calatorii

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #8

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru pământ

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”.

Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă. O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”.

Maria Bastos de Santos este preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém. Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici. Fie au primit pământ de la stat, fie l au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.

După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme. Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă. Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente. Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.

O activistă păzită 24 de ore

Maria Bastos de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare. A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?”. „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.” „Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Lunga ‘listă a morţii’

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară. Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul. Se ascunde de câteva luni în Santarém.

A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi. I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el. Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului. Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

Soia malefică

Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. „Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş”, ne spune. „Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut”.

În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.

„Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc”, ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. „Şi provoacă numai distrugeri”.

Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini. Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.

„Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?” „Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei”. În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca „mâncam pădurea amazoniană la McDonald’s în Europa”.

Soia benefică

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac. Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi. Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent. Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.

Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le- a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul. Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele și pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

„E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni. Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta.” În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon. Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă. O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.

‘Sclava Isaura’, cu alt final?

De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume. E un sat în care, probabil, suntem cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.

Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra. Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.

Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.

Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire. Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio. În cea din urma joacă monştrii sacri.

Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat. O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.

Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei. Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări. Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.

Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor ’90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.

Aveți aici episodul 7 din jurnal.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #7

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Vizita unui sat construit deasupra apei

De sâmbătă seara suntem în statul Para, delimitat foarte clar chiar şi pe cursul Amazonului, căci malul se ridică brusc pentru a forma o colină, cu pereţi roşiatici. Iar al doilea lucru care-l deosebeşte de statul Amazonas e mulţimea de buşteni şi frunze care încep brusc să curgă pe apă.

Guvernul statului Amazonas a reuşit într-un fel să limiteze proporţiile tăierilor de păduri. În Para lucrurile stau însă pe dos. Aici sunt cele mai multe tăieri ilegale, atât pentru lemn dar mai ales pentru a face loc culturilor de soia. Para e însă dezavantajat geografic. Fiind mai aproape de ocean şi având mai mulţi vecini, imigraţia a mers predominant către el. Aşa ca aici nevoia de locuri de muncă e mai mare, iar companiile agricole pot să-şi exporte mult mai uşor marfa.

Un rezumat al problemelor Amazonului

Despre Santarém, destinaţia noastră, se spune că adună la un loc toate problemele Amazonului: tăieri ilegale de arbori, largi culturi de soia, întinse păşuni pentru vite – totul într-un climat de violenţă fizică şi politică. Zilele următoare vom urmări cu atenţie fiecare problemă.

Deocamdată am primit avertismentul să nu mergem de unii singuri. Este singura zonă pe care n-o cunoaşte nimeni din echipă. La o primă vedere oraşul pare cel mai sărac pe care l-am văzut până acum. Case mici, pereţi cu tencuială căzută, grilaje sau gratii peste tot, lume care se uită curioasă după autobuzul nostru.

Chiar şi hotelul, foarte elegant de altfel, e într-o astfel de zonă, peretele lui de sticlă fiind sprijinit de două case mici şi care parcă stau să cadă. În portul de la Santarém se află una dintre cel mai mari instalaţii de transport de soia. De altfel ea domină mai multe cartiere ale oraşului şi poate fi văzută de la mare distanţă. E o hală uriaşă, cât un stadion şi cam de aceeaşi formă. Din ea
pleacă o bandă transportoare pe deasupra fluviului către silozurile de pe malurile apei. Stâlpi speciali o ridică la câteva zeci de metri înălţime.

O organizaţie neguvernamentală ne-a arătat şi-o hartă a unei rezervaţii din apropiere de Santarém. Am putut vedea acolo că aproape 10% din zonă e acoperită de culturi de soia, legate între ele printr-o şosea care mai muscă din când în când din teritoriul rezervaţiei.

Pentru cei care nu au citit şi zilele anterioare, pe scurt: Brazilia e unul dintre cei mai mari producători de soia mondiali; cum soia e cerută la export marile ferme au nevoie de spaţii cât mai mari. Terenurile din sud sunt măsurate exact şi au proprietari bine ştiuţi, aşa că marii producători tind să vină într-o zonă parţial reglementată. În Amazon, majoritatea proprietarilor nu au documente pentru case, totul se reglementează prin chitanţe de mână. Programul de populare impus în trecut de guvern le-a dat posibilitatea fermierilor să mai adauge câte ceva terenurilor lor.

Guvernul are un program de stabilire a proprietăţii, dar în lipsă de oameni e greu de realizat acest lucru. Astfel, cultivatorii de soia pot să-şi modifice proprietăţile în funcţie de cerere.

Satul de pe apa

După isprava cu bancul de nisip de cu o noapte înainte, am acostat într-un loc sigur, foarte aproape de unul din malurile fluviului. Întreaga operaţiune a avut loc la două noaptea, pe o beznă cruntă. „Parcarea” unui vas la apă mică din câte mi-am dat seama e o chestiune complicată, de vreme ce-a fost nevoie de sondarea terenului cu barca de salvare. Toată lumea s-a culcat de abia după ce am ancorat. Probabil nu am fost singurul care a avut emoţii după incident.

Nu mai ştiu când s-a plecat de acolo, dar dimineaţa la micul dejun aveam tort. Căpitanul l-a cumpărat pentru fetele din echipă căci ieri s-a serbat ziua mamei în Brazilia.

A fost motivul pentru care la Jebomir, un sat la trei ore de Santarém am găsit acasă toată familia lui Pedro Oberto de Oliveira Marinio, pescar de profesie. Acasă la Pedro se ajunge în această perioadă a anului doar cu barca. De fapt până în pragul casei sale. Aşa e în fiecare an de când s-a mutat în zonă, adică în 1977. Numai că apa a crescut de la an la an iar la începutul anilor 90 a trebuit să ridice locuinţa pe stâlpi. Şi odată cu el tot satul care are 70 de familii.

Curtea lor nu e chiar pe malul apei. Înainte de asta e o gradină şi o lizieră destul de mare de copaci. Acum toţi sunt în apă până la coroane, iar ca să ajungi la case din fluviu, ai la dispoziţie un drum complicat din pari. Astfel pescarii ştiu să nu lovească bărcile de diverse anexe ale gospodăriilor rămase sub apă.

În drum spre ei, din barca de salvare, am putut să ating câteva nuci de cocos, frunzele unor banani şi a trebuit să mă feresc să nu mă lovească mai multe crengi. Din barcă se urcă direct pe prispă, care înconjoară toată casa. În spate, la aer e o bucătărie de vară şi un televizor care se alimentează de la o baterie de maşină. Casa e din lemn de nuc şi e foarte curată. E împărţită în două de un perete, iar cele două camere la rândul lor de pereţi de lemn.

Pedro şi fiul său sunt pescari profesionişti. Peste 20 de plase erau atârnate pe prispă, iar fiul Pablo îşi făcea de lucru cu una din ele, căreia îi atârna greutăţi. Iau la o captură şi peste 100 de kilograme de peste, în plasele mari în care încap doar peşti de minimum 5 kilograme. Peştele se vinde acum bine la oraş, căci în urma pescuitului masiv e mai greu de găsit. În timpul lunilor de prohibiţie din noiembrie până martie guvernul le plăteşte un salariu minim ca să nu arunce plasele în apă.

Lupta cu taurii

La Jebomir nu a fost niciodată pădure tropicală în adevăratul sens al cuvântului. Ea începe de undeva mai din adâncime. Aici e o zonă noroioasă cu multe lacuri şi heleştee. Un loc mai curând bun de agricultură. Cu ani în urmă satul s-a împărţit în două, unii au pescuit iar ceilalţi au cultivat legume. Când venea sezonul ploios agricultorii trebuiau să şi pescuiască, şi invers.

Toate au mers bine până la apariţia fermelor de vite, a cirezilor de tauri în special. Pedro povesteşte că nimeni n-a ştiut la data respectivă ce se poate întâmpla. Au aflat în scurt timp, când le-au fost distruse culturile. Taurii nu pot fi opriţi nici de garduri nici de apă.

Primele le dărâmă, cele din urmă le trec uşor, iar pe drumurile desfundate lasă şleauri şi mai mari. A durat ani întregi ca oamenii din Jebomir să scape de taurii fermierilor. Nici o plângere la autorităţi nu i-a ajutat, căci spune Pedro „cred că nimeni nu ştie că existăm”. Au trebuit să pună mâna şi să rănească, spune el, câteva animale astfel încât fermierii să nu mai aibă curaj să-şi lase taurii nesupravegheaţi. Despre tăierile de păduri nu ştie altceva decât ce-a văzut la televizor.

Fata sa Isabel ştie însă tot. Are 20 de ani şi munceşte la Santarém ţi-a venit acasă de ziua mamei. Vara asta se înscrie în ultimul an de liceu . A trebuit să întrerupă din lipsă de bani. După liceu e decisă să dea la facultate să se facă biolog şi inginer forestier. Vrea să ajute la supravieţuirea pădurii. Ştie de culturile de soia, ne dă exemple de ferme şi de efectele lor. Ştie şi de minele de bauxită din zonă care spală minereul în apa lacurilor. Şi de căile ferate industriale care rup rezervaţii în două. Ne spune ca e păcat ce se întâmplă şi că ar trebui să păstrăm pădurea.

