cambodgia

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.   

Sânge, praf roșu, plastic și o minune a lumii. Cambodgia

În praful de pe drumurile Cambodgiei e aproape o minune să găsești un espressor uriaș de la Saeco. Mașina argintie e pusă pe un bar, în mijlocul benzinăriei, drept afară. E acoperită cu praful roșu al locului, dar ferită de ploaie. Are un tub imens în care stă cafeaua boabe și o listă mare cu diverse băuturi, așa cum ar fi la orice cafenea europeană. 

Fata de la bar știe să facă latte, cappuccino, espresso, cafele lungi și scurte. ”Cu frișcă sau fără frișcă?”, te întreabă și te minunează în același timp. În afara barului, la noi, locul ar fi o șandrama care stă să cadă. Și nici peste drum de benzinărie nu arată mai bine. 

Cambodgienii stau în case de lemn, cu stâlpi înalți ca să fie pregătiți oricând de inundații. ”Și de venirea tigrului în vechime, doar că acum tigrii nu mai sunt,” mi se explică. Impresia de sărăcie este întrecută doar de cea de mizerie. Nu cred că e loc pe pământ care să fi lăsat mai multe pungi, plastic, resturi de hârtii pe marginea drumului și la intrarea în fiecare curte. 

E ca și cum toată țara s-ar afla la margine unei gropi de gunoi dinspre care bate vântul și totul se adună pe drum. E ca finalul unui concert sau miting în care totul este lăsat din urmă ca să vină cineva să strângă. Doar că nu vine nimeni.

Este exact locul cel mai potrivit unor minuni. Iar acestea chiar se întâmplă. 10 minute mai jos de benzinăria cu cafele, plasticul lasă loc unui praf roșu ca de zgură. Ți se pune pe ghete, pe picioare și pe suflet. Mergi 500 de metri pe el ca să ajungi la unul dintre locurile care te lasă cu gura căscată. 

Foto: Alinka

Banteay Srei e o minune arhitecturală de culoare roșie-gri făcută din piatră de gresie. E un amestec de basoreliefuri delicate cu sculpturi de filigran. Câteva turnuri mici, conuri și spații largi cu ferestre prin care să treacă soarele unei vremi perfecte. 

E ora apusului, mai sunt puțini turiști. Polițiștii vin să facă ultimul rond și să te salute zâmbitori. E liniște și-au dispărut hoardele de oameni care de obicei se află aici. Doar câțiva ruși se fotografiază cu o dronă stricând liniștea locului pentru câteva secunde. Pietrele sunt calde și te invită să le vezi și să le atingi. Șiruri întregi de dansatoare apsara și de legende ale lui Buddha plutesc sculptate pe holurile templului.  

Clădirile sunt mici și nu-și doresc nicio secundă să egaleze măreția Angkor Wat-ului. Firesc. Nu sunt făcute de un rege, ci de un slujitor al acestuia la jumătatea secolului al X-lea. Vishnukumara trăia la curtea Regelui. Era filantrop și învățat, iar menirea sa  era să-i ajute pe cei săraci, nedreptățiți sau bolnavi. Poate de asta Banteay Srei e templul cel mai aproape de oameni, cel pe care-l iubești cel mai mult. 

Pare ciudat, dar trăirea fondatorului său poate să vină un mileniu și jumătate mai târziu să ne spună că oamenii au fost mereu buni și frumoși și că-și doresc aceleași lucruri. 

Așa cum Angkor Wat vine să-ți spună că ești în inima unui imperiu care vreme de 500 de ani a fost uriaș. Că istoria khmerilor este mai mult decât războaiele civile ale ultimilor 40 de ani. Și că te afli într-un loc măreț. Mii de oameni stau la coadă să urce în templul principal. 37 de trepte abrupte și înguste sunt cea mai grea încercare. Nu e dat tuturor să ajungă sus, ci doar celor aleși. Regelui i-au făcut o scară mai ușoară, însă. 

O imensă masă de oameni vine cu autocare, microbuze sau tuk-tukuri să se minuneze. Templul uriaș se reflectă în cele două heleștee care îi stau în față, iar lumea se înghesuie la fotografii. Un pod plutitor leagă insula pe care se află de restul lumii. Gândit ca o fortăreață, Angkor Wat nu a fost niciodată locuit. Era doar un loc de rugăciune în care veneau regii. Imensul loc era cu totul aurit la mijlocul perioadei sale de glorie și un simbol că nu e un imperiu mai mare. Prin dimensiune și poveste, locul e comparabil doar cu piramidele egiptene sau cele mayașe. 

Și totul este gândit să te facă mic, să te supui, să înțelegi că sunt lucruri mai mari decât tine. Mai importante. Și apoi să te predai. Și să-ți pui câteva întrebări. Vii dintr-o țară care se mândrește cu o istorie de secole, cu o istorie creștină și cu construcția unor biserici desprer care crezi că sunt parte din minunile lumii. Iar aici descoperi că o civilizație despre care crezi că nu se compară cu tine, dar a reușit în trecutul ei ceva mult peste tine. Poate nu e rău să învățăm mai multe de la alții. Și să ne privim cu modestie.  

Singurele care îi știrbesc grandoare lui Angkor Wat sunt cele câteva cete de maimuțe care fură tot de la mâncare la sticle cu apă și apoi aruncă în jur.  

O să închei povestea tocmai la nord, la granița cu Thailanda. După un drum de patru ore, ești invitat să urci într-o camionetă 4×4, singura care poate ajunge pe culmea unui deal păzit strașnic de armată. Cazemate înconjoară locul, soldați în uniformă stau cu arma în mână și steaguri flutură patriotic peste tot. 

Acum zece ani, la Preah Vihear se trăgea cu arma și cu tunul. Thailanda și Cambodgia și-au disputat mult acest loc. A revenit prin decizia Curții Internaționale de Justiție Cambodgiei, iar acum este în patrimoniul UNESCO. Templul este un complex uriaș, axat pe o alee care urcă la nesfârșit. Un amestec de ruine și ziduri renovate, de sculpturi magnifice și povești păzite de militari, complexul se termină cu o capelă de rugăciune în care un preot împarte binecuvântări.  

Chiar de la marginea culmii, se vede fosta pădure tropicală, o junglă pe cale de dezmembrare. Sute de focuri ard ca să facă loc noilor culturi agricole. Pe o pătură, între ruine, câțiva militari beau bere și s-au cam luat. Râd cu veselie și strigă unii la alții. La marginea stâncii s-au adunat zeci de oameni care se uită la spațiul întins de mai jos. E o agitație plăcută, într-o vreme perfectă.

Fix acum 40 de ani, de pe acest vârf, 42 de mii de cambodgieni, refugiați de teama khmerilor roșii, erau alungați din Thailanda. Soldații îi păzeau cu armele. În jos nu era decât o cărăre abruptă pe care se călcau în picioare. Mulți și-au legat copiii de spinare și-au coborât pe liane. Pe măsură ce coborau, soldații thailandezi aruncau de sus cu bucăți de stâncă din templu. 

Cei care aveau să ajungă jos călcau pe minele lăsate de khmeri. Drumul curat era marcat de trupurile celor care călcaseră greșit. Mii de oameni aveau să moară în acea zi. La picioarele și departe de istoria glorioasă a strămoșilor lor de acum 1000 de ani.  

 

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!