie din cinematografia românească. Are aproape 20 de ani de când produce filme, sute de filme, zeci de producții premiate. Adăugați aici premiile pentru regizorii și actorii cu care a colaborat. Încununarea este adusă de un Urs de Aur pentru Poziția copilului în 2013, dar și o nominalizare la Oscar pentru parteneriatul de la Toni Erdman

Ar trebui să să înșir aici pagini întregi despre filmele sale. Dar aș vrea să văd mai întâi de ce le face, cum le alege. Și, mai ales, de ce nu se ferește de controverse. Ada Solomon vorbește exact ca filmele sale. Tare, clar și puternic. E fermă și așază poveștile la locul lor. Nu vrea filme care să gâdile publicul, ci filme care să spună ceva. Să te trimită acasă cu întrebări, cu gânduri, să te pună la treabă. Să-ți arate că în societate e mai mult decât ce vedem la televizor sau în bula noastră. 

Anul trecut a câștigat mai toate premiile Gopo cu ”Un pas în urma serafimilor”. Filmul despre viața unor adolescenți din seminarul teologic este de un haz nebun, dar are și mii de întrebări despre cum funcționează societatea când dă de corupție și nedreptate.

Anul acesta este nominalizată cu ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, o poveste despre negarea Holocaustului în România, dar și ”Soldații. Poveste din Ferentari,” despre iubirea a doi bărbați, unul dintre ei rrom. 

Și i-am propus și un salt în timp. Acum zece ani realiza un film care a zguduit România, ”Kapitalism-rețeta noastră secretă.” Personajele sale, filmate ca într-un reality show, au trecut ulterior mai toate pe la pușcărie. Ce ne spune asta despre România de azi?  

Nu mă văd o femeie de afaceri, că una e să faci afaceri, alta e să ai succes. Că, dacă vorbim de glorie, atunci pot să spun că buzunarele mele sunt atât de pline de glorie, încât nu mai încape nicio monedă în ele. 

Câteodată e mai sănătos să nu știe lumea cine ești și să-ți permiți să fii tu însăți. Eu am constat în timp că oamenii își construiesc o imagine asupra persoanelor publice, iar, dacă îi rogi să te caracterizeze, îți fac o imagine care nu are legătură cu ce crezi tu despre tine. Oamenii, aunci când admiră pe cineva, nu vor să le vadă și părțile mai puțin puternice. 

La Un pas în urma serafimilor nu s-a râs de Biserică. Nici măcar nu s-a fluierat în Biserică. E un film care nu comentează credința. Credința, în acest film, rămâne salvarea. Și pentru mine e important, dincolo de a fi un om credincios sau necredincios, că această credință într-o idee, în morală, credința, în general, te ajută să mergi mai departe. 

E povestea unui grup de prieteni, elevi la Seminarul teologic și care se lovesc de sistem în diferite moduri. E un film despre prietenie, despre trădare, despre corupție, despre sistem. E un film care arată cum deciziile îți pot fi influențate și de oamenii, mediul, în care trăiești. 

Eu nu prea fac filme care să dea lecții pentru că, în general, spectatorul e mai deștept decât noi. Vrem să ridicăm niște semne de întrebare și să lăsăm specatorul, când plescă din sală, să-și petreacă cu tema respectivă mai mult timp decât ora și jumătate din cinema. Să chestioneze, să pună întrebări, să mediteze la tema pe care am propus-o. Nu cred că educi băgând cu lingura, forțat, ca un fel de hrană. 

Țin minte că la data respectivă au fost niște comentarii care au fost punctuale și anonime. Noi am invitat oameni din conducerea Bisericii, dar nu a venit nimeni. Au venit apoi la alte proiecții. Sunt convins că sunt preoți cu mintea deschisă, oameni care gândesc și care au capacitatea  de a vedea lucrurile. 

”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” – Titlul este un citat din Mihai Antonescu din 1941. Am crezut că e delicat ca titlu. Dar nu ne-am închipuit cât de actual este acest film. E un film despre cum ne raportăm astăzi la istorie. Ce înseamnă naționalismul, ce este anti-semitismul, cât și cum sunt prezente ele în spațiul nostru actual. Și toate lucrurile astea au devenit mult mai pregnante acum. Nu ne așteptam ca filmul acesta să fie atât de actual, nu numai aici, ci peste tot în lume. 

Scenariul mi l-a trimis într-o duminică după-masă. Eram curioasă pentru că nu a vrut să-mi spună nimic. Nu l-am putut lăsa din mâna. M-am amuzat și am înghețat. Și mi s-a părut că e mai mult decât un film de făcut, mi s-a părut că e un film necesar.  Așa cum a fost și Aferim!, un film necesar. 

Nu prea aleg povești, aleg oameni. Oamenii care își propun să realizeze povestea respectivă. Sunt absolut convinsă că o poveste poate fi banală sau extraordinară în funcție de cum e povestită. Gândiți-vă la cineva care spune bancuri. Îi rog pe oameni să-mi spună de ce vor să facă filmul. Trebuie să simt pasiune, determinare și dorința de a povesti.