„Pentru ea ne e frică”, spun părinţii Pedro şi Maria Francisca. „Am vrea ca ea să aibă parte de tot ce-am avut noi de la natură”. Deocamdată Isabel e fericită, alături de părinţi şi de căţeii şi pisicile al căror loc de joacă se limitează la lemnele suspendate de lângă casă. La plecare fata ne oferă mari-mari, o păstaie lungă din care se scot fructe rotunde şi plate de culoare verde. Sunt la gust exact ca un kiwi. Şi cred că dau dependenţă, spun cei de pe barcă. Mama Maria ne dă patru fructe de cacao.

Se sparg, iar seminţele din care se obţine pudra sunt înconjurate de o pulpă albă dulce la gust. La ieşire unul din căţei îşi ia la revedere pe toată lungimea lemnelor făcute punte.

Notă: în fotografie Isabel nu ţine un şarpe în mănă ci un lemn găsit în pădure şi pe care l-a transformat în statuie.

Curs scurt de bucătărie

Înainte de plecarea de pe barcă am cerut bucătarului Washington câteva detalii despre ce am mâncat în ultimele zile. Aşa că vă împărtăşesc câteva impresii. La capitolul peşte am trecut pe la toate clasele sociale. Am mâncat şi peştele bogaţilor, tambuqui şi matrician dar şi pe cel al săracilor jaraqui. Diferenţa dintre ele e că primii au mai multă grăsime, ceea ce le dă şi gust. Şi sunt şi mult mai mari. De exemplu din 5-6 tambuqui s-au săturat 14 persoane. Carnea, după ce se dă la cuptor, că aşa se face cel mai bine, capătă o culoare uşor roz. Nu are multe oase.

Matricianul se prinde foarte greu şi are carnea foarte dulce, de aceea e probabil atât de dorit, în schimb jaraqui e mare cât un biban, nu prea are
gust şi e plin de oase. Coada e spectaculoasă însă, având o combinaţie de dungi groase negre şi galbene. Cel puţin aşa au apărut după fiert, că viu nu l-am văzut. Se mănâncă într-o ciorbă bine scăzută. Si două reţete pe care le puteţi încerca oricând în România.

Intâi salată de boeuf, dar cu banane. Păstraţi reţeta cunoscută, scoateţi castraveţii muraţi şi puneţi unii verzi, iar cartofii îi înlocuiţi cu banane coapte. Mie, unul, mi-a plăcut.

A doua e şi mai simplă: banane şi mango, la un loc cu lapte şi ceva lapte praf. Se dă la mixer şi cam asta e. Neaşteptat e că Washington ne-a servit-o caldă. Dacă mai întâlnesc ceva de genul ăsta vă ţin la curent.

Aveți aici episodul 6 din călătoria mea

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #4

Dom Nestor este una dintre cele mai noi ambarcaţiuni de pe Amazon. A fost lansată la apă acum 4 luni şi înaintea noastră au folosit-o cei de la Greenpeace. Are cel mult 20 de metri lungime, două punţi şi o sală de mese, chiar deasupra motoarelor. Asta înseamnă ca masa se ia în grabă, zgomotul fiind destul de puternic.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #3

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 3: din Manaus spre Santarém, pe apă

Ceasului meu nu-i place la Manaus. De la căldură şi umiditate a făcut condens. Nu ştiu cum rezolv problema asta, dar încep să cred că e vina ceasului: nu e de cea mai bună calitate.

Am început să mă adaptez climei, deşi în fiecare seară trăiesc cu ideea că la un moment o să se facă răcoare. Nu e deloc aşa, ba mai mult, mi s-a părut că imediat după căderea serii umiditatea a crescut.

Marţi m-am trezit în zori. Din greşeală, am uitat să potrivesc ceasul la ora de Manaus, care e cu o oră după Sao Paulo. (Între România şi Manaus sunt şapte ore diferenţă.) Am ieşit pe balcon şi, deşi era şase dimineaţa, era la fel de sufocant. Iar cerul – foarte închis. Şi a ţinut aşa câteva ceasuri bune. E sfârşitul sezonului ploios şi încă o perioadă soarele va alterna cu norii.

Plouă de câteva ori pe zi, dar nu se răcoreşte cu nimic. Mi s-a povestit că în lunile iulie şi august aproape că nu se poate sta aici. Chiar şi unii localnici rezistă cu greu, îmi povesteşte una dintre angajatele operei, pe care o cheamă Bruna.

Oamenii de aici îmi plac tare mult. Lumea îţi zâmbeşte, sare întotdeauna să te ajute. Nimeni nu se grăbeşte, lucrurile se fac agale şi, se pare, cu plăcere. Seara, mulţi se adună în piaţa centrală, de unde se văd opera, clădirea tribunalului şi catedrala catolică. Dacă n-ar fi palmieri, clădirile te-ar duce cu gândul la Paris, de exemplu. Mai toate sunt în stilul neo-clasic. Şi construite la început de secol 20 (opera de exemplu în 1896), pe fondul bogăţiei rezultate din cauciucul natural.

Despre operă mi-am propus să aflu mai multe săptămâna viitoare, când ne întoarcem în Manaus. Vă spun doar că orchestra sa e plină de est-europeni: bulgari, ruşi, ucrainieni. Bruna încearcă să afle daca sunt şi români. De ce vin
aici, cu ce gânduri? Sper să aflu în zilele următoare.

Şi tot atunci sper să ajung la o „academie” de samba pe care am văzut-o din fuga taxiului. Zeci de oameni săreau într-un ritm dictat de un profesor, într-un spaţiu de antrenament în aer liber. Am dat detaliile acestea dintr-un motiv simplu: mi s-a părut un oraş relaxat, fără griji, deşi are destule.

Mi s-a părut un oraş care-şi recâştigă vremurile de glorie despre care am povestit în ziua anterioară, un oraş în care încep să se adune din nou banii. Optimism. De ce?

Nuc brazilian cu patalama

Magazinul lui Juscelino Machado Portella e învelit în întregime în lemn. Lemn brun roşcat, aspru la atingere. „Pisos & produtos de madeira”, piese şi produse din lemn. Podeaua e şi ea de un brun roşcat, neted de data asta.
Am crezut că e gresie. Mi-am dat seama că e lemn doar după ce mi s-a
spus.

Cel mai bun lemn, cel mai căutat din Amazon: nucul brazilian. În magazinele cu amănuntul felul ăsta de lemn ajunge la 70 de dolari metrul pătrat. Vin şi clienţi din America să cumpere.

Jucelin Portella ne descrie afacerea cu lemn din Amazon. Teoretic – şi legal copacii pot fi tăiaţi doar din anumite zone bine marcate, rezervaţii. În fiecare rezervaţie copacii sunt marcaţi, astfel încât se ştie de la bun început ce va fi tăiat.

Guvernul brazilian a realizat un sistem computerizat care urmăreşte prin satelit ce se întâmplă în fiecare zonă. (Un articol separat va da detalii despre aceste lupe gigantice.) Astfel se află în timp real unde se fac tăieri. Cei care prelucrează lemnul trebuie să le ceară certificatul de exploatare tăietorilor. Dacă acest certificat nu există, spune domnul Portella, lemnul nu poate fi cumpărat, riscul fiind închisoarea.

Numai anumite specii de lemn pot fi tăiate, 25 dintre ele. Şi apoi, după tăiere, în rezervaţie nu se mai poate intra pentru 25 de ani – se aşteaptă ca pădurea să se refacă. De asemenea, pentru export trebuie anumite certificate suplimentare. Juscelino Portella crede că tăierea organizata şi legală a pădurii este singura şansă a acesteia. „Cineva tot va tăia copacii, mai bine să o facem legal!”

Inspectori puţini

Toate acestea sunt însă în teorie. Adevărul e că în Brazilia se taie din Amazon 10 mii de hectare de pădure anual. Anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

Tăierea ilegală a lemnului e una dintre cele mai bune afaceri din zonă. Profitul este mult mai mare decât cel de 15% obţinut din tăierea legală. Şi, ne spune domnul Portella, în Amazon numai dacă nu vrei nu cumperi lemn tăiat ilegal. El este abordat constant de astfel de vânzători.

E un lucru imposibil de controlat,îmi spune. „În Amazon îţi trebuie un Boeing ca să mergi dintr-un loc în altul. Sunt comunităţi fără curent, fără telefon, unde n-a ajuns civilizaţia. Cum să meargă un inspector acolo dacă îi
trebuie trei zile în barcă?”

Mai mult, guvernul are doar patru elicoptere şi 640 de inspectori care să verifice o suprafaţă de aproape 5 milioane de hectare. Pe lângă tăierea ilegală a lemnului mai sunt şi tăierile făcute pentru agricultură. Suprafeţe întregi dispar brusc, cel mai adesea prin incendiere. Trebuie să se facă loc pentru culturile de soia şi pentru păşunile de animale.

Traiul cu sub un dolar pe zi

Guvernul brazilian a reuşit în ultimii ani să oprească o parte din defrişări. Cu excepţia anului trecut, rata a scăzut de la 20 de mii de hectare la 10 mii. Pe lângă programul de supraveghere există şi unul prin care comunităţile locale sunt învăţate despre importanţa pădurii. Se numeşte bolsa floresta. Guvernul practic plăteşte locuitorii ca să nu taie copaci.

E vorba de comunităţile izolate din mijocul Amazonului. Aproximativ 100 de mii de persoane primesc acum aceşti bani. Cel care a gândit acest program este un fost ministru al mediului, Virgilio Villana. El ştie totuşi că oamenii nu sunt nepăsători faţă de pădure. „Îşi dau foarte bine seama care sunt problemele”, spune Virgilio Viana. „Nu e vorba de neştiinţă sau ignoranţă. E doar sărăcie. Când se va rezolva problema sărăciei, atunci vom rezolva şi problema de mediu.”

În toată regiunea Amazonului trăiesc aproape 30 de milioane de locuitori. Foarte mulţi dintre ei supravieţuiesc cu mai puţin de un dolar de zi. Astfel tăierea lemnului le aduce un venit bun.

La fel pentru fermierii care vin aici. La mijlocul anilor ’60 guvernul Braziliei a dezvoltat un plan naţionalist de apărare a pădurii si a graniţelor sale. Exista atunci credinţa că dacă Brazilia nu se va ocupa de pădurea tropicală, fostele puteri coloniale vor veni în zonă. Aşa că rapid a început un program de populare. Au fost aduşi fermieri din toată ţara. Dar apoi pădurea a căzut repede, iar acest fenomen continuă şi astăzi. Se încearcă să se facă loc marilor plantaţii de soia.

Brazilia este pe locul întâi în lume la astfel de culturi şi a ajuns să dicteze preţul mondial la soia. Ce are de rezolvat guvernul acum e un paradox: să scape de sărăcie câteva milioane de oameni, păstrând în acelaşi timp pădurea. Guvernul pregăteşte un plan în acest sens, dar sigur discuţia e departe de-a se opri. Lucrurile merg însă diferit de la stat la stat. De exemplu în Amazonas aproape s-a reuşit stoparea tăierilor. Doar doi la sută din pădure a fost tăiată. În alte state situaţia este insă dramatică, iar cel care mai poate interveni este doar guvernul federal.

În barca BBC

Aşa cum v-aţi dat seama din cea mai recentă transmisiune la BBC România, cea de la ora 1800, am început deja călătoria pe Amazon, către Santarém. Acesta este al doilea oraş ca mărime al zonei. Vom merge până acolo timp de patru zile dintre care trei vor fi drum întins. Cum vă spuneam, n-o să putem naviga noaptea, dar încă nu ni s-a spus unde o să ne oprim.

Cu siguranţă ne vom opri însă într-o rezervaţie unde trăiesc 16 familii care primesc bolsa floresta. De aici se pare că încep cu adevărat problemele cu ţânţarii. Nu mai avem aer condiţionat și trebuie să folosim mai multe insecticide. La noapte trebuie să folosim şi plasele de ţânţari.

Barca se numeşte Dom Nestor şi e destul de mică, dar foarte bună pentru un grup de 14 persoane. Cabinele sunt foarte mici, ceva mai mult de 2 metri pătraţi, iar paturile sunt supraetajate. Barca e foarte nouă, e la a doua călătorie. Prima oară a folosit-o Greenpeace. Echipajul e foarte experimentat însă, cei mai mulţi făcând meseria asta de 20 de ani.

Ce e interesant e că vom avea mâncare doar de pe fluviu, în general peşte care va fi cumpărat de la diverse pescării din drum. Sper ca totul să meargă bine şi să putem comunica. Nu o să mai avem semnal la telefoane dar ne bazăm pe antenele de satelit. În orice caz o să încerc să fiu alături de voi în fiecare zi în transmisiunea de la 18.

Iată și episoadele anterioare

Episodul 2

Episodul 1

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #2

Public al doilea episod din jurnalul meu de călătorie din Amazon. Nu uitați, este scris în 2008, dar îl public din nou la rugămintea unora dintre ascultătorii Vorbitorincii. Aceasta este o serie scrisă pentru BBC România.

Căldură, cultură şi caipirinha la Manaus

În căldura umedă din Manaus, cel mai mare oraş din Amazonia, e ca şi cum ai încerca să respiri sub apă. E toamnă târzie, aproape iarnă. Anotimpurile sunt complet diferite. Vara s-a terminat, e sezonul ploilor.

Și au fost peste măsură de multe în ultimele luni. Amazonul a atins un nivel record în ultimii ani, motiv pentru care am fost anunţaţi că în călătoria pe care o începem joi spre Santarém nu vom putea naviga noaptea. O ştire BBC spunea la sfârşitul săptămânii trecute că pe fluviu a avut loc un accident. 15 oameni muriseră iar peste 50 erau dispăruţi.


Iarna e mai plăcută. Temperaturi între 25 şi 30 de grade, iar umiditatea devine suportabilă după o jumătate de zi. Te mai surprinde doar când ieşi din hotel sau cobori din maşină. Totul funcţionează doar cu aer condiţionat. Mi s-a spus să-l folosesc şi pe timp de noapte. Se pare că ţânţarilor nu le place aerul uscat aşa că se feresc de camerele cu aer condiţionat. Oricum, nu am deschis geamul de când am venit. Regiunea e una cu risc mare de malarie şi de febră denge, o febră hemoragică. Ţânţarii de malarie pişcă noaptea, ceilalţi în timpul zilei.

Opera din junglă

La sosirea noastră în Manaus, întreg aeroportul e înconjurat de poliţie. Zeci de maşini cu ofiţeri cu armele la vedere se află de-a lungul întregului drum: preşedintele Lula e în oraş. Ia parte la semnarea contractului pentru construcţia unui pod peste unul din afluenţii fluviului. De altfel, există mai
multe proiecte menite să aducă Manaus la strălucirea de altă dată.

La începutul secolului trecut Manaus era unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii. Deţinea secretul fabricării cauciucului, care se poate extrage din abundenţă din arborii din zonă. Atât de mulţi erau banii, încât fabricanţii de cauciuc au decis să construiască o operă, în mijlocul junglei. Şi au făcut-o fără să se uite la bani. Toate materialele au fost aduse din afara Braziliei: marmura din Italia, piatra din Anglia, abanosul din Africa. Clădirea a ajuns astfel strălucitoare, una dintre cele mai frumoase ale lumii. Iar la începutul secolului trecut aici veneau să cânte mari nume, precum Carruso. Un gest cu atât mai excentric cu cât atunci nu se putea ajunge decât cu vaporul la Manaus, cale de 1500 de kilometri de la gura fluviului.

În căutarea strălucirii europene, constructorii au comandat în Europa inclusiv picturile. Pictorii n-au ajuns însă niciodată aici, aşa că într-una din picturi se afla şi o veveriţă, animal care nu trăieşte în zonă. Oraşul şi-a pierdut însă din putere odată cu dezvoltarea industriei cauciucului sintetic. Manaus a căzut încet-încet. La operă se joacă acum o versiune locală a lui Hansel şi Gretel, în care cei doi se numesc Joao şi Maria. Dar Manaus e pe cale sa revină la ceea ce-a fost.

China Braziliei

Manaus e cel mai mare dintre oraşele amazoniene. Are doua milioane de locuitori şi pare la fel de întins ca Bucureştiul. Nu la fel de aglomerat însă, deşi bulevardele îi sunt mai înguste. Oraşul are cea mai rapidă dezvoltarea dintre toate centrele urbane braziliene. Zona întreagă are o creştere economică rapidă.

Planul de accelerare a economiei, lansat acum doi ani de guvern, are destule componente care se aplică în Amazon şi cu riscuri pentru regiune.
Urmează să se construiască aici mai multe autostrăzi sau linii de cale ferată. Sunt absolut necesare pentru zecile de companii care s-au mutat aici, atrase, aţi ghicit, de salariile mici.

În general, companii de electronice sau construcţii de maşini.Multe dintre ele sunt chinezeşti, aşa că locul a căpătat repede denumirea de „China Braziliei”.
Ele sunt încurajate de faptul că Manaus este de câteva decenii parte a unei zone de comerţ liber.

Săptămâna trecută, agenţiile internaţionale de rating au acordat
Braziliei calificativul „stabil” pentru investiţii economice. Toată lumea se aşteaptă ca numărul investiţiilor să crească, iar analiştii spun că economia Braziliei este acum într-un punct în care poate căpăta o dezvoltare rapidă, similară cu cea a Chinei.

Însă aici, la Manaus, creşterea economiei e privită şi cu îngrijorare. Instalarea unor noi întreprinderi, tăierea în continuare a pădurii, apariţia unor noi terenuri agricole, construcţia de drumuri pot afecta iremediabil pădurea.
O recunosc şi guvernul federal şi cel al statului Amazonas, care au iniţiat mai multe programe de protecţie, inclusiv unul în care indigenii sunt plătiţi să nu taie copacii.

Copiii Pământului

Jocinaldo Barbosa Cabral intră în cameră purtând o coroană din pene albastre şi un tricou alb. Încheieturile de la mâini îi sunt strânse de legături, ce-mi par a fi din sfoară. Cel care-l însoţeşte are urechile găurite
de cercei uriaşi şi aceleaşi brăţări la mâini.

Nu sunt prea înalţi, au trăsături pietroase şi pielea de culoare închisă. Se mişcă încet şi ne privesc cu atenţie, zăbovind asupra fiecăruia dintre noi.
Jocinaldo este şeful tuturor organizaţiilor indigene din zona braziliană a Amazonului. El reprezintă drepturile indigenilor în luptele pe care le duc cu fermierii sau cu guvernul.