Filmele pe care le aleg trebuie să se potrivească valorilor mele, trebuie să aibă ceva spus și eu trebuie să am ceva de învățat. E o atitudine destul de egoistă, în ultimă instanță. Mă pun în postura de spectator. Am refuzat proiecte care sunt contrare valorilor mele. Ce fac eu este mai degrabă un demers socio-cultural și nu unul comercial. Fiecare dintre noi trebuie să încerce să facă asta. 

Mie mi s-a părut că ”Soldații” e o poveste foarte puternică. Și mie mi s-a părut că e o poveste despre două minorități care interferează, or asta este interesant și, până la urmă, de nevăzut până acum. Vorbim de minoritatea LGBT și comunitatea rromă. Iar aici respingerea este mult mai puternică decât în restul societății. 

M-am văzut cu Dan Bursuc și este un om extraordinar. Dan Bursuc este un profesionist. O asemenea rigoare în modul în care își aranjează și-și pregătește lucrurile, mai rar. Și, în general, asta mi s-a întâmplat la maneliști. Am lucrat cu Adi Minune și cu alți oameni din domeniu și sunt niște profesioniști impecabili. Am un respect până la cer pentru ei. Ei nu întârzie, programul lor este făcut pe luni înainte, dar respectă exact ce spun. 

Pe mine mă deranjează și ipocrizia asta: ”Manele? Nu-s de nasul meu.” Aș vrea să-l văd pe omul care ascultă o manea bună, o manea puternică și nu se mișcă din scaun, care nu bate ritmul. Ei sunt artiști. Dacă nu ar avea de la mama-natură o carismă extraordinară, n-ar fi fost acolo. Acesta este meritul lui Dan Bursuc: să-i descopere pe oamenii care se lipesc de public. E ceva acolo și la Florin Salam și Adi Minune… Au un vino-încoa’.

Ferentariul mi-a arătat din nou că prejudecățile sunt foarte puternice. Pentru că acolo sunt blocuri minunate cu grădini și eleganță, dar care nu interacționează cu  marginalii. E și o lume bizară în care nu ai acces și, dacă stau să mă gândesc bine, moneda de schimb este repectul pe care-l arăți. 

”Kapitalism – rețeta noastră secretă” e un film care îi are la un loc pe George Becali, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Ioan Niculae, Dan Diaconescu, George Pădure, dar și alții. Sigur că e o legătură între ce am filmat atunci și ce se întâmplă astăzi. Caracatița pe care o desenează Patriciu la un moment dat și care era infiltrată în economie și politică, nu a făcut decât să se extindă cu niște sincope, dar având mijlocae mai subtile. 

Personajele acestea, care majoritatea au trecut pe la pușcărie, nu cred c-au pierdut puterea vreodată. Mă feresc să am opinii politice. Am simpatii, dar mi le păstrez.

Perioada de azi mi se pare înspăimântătoare. Pentru că, dacă te uiți în istorie, vezi că lucrurile au avansat puțin câte puțin pentru omul obișnuit. Am două atitudini contradictorii. Una spune că trebuie să fac ceva, să le deschid ochii și altora și că nu e regulă ce se întâmplă. Pe de altă parte, mi se pare că lucrurile devin ușo-ușor isterice și la ce bun?

Cel mai tare mă sperie perspectiva că nu mai pot să trăiesc în casa mea, în spațiul meu, în comunitatea mea, pentru că nu mă pot exprima liber. Nu vreau să plec de aici, nu vreau să fiu forțată să plec de aici. Am de construit lucruri aici, am de comunicat lucruri de aici către lumea largă, cu oameni de aici. Și am cu cine face lucrurile. Ideea c-aș putea fi forțată să plec de aici mă sperie. Eu îmi doresc ca oamenii să se întoarcă acasă, nu să plece de aici.

Copiii mei sunt mari de acum. Cel mare a studiat antropolgie la Universitatea București, vrea să continue în afară, dar nu cred că vrea să trăiască în altă parte. Cel mic. care e în clasa a șaptea, e tentat să plece în afară să studieze, poate să și plece. Ce spun eu? Valizele sunt făcute, decizia e a lor!

  

 

”La 14 ani eram în gară la București, fără să știu pe nimeni”

Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat. 

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți. 

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă.  Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit! 

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă  ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun. 

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall. 

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni.  Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați. 

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau. 

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.     

 

 

Noi împreună cu ei. În Colectiv.

Se spune că alegerile pe care le facem ne definesc. Eu cred c-ar trebui să ne definească sentimentele pe care le avem. Primele. Acelea de le simți prima oară când te gândești la ceva sau cineva.

Chiar așa: care este primul tău sentiment când te gândești la Colectiv? Sunteți înghețați, înlemniți, vă e frică? Pentru voi sau pentru alții? Sau poate nu vă mai pasă, poate e ceva departe? Poate e bucuria că nu ți s-a întâmplat ție. Sau poate că sentimentele astea s-au schimbat în timp. 

Mai mult