S-a născut chiar în centrul Amazonului, dar spre deosebire de cei din tribul lui a fost trimis la şcoală. A devenit profesor şi apoi a creat mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor lor.

Triburile indigene spun că sunt cele mai în măsură să apere pădurea, pentru că o cunosc cel mai bine. Ele nu sunt de acord cu toate propunerile pe care guvernul le face pentru păstrarea pădurii, de exemplu aşa numita bolsa floresta. Fiecare familie de indigeni e plătită cu aproximativ 30 de dolari pe lună ca sa nu mai taie copaci.
Grupurile indigene spun însă că banii sunt atât de puţini încât nu ajută, iar apoi nu grupurile lor sunt cele responsabile de distrugerile în masă. Numărul indigenilor din zona braziliană a Amazonului a ajuns undeva în jur de jumătate de milion de persoane. Dar, în premieră în ultimii ani, natalitatea a fost în creştere. Sunt aproximativ 160 de populaţii indigene, fiecare cu
graiul ei. Ele deţin peste 22% din pământul Amazonului, grupat în 403 teritorii.

De aproape 50 de ani, de când a început programul de populare a Amazonului, indigenii se luptă pentru pământul, lor fie în justiţie, fie fizic. Nu au avut niciodată acte, dar au stat acolo. Odată ce statul a început să-i aducă pe fermieri, în încercarea de-a întări economia zonei, au început şi luptele.
Ultima dintre ele a avut loc într-o rezervaţie, acum două zile. 10 membri ai unui trib au fost răniţi, iar unul e în stare gravă.

Pentru pământul pe care se dă bătălia vineri se aşteaptă o decizie a justiţiei. Al cui e? Al celor care au stat în zonă sute de ani, fără acte, sau al celor trimişi acolo de guvern în urmă cu doua-trei decenii? Ce e sigur e că decizia va nemulţumi una dintre părţi şi că luptele vor continua.

Festin pe Amazon

Marţi seara, întreaga echipă BBC s-a reunit înaintea călătoriei pe râu, pregătind ultimele chestiuni editoriale şi de securitate. Cum momentul trebuia serbat, s-a ales o pescărie dinspre marginea oraşului. Am avut de ales între supa de tambouqui, tambouqui la grătar şi piraruchu filé. Sunt doi peşti de Amazon de mari dimensiuni.

Carnea e dulce şi slabă. Piraruchu are gustul aproape de pui, şi dacă e tăiat în bucăţi mici, nu cred că poţi să-l deosebeşti. Garniturile sunt din orez amestecat cu fasole. Berea se bea doar din sticle de un litru şi mai mari, dar se aduce pe rând câte una-două. Sticlele se pun într-un termos, ca să le ferească de căldura de peste 30 de grade, chiar şi seara. Caipirnha e o
băutură locală pe care am fost sfătuiţi să o încercăm.

Cocktailul cu pricina l-am mai băut, dar deosebirea faţă de Europa e că
acesta nu e dulce deloc, deşi e din trestie de zahăr. Se face din cachaca, ţuica locală din trestie de zahăr şi suc de lămâie verde. Întreaga masă pentru 10 persoane a costat aproape 235 de dolari.

Am avut un nou contact cu birocraţia braziliană, încercând să cumpăr
un telefon mobil cu cartela pre-paid. După o oră, doi translatori, deplasări între trei ghişee diferite, am reuşit doar pe jumătate. Nu pot să sun în alte ţări, îmi trebuie noi aprobări. Telefoanele şi cartelele au trebuit cumpărate de către interpreta noastră. Fără buletin nu poţi sa cumperi. Se urmăresc astfel posibilii infractori, autorităţile considerând că foarte multe telefoane mobile sunt folosite la săvârşirea unor infracţiuni.

Miercuri e o zi consacrată strict oraşului Manaus. Mă pregătesc să întâlnesc mai mulţi experţi implicaţi în conservarea Amazonului.

Epilog

Situația în Manaus este astăzi dramatică. Coronavirusul a făcut ravagii. Au fost mii de morți, s-au săpat morminte comune. După violența primului val, al doilea a fost și mai rău.

Aveți aici o selecție de știri de pe BBC

Lucrurile au fost atât de rele încât au existat întrebări dacă imunitatea de turmă este un concept funcțional.

Iată acest articol din British Medical Journal

Ca de obicei, fotografiile sunt de la Ping Shum și Simon Chirqwin

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #1

Cu 13 ani în urmă, în 2008, am făcut o călătorie în Amazon. S-a dovedit a fi una dintre marile mele bucurii. A fost o expediție jurnalistică organizată de BBC.

Văzută de la depărtare, Brazilia arată astăzi dezastruos. Dar semnele se vedeau de atunci. Terenul era pregătit. Pe măsura dezastrului politic și sanitar de astăzi, am întâlnit, însă, oameni extraordinari. Curajoși, zâmbitori și bucuroși de viață. Cu gândul la ei, public și pe blogul meu ceea ce-am scris atunci pentru BBC. Și cu fotografii mai bune decât puteam să publicăm atunci.

Întâmplarea face ca seria asta să reînceapă în jurul datei de 15 mai, care este ziua Amazonului. A fluviului Amazon. La data de 15 mai, în 2008, ne aflam în apropiere de Ecuator, în mijlocul junglei, dar pe apă. Mai jos o să vă descriu scopurile și drumurile noastre, așa cum le-am scris atunci.

Paradoxul amazonian, o expediţie BBC World Service

Vreme de două săptămâni, mai multe echipe ale BBC World Service şi BBC News se vor afla în bazinul fluviului şi vor încerca să afle ce efecte are distrugerea pădurii asupra schimbărilor de climă, pe întreaga planetă, dar şi cum pot ieşi localnicii din cercul vicios al sărăciei, fără să exploateze până la epuizare resursele ecosistemului în care trăiesc.

Într-una din echipele BBC care va naviga pe Amazon mă voi afla şi eu, din partea BBC România.         

Tastaţi Amazon pe Google.

Rezultatul? Paginile de internet din România menţionează de 10 mii de ori termenul. Multe dintre rezultate apar pe paginile cu referate gata scrise pentru școală sau pe site-uri de curiozităţi. Rareori, şi pe scurt, o ştire despre tăieri de păduri şi pericolul „morţii Amazonului”.

Amazonul e cel mai bogat fluviu al lumii şi cel mai exploatat. E o regiune vastă, de care depinde întreaga planetă şi despre care nu ştim prea multe.

Paradoxurile sub semnul cărora trăieşte această regiune sunt cele ale dezvoltării bazate pe distrugere, aşa cum le trăieşte întreaga lume, însă la o scară uriaşă.

Aer, apă, mâncare şi căldură

De ce ne-ar interesa totuşi paradoxul amazonian? Între România şi Brazilia sunt 10.500 de kilometri, aproape o zi de mers cu avionul. Chiar şi ştirile vin de acolo la o zi după. Şi aproape nimic din această ţară a Americii de Sud nu pare să aibă legături directe cu ceea ce ni se întâmplă zi de zi.

Numai că ele există, chiar dacă sunt invizibile şi chiar dacă nu vor fi trăite de generaţiile de acum. Aceste legături poartă nume cât se poate de concrete: aer, apă, mâncare şi căldură.

De ce e Amazonul important pentru aerul pe care-l respirăm, pentru cât de cald e vara sau pentru cât de scumpă e mâncarea? Anual în Amazon dispar 10 mii de kilometri de pădure, care lasă locul culturilor agricole şi păşunilor pentru vite.

Astfel, pe de-o parte Brazilia eliberează în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon, iar pe de altă parte tot Brazilia a devenit una dintre ţările care dictează preţul mondial al alimentelor.

15 mai – Ziua Amazonului

BBC World Service şi BBC News au organizat cea mai mare expediţie jurnalistică de studiere a Amazonului, a problemelor sale şi a implicaţiilor pe care le au toate acestea asupra omenirii.

Timp de două săptămâni mai multe echipe ale BBC se vor afla în pădurea tropicală a Amazonului şi în toate ţările prin care trece fluviul.

Tăierile de păduri, eforturile guvernului brazilian de-a le opri, creşterea explozivă a culturilor de soia şi a turmelor de vite vor fi temele-cheie ale relatărilor noastre.

Vom încerca să aflăm care sunt efectele acestor fenomene în plină desfăşurare dar şi răspunsul la întrebarea: cum poate fi împăcată dezvoltarea economică cu păstrarea Amazonului?

Şi de ce locuitorii uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii sunt atât de săraci?

Călătorie pe fluviu

Voi face parte din grupul serviciilor în limbi străine ale BBC, alături de colegi din Spania, Ucraina, Afganistan, Indonezia, China, India, Vietnam şi Brazilia.

Din 6 mai mă voi afla în cel mai mare oraş din Amazon, Manaus, cu peste 2 milioane de locuitori.

Vă invit să aflaţi în zilele următoare povestea măririi şi decăderii acestui oraş care, la începutul secolului trecut, era unul dintre cele mai bogate ale lumii.

Din 8 mai echipa noastră va începe o călătorie către izvoarele fluviului, cu barca, până la Santarém.

Iar la Santarém veţi vedea de ce acest oraş concentrează la scară redusă toate probleme din preajma marelui fluviu: tăieri ilegale de păduri, culturi imense de soia, ferme uriaşe de animale – totul îmbăiat într-un climat de violenţă politică.

Vă reamintesc că ceea ce citiți este vechi de 13 ani. O să încerc la finalul fiecărui capitol să fac un update la ce se mai întâmplă acolo.

Fotografiile pe care o să le vedeți pe aici sunt făcute de colegii mei Simon Chirqwin și Ping Shum. Cele mai urâte sunt ale mele.

Ziua 1: Sao Paulo – jungla urbană

Iscoade la aeroport

Collin Perreira se numeşte omul care are grijă de siguranţa vieţii noastre, în această expediţie.

De-a lungul a mai multe săptămâni el a făcut liste cu ce ne trebuie în junglă, începând de la îmbrăcăminte până la medicamente şi substanţe împotriva insectelor.

Asupra unui amănunt a insistat, însă, trimiţându-ne mai multe emailuri. Şi n-avea nicio legătură cu expediţia noastră din pădurea tropicală, ci cu întâlnirea cu cel mai mare oraş al Braziliei, Sao Paulo.

Pe scurt emailul sună cam aşa: „Atenţie mare la aeroportul din Sao Paulo. Nu scoateţi laptopurile din geantă, nu arătaţi că aveţi aparatură la voi. Nu folosiţi genţi speciale pentru laptop-uri. Bagajele voastre trebuie să arate cât mai banal cu putinţă. Toate genţile şi valorile pe care le aveţi trebuie puse în portbagajul maşinii cu care plecaţi de la aeroport.”

Temerea sa pleacă de la una dintre metodele de jaf cele mai întâlnite în zonă.

Hoţii au iscoade la aeroport, care urmăresc cine are bunuri de valoare. Ele comunică numărul maşinii, iar la primul stop eşti abordat de tineri cu arme care-ţi cer să dai tot ce ai în maşină.

În general ei renunţă dacă lucrurile sunt în portbagaj. Collin ne-a avertizat să predăm tot ce avem asupra noastră dacă suntem atacaţi.

„Hoţii nu se feresc să folosească armele, mai ales dacă sunt sub influenţa drogurilor” – preciza mesajul lui.

Iar toţi membrii echipei, cu care am vorbit, trăseseră deja concluzia că Sao Paulo este cel mai periculos loc în care mergem. 19 milioane de locuitori, din care 30 la sută stau în aşa numitele favelas, suburbiile sărace ale oraşului. Nicio comunicare de securitate nu ne-a pregătit pentru ce avea urmeze.

Brazilia e o coadă lungă

Pe un culoar îngust de oţel şi sticlă, într-unul din terminalele aeroportului Guarholos, peste 100 de oameni aşteaptă în linişte în faţa mea.

„Ce durează atât de mult?”, se întreabă tânărul brazilian de lângă mine. Nimeni nu are o explicaţie.

Ne mişcăm încet, amorţiţi încă de zborul de 12 ore de la Londra. În sfârşit se mişcă ceva: „Brazilienii la stânga, străinii la dreapta”, strigă pe rând două feţe.

 Brazilienii scapă repede, actele lor se verifică cu uşurinţă. Coada străinilor la care sunt invitat şi-a dublat numărul.

 Cred că suntem vreo două sute. Funcţionarii de la ghişee sunt puţini şi încă e dimineaţă – prima oră a dimineţii.

Suntem îndreptaţi într-un soi de strungă, pe 7-8 rânduri. Avem timp suficient să vedem un film cu Steven Martin la televizoarele de deasupra noastră.

Numai că e în portugheză. „Veţi lucra aici, domnule?” mă întreabă funcţionarul de ghişeu. „Temporar”. Ştampila odată aplicată îmi dă încredere că lucrurile se rezolvă. A trecut o oră de la aterizare.

Sala de bagaje e de două ori mai mică decât cea de la Otopeni. În ea sunt însă sute de oameni nervoşi.

Am ratat bagajele de pe bandă, cât timp am stat la paşapoarte. Cineva a avut grijă însă să mi-l arunce pe al meu într-o margine, laolaltă cu alte zeci.

Am inspiraţia să iau un cărucior şi să mă îndrept spre ceea ce pare a fi o ieşire.

Zeci de călători se mişcă încolo şi încoace pe lângă mine, parcă fără rost. Trăiesc şi eu sentimentul că ieşirea nu e o ieşire ci o intrare în altă coadă, care şerpuieşte pe cel puţin 10 rânduri către afară.

Parcurg întreaga lungime a sălii de mai multe ori. Din fericire, nu se poate intra unde vrei în coadă.

O mulţime de feţe cu veste galbene se asigură că există un soi de ordine. În mijlocul agitaţiei generale, lumina se stinge brusc.

Momentul e primit cu urale şi fluierături de călători. Ar fi chiar amuzant, dacă totodată zeci de copii n-ar începe să plângă.

Motivul noii cozi e un funcţionar, un singur funcţionar, care colectează toate declaraţiile de vamă. Nimeni nu le verifică…

Afară, Sao Paulo, fără soare şi cu câţiva stropi de ploaie…

E toamnă şi la fel de frig ca iarna, care va începe peste o lună.

Asta înseamnă în jur de 15 grade. Brazilienii poartă însă pulovere şi cizme. Totuşi multe dintre ghişeele aeroportului sunt afară în aer liber.

Aveam să văd că în oraş mai toate magazinele şi cafenelele sunt fără pereţi şi arată mai curând că nişte terase. La fel şi ghişeul la care te înscrii pentru taxiul oficial al aeroportului, de unde ţi se dă un tichet. Aici coada e de doar 10 minute şi cred c-am scăpat.

Pentru o maşină aşteaptă însă sute de oameni, întinşi pe aproximativ jumătate de kilometru. Nimeni nu se aşează însă în faţă, nici un şofer de taxi nu se repede să facă un ciubuc.

Doi funcţionari te invită la maşină când îţi vine rândul. Omor timpul cu o colegă din Israel. Pregăteşte editori de imagine de la diverse televiziuni din întreaga lume.

Părinţii ei au plecat din România, cu ani în urmă. Din una în alta îmi spune că ea însăşi e cetăţean român. A fost o singură data la Bucureşti şi nu ştie nici un cuvânt în română.

În schimb ştie mâncărurile tradiţionale… singura moştenire românească din familia sa. Ne despărţim în faţa maşinilor. Ştie totuşi şi câteva înjurături, inevitabile după primirea avută. Pe drum nu m-a atacat nimeni. N-aş fi opus rezistenţă. Autorităţile mă terminaseră oricum: două ore şi jumătate de la aterizare până la taxi.

Tu înţelegi ce spun?

Taxiul de la aeroportul Sao Paulo până în centrul oraşului e ceva mai mult de 100 de reali. Asta înseamnă aproximativ 70 de dolari.

Nu mi s-a părut scump dacă ţii cont că sunt în jur de 25 de kilometri. De altfel viaţa pare destul de ieftină.

Litrul de benzină e sub un dolar, iar cel de biogaz, intens folosit aici, cam tot pe acolo.

Micul dejun cu papaya din abundenţă a costat cam 10 dolari, iar o cartelă de internet aproximativ 5 dolari. Apa la 2 litri e însă cam că în România, 1 dolar şi ceva.

Iar renumiţii pantofi brazilieni sunt în jur de 50 de dolari, la magazinele populare de pe stradă.

Una peste alta a trebuit să schimb bani. Recomandarea e ca la drum în Brazilia să mergi cu cecuri de călătorie. E mai sigur, deşi cu greu le găseşti pe la băncile din Bucureşti. Iar băncile din Sao Paulo îţi vor răpi ceva timp ca să ajungi cu banii în mână.

Banca pe care o caut e într-o clădire de birouri.

Sunt însoţit de Claudio de la biroul brazilian. Înţeleaptă alegere – se va arată mai târziu.

La ghişeul, şi acesta în aer liber, al portarului, mi se cere paşaportul. Fără el nu intru în clădire. Şi nu numai. Tânărul îmi face semn să-mi aşez degetul arătător pe un ecran în faţa sa.

În acelaşi timp cu o cameră miniaturală îmi face o poză. Zâmbesc, îmi face semn să intru.

În faţa mea trei aparate, precum cele de taxare de la metroul din Bucureşti. Mi se arată să pun degetul pe alt ecran. Intru doar dacă amprenta se potriveşte cu cea deja înregistrată.

Cum nu se poate face o confuzie aici, sunt lăsat la etajul 19 al clădirii. Altă cameră de luat vederi. Un dialog în portugheză şi suntem lăsaţi în bancă, nu înainte de-a trece printr-un filtru pentru metale.

Ni se dă un bilet de ordine, deşi nu e un alt client la rând, iar banca are doar două ghişee.

Totuşi când ne vine rândul suntem invitaţi să luăm loc din nou. Au prioritate clienţii vechi, care au început să sosească.

Primirea banilor durează aproape jumătate de oră. Frânturi din dialogul colegului meu cu funcţionara de la bancă nu-mi pot scăpa. Româna şi portugheza se întâlnesc pe ici pe colo, spre mirarea fetei.

Nu ies înainte de a mi se lua din nou amprenta. Sunt tot eu, cu ceva mai mulţi bani la mine, numai bine pregătit pentru o plimbare la ceas de seară pe bulevardele din Sao Paulo.

Sake, por favor

Alegem bulevardul Paulista. Cel mai mai mare şi cunoscut din întreg oraşul.

Aici sunt sediile băncilor, ale marilor magazine dar şi clădiri departamentale. Zgârie-norii te apasă de pe ambele părţi ale străzii. Toate par însă să aiba un aspect ruginit, întunecat.

Lumina a căzut repede, la şase seara era deja întuneric. Iar oraşul chiar în inima sa e mai puţin luminat, chiar şi decât Bucureştiul.

Ni s-a recomandat să nu scoatem aparatele foto. Nici macar aici. Ne învârtim în jurul unui mall local.

Spaţii largi, magazine de lux, nici un supermarket de unde să luăm apă şi fructe. Nu-i nimic, mergem la restaurant. În Sao Paulo trăieşte una dintre marile comunităţi japoneze din lume.

Iar strada Libertad e cartierul general pentru restaurantele japoneze. O străbatem de la cap la coadă înainte de a alege. Intrăm în fiecare restaurant şi ne oprim în cel care are cei mai mulţi japonezi. Nimeni nu vorbeşte engleza, iar noi nu ştim portugheza. Meniul se alege prin semne.

Nu ştim exact ce fel de sushi şi sashimi vom primi, dar ştim măcar mărimea porţiilor. Pentru asta exista limbaj universal. Nu ştim însă că sake-ul se toarnă în căni pătrate, până când dă pe afară. Chelneriţele ne invită să bem şi de pe farfurii. Şi ne mai arată cum se mănâncă supa fără lingură. De furculiţe nu poate fi vorba.

Combinatia A, aleasă, e spectaculoasă şi foarte mare, chiar şi pentru două persoane. Ton, somon şi ceva părţi dintr-o caracatiţă sunt partea principală. Sunt bune şi ne dăm seama că locul e ales bine, pe măsură ce se umple de japonezi.

În total 60 de dolari pentru două persoane. Săptămânile următoare o să vă povestesc şi despre mâncarea braziliană. De mâine înainte e tot ce-o să primim.

La sfârşit taximetristul „îl unge” pe portarul care ne-a chemat taxiul. Clienţii străini sunt buni, mai ales dacă au drum de-o oră până la hotelul de la aeroport. Autostrada care ne scoate afara din oraş are 7 benzi pe un singur sens. E plină şi la 10 seara, dar se merge bine.

De mâine nu o să mai vedem şosele. La Manaus se ajunge doar cu barca sau cu avionul. Patru ore de zbor pentru noi şi-o trezire în zori. O să ajungem în junglă şi începem să ne pregătim de călătoria cu barca.

Manaus însă va avea parte de-o poveste separată.

Prima galerie foto pe care v-o ofer este una pe sărite din tot drumul. Ca și pozele de mai sus. Doar ca să vă faceți o idee. Voi reveni pe parcurs cu unele mai detaliate și cu explicații.

Astăzi

Între timp, Brazilia a ajuns pe un curs politic mai dureros. În 2008, marea problemă era corupția și lupta pe care câțiva reformatori liberali și ecologiști o duceau cu autoritățile centrale.

Acum, dreapta conservatoare a indicat direcția și teoria conform căreia „străinii nu ne dau voie să ne folosim Amazonul în beneficiul nostru” a luat amploare. Tăierile, defrișările și conflictele sociale au ajuns la apogeu.

Această selecție a știrilor BBC vă vor arăta cât de gravă este situația

Aici este o discuție mai veche cu Csibi Magor despre incendiile din Amazon

Cum am trăit o minune cu 100 de mii de italieni

Gândește-te că în fața ta sunt 100 de mii de oameni îmbrăcați în roșu. Steaguri imense flutură, se strigă, se scandează și se cântă. Ole-urile se ridică spre cer. Alte mii de oameni aleargă spre capătul liniei drepte. Toată zona se umple, stau umăr la umăr și se îndreaptă spre podium. Din partea cealaltă, dinspre Parabolica, lumea se adună sub podium. O altă mulțime se lipește de gardul din față. Fumul roșu plutește pe deasupra tuturor. Și apoi mulțimea începe să cânte Fratelli D’Italia ca un val care cuprinde arena și-ți ridică părul din cap.

E unul dintre acele momente care rămân istorie: Ferrari câștigă la Monza, după 9 ani, cu Leclerc. Și eu sunt destul de norocos să fiu acolo.   

Mulțumesc Heineken pentru invitație. A fot un moment special pentru mine, mai ales c-am avut acces în câteva zone închise în mod obișnuit. Am început cu plimbare pe pistă, unde, spre surpriza noastră, am fost aclamați de spectatori. Bine, eram la coada paradei piloților.

Apoi, stupoare! Ne-au dus chiar lângă pistă. Fizic, am stat pe trotuar, cum ar veni. Vedeți aici Parabolica chiar de pe pistă. Pur și simplu am fost lângă mașini. 

Explic un pic mai bine experiența asta genială aici, unde se vede și încleștarea teribilă dintre Leclerc și Hamilton.

Îți las intrarea lui Leclerc în turul final. Oamenii trăiesc cu frenezie tot ce se întâmplă. E o confruntare care te ține tensionat în fiecare secundă. Apropo, aflu cu ocazia asta că majoritatea piloților clipesc o singură dată în timpul unei curse. 

Ce să-ți mai zic? Că am avut parte de o gașcă minunată: Corina Caragea, Cabral, Răzvan Fodor, Nicolai Tand, Simona Corabu de la Heineken. Oameni cu darul povestirii și care s-au bucurat ca niște copii de tot ce li s-a întâmplat. La fel și eu. 

Excepțională deschiderea tuturor vedetelor uriașe pe care le-am întâlnit. Mulți știu deja că David Coulthard mi-a legat șireturile pentru ”că nu mai suport să văd cum îți atârnă o fundă.” Am purtat o discuție  interesantă despre Renaștere, independența Scoției, drepturi politice din România până în Congo, dar și despre copii. Ba, a doua zi ne-a luat la rost că el a mai stat la bere până la patru și că noi unde am fost. 

Iată-l și Jackie Stewart, cu care poți să bei oricând o bere, povestind prima sa cursă de la Monza.

Ne-au primit în garajul lui Red Bull, ne-au dat voie să admirăm în voie mașinile de la linia de standuri, am băut bere cu toate neamurile lumii, i-am văzut pe-ai noștri veniți cu zecile și cu steaguri la cursă, ne-am pozat și umbra, ne-am bucurat de una dintre marile experiențe sportive ale planetei.

Și apoi am admirat cum lumea așteaptă cu modestie și răbdare trei ore ca zona să se elibereze pentru ca mașinile să poată părăsi parcările. Cu râsete, zâmbete și cu sărbătoare în suflet.   

Csibi Magor: ”Dacă am vrea un spațiu pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați de Amazon”.

M-am întâlnit cu Csibi Magor întâia dată acum mai bine de 10 ani. Încerca să demonstreze tuturor că viața poate fi frumoasă și fără tot confortul din jurul nostru. Era vorba de un experiment de o lună în care trebuia ”să-și reducă amprenta de carbon.” Adică să trăiască cu mai puțin din ce-ți dă viața modernă: carne, apă caldă, mașini. Își selecta singur gunoiul, alerga, făcea duș cu apă rece. O nebunie, ați spune. 

Dar nu e singura. Magor a făcut un lucru de neînțeles în România. A renunțat la o slujbă de europarlamentar, acolo unde era vicepreședinte al Comisiei de Mediu doar ca să devină ong-ist. În țara asta, să renunți la așa viață și beneficii ca să te lupți cu morile de vânt, ei bine, asta este chiar de neînțeles. 

Asta era însă pasiunea lui, munca lui, viața lui. Și a făcut mult. A condus ani de zile WWF România, apoi organizația similară din Coreea, a militat și a luptat pentru pădurile virgine, apa și aerul de aici. L-am chemat ca să mă ajute să înțeleg mai bine Amazonul și incendiile sale.   

Aș începe exact cu una dintre afirmațiile care e cea mai puternic vehiculată în ultima perioadă, care spune că Amazonul e plămânul planetei. Dacă e să ne gândim, pădurea din Amazon nu ne generează oxigen. De foarte multe ori vedem informații circulând prin presă spunând că Amazonul produce 20% din oxigenul de pe planetă. Unele spun 20% din dioxidul de carbon de pe glob. Ambele sunt false. E adevărat că din toată populația și din toate ecosistemele de pe planetă, de pe uscat, Amazonul produce 16% din oxigen. Mai există și fitoplanctonul din ocean care produce cam 9% din oxigenul de pe planetă. Ideea e că pădurea face fotosinteza în timpul zilei. Amazonul face 24% din fotosinteza totală de pe planetă. În secunda în care e noapte, începe să respire, exact cum respirăm noi, și undeva la 60% din oxigenul produs de Pădurile Amazoniene este reabsorbit chiar de pădure. Totul e din cauza degradării din Amazon, fiindcă de foarte multe ori sunt aceste arderi de păduri, cu niște oameni care dau foc pădurii pentru a câștiga pământ arabil sau pentru a crește animale. Se întâmplă această intervenție și există din ce în ce mai puțin humus, din ce în ce mai puțin organic în Pădurea Amazoniană, iar ea începe să-și schimbe comportamentul. Am citit un studiu foarte nou care spune că având în vedere comportamentul copacilor și al pădurii care se schimbă, ciclul de respirație se lungește, ciclul de fotosinteză se scurtează. Asta înseamnă că pădurile din Ecuator încep să devină un emițător de dioxid de carbon. Pădurea Amazoniană e vitală, pentru că în acest moment reține o cantitate semnificativă de dioxid de carbon. Când vorbim de focuri, tăieri sau alte intervenții, acel carbon va fi eliberat, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, pentru că și în acest moment avem o problemă semnificativă cu gazele cu efect de seră în atmosfera pământului. Dacă acest lucru se intensifică vom avea probleme și mai mari și se va intensifica acest fenomen. 

Iarăși un lucru contraintuitiv cumva, sau neplăcut, este că, deși agricultorii ard din ce în ce mai multă pădure, din cauză că există foarte puțin oxigen și nu se produce în plus, pământul din Amazon e foarte sărac în humus. Asta înseamnă că odată ce începi agricultura o să dureze o perioadă relativ scurtă și vor avea nevoie de suprafețe din ce în ce mai mari, noi. Presiunea în Amazon nu se oprește până nu va fi distrusă complet. Dacă ne uităm la o pădure din România, aici se produce humus pentru că e un alt fel de ecosistem. Chiar se generează oxigen. În cazul unei entități precum Amazonul, nu. 

Cât de posibil este ca aceste focuri să fie puse

Sunt câteva lucruri. Am citit pe site-ul NASA, care analizează cât de mare este fereastra de formare a focurilor. Fereastra este extrem de restrânsă. În august, iulie târziu, sunt câteva ferestre când ar putea să se întâmple astfel de focare într-o pădure precum Amazonul. Umiditatea este foarte mare, nu e ușor să cauzezi foc. Dacă te uiți în câte locuri se formează, îți dă un indiciu că nu e ceva natural. Nu sunt suprafețe mari dintr-o dată aprinse, ci foarte multe focare. Lucrul bine cunoscut este că foarte mulți fermieri fac orice ca să mai mărească capacitatea. Nu văd ce ar avea de câștigat un ONG din arderea pădurilor. În afară de faptul că au creat un burning platform ca să mai faci un fundraising, nu cred că e motivul primordial, pentru că rămâi fără obiectul muncii. 

Sunt două culturi. Soia și vită, acestea două. Vine din Brazilia inclusiv în România. Din America de Sud se duce furaj peste tot. Conflictul natural, care nu ar trebui să fie atât de natural, e că sunt oameni și aici. Președintele Braziliei este extrem de supărat pe organizațiile care se concentrează pe ecologie, care spun că ce a mai rămas din păduri trebuie protejat, și sunt oameni care spun că, din punct de vedere economic, ar avea sens să se extindă, că pot rade cât mai mult din suprafața pădurii ca să prindă pământ industriile care aduc profit Braziliei. 

Brazilienii se simt atacați de afaturile și amenințările venite din Europa

Nu este un lucru nou, dar iarăși, aici trebuie definit când spunem brazilieni la cine ne referim. Totuși vorbim de comunități locale, de foarte multe grupuri care trăiesc în zona Amazonului și care la rândul lor dau în judecată statul brazilian spunând că au dreptul la pământul lor, la fel cum statul brazilian spune să nu intervenim. Cu toate astea e o ipocrizie. Am văzut când se discuta Acordul de la Paris că statele bogate le spun statelor precum Brazilia sau Indonezia să nu taie, să nu intervină, însă nu spun că suntem dispuși să facem o compensație financiară, căci până la urmă dacă e să ne uităm la Europa sau America de Nord, suprafețe enorme de păduri sau suprafețe naturale au fost distruse sau tăiate. S-a făcut o dezvoltare economică pe seama acestor păduri. Acum să-i spui unei țări unde nivelul de trai nu e la fel de ridicat ca în țările noastre: „Voi nu tăiați, dar nu primiți nimic în schimb” este incorect. Acum faptul că vorbim de un fond de 20 de milioane care să stingă repede niște focuri prin Brazilia aș înțelege. Ei ar spune: „Dacă vreți să rămână pădurile așa cum sunt, dacă vreți să beneficiem cu toții, căci e un beneficiu global, atunci cumva contribuția ar trebui să fie globală”. E un punct sensibil în aceste discuții.

Cred că și intervenția e cu totul și cu totul altfel. Europa are un alt fel de climat. Din păcate, cum reiese din declarații și din manifestarea autorităților de acolo, se poate vedea că nu asta e îngrijorarea lor primordială. Bolsonaro, Președintele Braziliei, a accentuat de foarte multe ori că trebuie să se reducă suprafața pădurilor, că trebuie exploatată, că primează economia și că toate prostiile astea ecologiste trebuie să fie pe planul doi, trei sau să nu fie deloc în țara lui. Nu cred că există o voință reală de a interveni și de a opri astfel de focuri. Mai mult, aceste focuri au fost, mai deschis sau indirect, încurajate de autorităţi. Nu există niciun enforcement care să spună ce pățești. E o problemă extrem de spinoasă. Și alte state, nu doar Brazilia, se confruntă cu această problemă, însă ea are întinderea cea mai mare. 

Până la urmă de ce aș fi eu interesat?

Dacă ne imaginăm viața pentru următorii zece ani și spunem: „Doar atât mă interesează și după mine, potopul!”, nu ar trebui să ne intereseze. Dacă am vrea însă o bătrânețe liniștită, un spațiu de trăit pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați. Vedem cum se schimbă totul în jurul nostru. Anul ăsta și în România, dar și în Europa, am depășit recorduri de căldură. Am reușit să vedem tornade pe care nu le vedeam până acum în România. Apar tot felul de fenomene meteo. Nu neapărat în România, dar în foarte multe locuri, în acest moment, a apărut o problemă a apei. Al șaselea cel mai mare oraș din India, Chennai, a pierdut lacul de acumulare de lângă oraș, din 2018, până în 2019. Lacul din care se acumula toată regiunea a dispărut într-un singur an. Acum 6 milioane de oameni sunt fără apă. Toate aceste trend-uri se vor amplifica. Chiar dacă India pare să fie departe de noi, ne imaginăm o țară în care sunt de la 700, până la un miliard de oameni, în secunda în care ei rămân fără apă, vor începe migrarea. Toate aceste fenomene trebuie privite în ansamblu. Dacă aceste fenomene nu sunt controlate vom avea niște procese pe planetă la care nu ne așteptăm. Nu ne referim doar la evenimente naturale sau cele petrecute în natură, ci inclusiv la reacția oamenilor la aceste evenimente care ne vor face să trăim mai greu. 

În Siria, pe lângă problema politică, pe lângă război, totul a pornit de la niște secete accentuate de-a lungul unor ani, care au făcut ca nivelul de trai și de avuție al populației să scadă foarte mult. De acolo au pornit proteste și un conflict pe care Europa nu a putut deloc să-l gestioneze. Un stat mare din punctul de vedere al Europei, dar destul de mic din punct de vedere planetar a putut să cauzeze aceste probleme unei construcții precum Uniunea Europeană. Ce s-ar întâmpla dacă Pakistanul sau India ar avea o problemă asemănătoare? Sau Africa Subsahariană unde știm că vom aveam probleme? Anul ăsta am văzut recorduri de căldură pe planetă, 65 de grade. Aceste lucruri ar trebui să ne facă să gândim: „Până unde?”

Care este diferența dintre Amazon și Siberia

Am fost acum 8 ani în Kazahstan ca să scriu un reportaj despre Lacul Aral, al patrulea cel mai mare lac de pe planetă care pur și simplu a dispărut. Intervenții. A încercat Brejnev să facă niște plantații de bumbac, de orez. Ideea e că atunci am vorbit cu niște oameni pe tren, din Rusia, care spuneau că de câteva luni nu pot respira în Moscova pentru că ard pădurile și arde subsolul în jurul Moscovei. Diferența dintre Amazon și Rusia e caracterul pădurilor. Nivelul de umiditate în Amazon e foarte crescut. Ca să ardă tot Amazonul e destul de improbabil, însă în Siberia, dacă secetele se prelungesc, pădurile sunt din ce în ce mai expuse și nu e nevoie de intervenții umane, ca foarte mulți fermieri să provoace focuri peste tot. Acolo un singur foc e foarte greu de stins. Pare că vorbim de fenomene naturale. Pe lângă acest lucru, în zona Siberia sunt mii de kilometri unde nu găsești așezăminte umane. Atunci intervenția este extrem de grea. În plus există dezbaterea: stingem focurile sau lăsăm să ardă și se regenerează pădurea natural. În secunda în care se întâmplă acest lucru oriunde, și mai mult dioxid de carbon și monoxid de carbon vor fi emise în atmosferă, ceea ce înseamnă că eforturile noastre de a reduce carbonul, care mai degrabă sunt declarative, nu reale, să nu conteze. Atunci noi suntem undeva în apropierea gradului de încălzire cu 1,5 grade. Toți cercetătorii ne spun că dacă ajungem la 2 grade e ireversibil. Asta înseamnă că orice am face, oricât am reduce noi, acest proces va fi unul care se generează automat, un proces din care nu mai putem ieși. Pe lângă pădure, acum doi ani s-a declarat că din oceanele lumii vor dispărea coloniile de corali. Acest lucru e ireversibil, știm deja că nu putem face nimic ca să oprim acest fenomen. Și de acolo o să avem o cantitate semnificativă de gaze cu efect de seră emanat în atmosferă. Pe lângă acest lucru, biodiversitatea oceanului se va schimba, va scădea. Toate aceste lucruri pornesc o reacție în lanț, la care noi trebuie să reacționăm. Până acum a fost relativ ușor să ne adaptăm, dar cred că problemele de abia acum vor apărea, și va fi mai greu cu adaptarea. 

Cred că până să ajungem acolo avem o mare problemă legată de cum sunt construite lanțurile de aprovizionare. Doar la sistemul nostru alimentar, folosim suprafața Chinei, Mongoliei și Kazahstanului pentru mâncarea pe care o aruncăm în fiecare an. Irosim extrem de mult. De multe ori aud oameni care spun că suntem 7 miliarde, vom fi 9 miliarde și nu vom putea hrăni atâția oameni. Problema nu e că nu am avea hrană, ci că e distribuită foarte prost. În anumite zone e un surplus unde se strică incredibil de mari cantități de hrană, iar în alte locuri nu există deloc hrană. O discuție recentă e despre banane. Sute de milioane de oameni pe planetă au ca sursă primară de hrană bananele cavendish care sunt peste tot în comerț. Există o ciupercă pe care nu o mai putem combate nicicum. A ajuns în America de Sud și dacă se extinde va dispărea o sursă de hrană pentru o bună parte din populație. Peștele ton ar putea ca în 5, 10 ani să nu mai existe deloc. În Oceanul Indian va dispărea pentru o perioadă relativ scurtă și de acolo reacția în lanț. Un om european mediu, doar din pește folosește proteine mai multe decât are el nevoie într-o lună. Doar din pește. Aici nu a fost calculat consumul de carne. Atunci când noi ne schimbăm obiceiurile de consum în felul ăsta, iar consumul de carne e unul dintre efectele principale ale tuturor fenomenelor din jurul nostru, o bună parte dintre păduri sunt distruse tocmai ca să dea loc creșterii animalelor, dar și furajelor care sunt tot pe suprafețele astea. Primul motiv al despăduririlor e agricultura. Ajungem la hrana noastră și dacă am putea mânca o hrană cu un impact mai mic asupra planetei, fără un efort atât de mare am putea. Vorbim aici de vegetale în primul rând. Nu spune nimeni să nu se consume deloc carne, dar nici de 5 ori pe zi, nici întotdeauna vită. Vita ar trebui să fie din când în când. Eu nici nu știam ce e vita când eram copil iar acum e peste tot. Asta e frapant, când vezi oameni care postează: „Vai, trebuie să facem ceva pentru Amazon!”, iar apoi merg cu prietenii să bage un burger de vită.

Magor a lucrat o perioadă bună de timp pentru WWF în Coreea. Ce ne apropie, ce ne desparte?

Organizați da, sunt, dar la nivel de poluare ei reprezintă un alt nivel. Nu putem să comparăm. E una dintre cele mai industrializate țări din lume. Majoritatea telefoanelor oamenilor care ne ascultă acum sunt din Coreea. Televizoarele de acasă, mașinile, mașinile de spălat sunt din Coreea. Chiar m-am uitat de când m-am întors câte mașini coreene sunt la noi. Ei plătesc acest preț. În fiecare dimineață când ieșeam pe stradă în Seul trebuia să deschid o aplicație în care să verific dacă calitatea aerului e destul de bună ca să ies afară fără mască sau cu mască. E o calitate a aerului care nu-ți mai permite să respiri liber. Îți permite, dar șansa ca tu să dezvolți niște boli pe termen mediu și lung sunt foarte foarte mari. În București avem un aer foarte poluat, știm toți asta. Uneori, chiar sunt particule mici de trei ori peste limita admisă, dar cu toate astea nu vezi. În Coreea, când ieși pe stradă, vezi cu ochii liberi poluarea. Prima oară am crezut că e ceață. Nu am văzut zgârie nori în primele două săptămâni cât am stat acolo. Am crezut că e un muson, ceva umiditate, dar am aflat mai târziu că e vorba de poluare. Vezi, simți. Când mergi simți în gură, simți între dinți, dacă faci o activitate sportivă nu înțelegi de ce obosești, de ce te simți rău după. Nici în casă nu poți sta dacă nu ai un aparat care îți curăță aerul. Porți o mască. Foarte mulți oameni cumpără masca aia pe care o vedem la TV, pe care o pui cu două elastice. Aia e mască pentru răceală. Masca pentru poluare e specială. Trebuie să fie cumva pusă pe nas ca să închizi toate spațiile. Ai nevoie de ea fiindcă elimină între 95% și 98% dintre particule. Una dintre preocupările mele în Coreea era ca indiferent ce geantă sau haină iau să am cel puțin o mască nouă la îndemână. Dacă nu, intram în orice supermarket, farmacie și aveau măștile acolo la îndemână. Majoritatea oamenilor, când e poluare mare, umblă cu mască. Mai degrabă oamenii bătrâni refuză să vadă realitatea. Voiam să fac o campanie împotriva poluării punând semne. Voiam să îndemn oamenii să pună un semn pe măști și să le arate autorităților că vor să respire. Pentru mine, care sunt și sportiv și încerc să alerg zilnic era stresant. Aveam o săptămână în care nu am putut să ies să alerg, pentru că științific mi s-a spus că o activitate de 20 de minute o să-mi facă mai mult rău decât bine. 

E mai bine să fii o țară care e foarte poluantă, dar foarte disciplinată decât să fii ca o țară care e undeva pe mijloc, nici noi nu știm pe unde. În Coreea obiceiurile se schimbă peste noapte. Apare o celebritate, spune ceva pe Instagram-ul sau Facebook-ul lui și apare un curent atât de puternic încât schimbă comportamentele peste noapte. Oriunde mergeam toată lumea lua cafea în cupă de plastic cu pai. S-a început o campanie puternică despre ce cauzează paiul la animale. În două săptămâni a dispărut paiul. Toată lumea a renunțat la ceva ce ieri era foarte firesc. Când ei înțeleg că trebuie să facă ceva, fac. Când s-au făcut benzile de circulație nu ai observat nimic ciudat, toată lumea s-a acomodat din prima zi. Era vorba în Seul că dacă te grăbești undeva, iei autobuzul. M-am dat jos de câteva ori din taxi, am stat 5 minute într-un loc, m-am dat jos, am luat autobuzul, în 15 minute eram unde trebuia să ajung. Niciodată nimeni nu se bagă pe banda unică a autobuzului, oricât de mare să fie graba. Nu e nici bordură, nu e nimic, nicio delimitare. O simplă bandă albastră.

Azi dimineață am văzut o poză de la o prietenă din Coreea care s-a mutat în Beijing. Știm imaginile vechi din China când nu se vedea cerul. Azi mi-a trimis o fotografie cu un cer senin, albastru. Cred că acum, rolul de lider pe energie regenerabilă, pe reducerea poluării, nu este Uniunea Europeană, ci mai degrabă zona din Asia. Ei investesc enorm de mult în dezvoltarea mașinilor electrice, pe bază de hidrogen, în energie solară. Ei au capacitatea de a face schimbări foarte rapide. Problema la noi, încă de pe vremea când eu eram în Parlamentul European, e că vorbim despre cum o să reducem noi poluarea, iar din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care în UE s-a redus poluarea a fost Criza Economică, fiindcă nu ne-am permis să poluăm atât de mult.

 

Cum să vizitezi Roma pe aglomerație și caniculă

M-am nimerit în Italia la jumătatea lunii august. Mai rău nu se poate, mi s-a spus. E și foarte cald și foarte aglomerat. Cine mi-a spus asta a avut dreptate întrutotul. E și foarte cald, chiar și pentru italieni, te și calci în picioare. Numai că eu am concediu doar în august, așa c-a trebuit să ne descurcăm și cu una și cu alta. Și vă las aici câteva observații care să vă fie de folos când mergeți acolo. 

Da, Roma e teribil de aglomerată înainte de 15 august. Uriaș de aglomerată, dar doar în zona sa centrală, acolo unde vin turiștii. Dacă ieși de acolo și-ți stabilești câteva obiective o să-ți dai seama că dracul nu e așa negru. Ba, parte din cartiere sunt pustii, căci e luna de vacanță a italienilor. Așadar, cum ieși un pic din centru viața se schimbă. Treci doar o dată pe la Fontana di Trevi și Piazza Navona și cam aia e. În rest sunt minunății de văzut și-ți povestesc imediat.

De cald, a fost teribil de cald doar trei zile. Așa c-am hotărât să le petrecem în muzee. Majoritatea au aer condiționat și poți să stai de la prima oră până după-masă, când devine un pic respirabil afară. Încercați Muzeul de Artă Contemporană, Maxxi, Borghese, Doria Pamphilj, Palazzo Barberini, găsiți alternative de dimineața până seara. 

La Vatican și San Pietro e și aglomerat și căldură. Fiți pregătiți să stați într-o înghesuială sinistră, dar asta până treceți de Capela Sixtină. Când ieșiți de acolo o să vedeți că interesul lumii scade dramatic, astfel încât la Pinacotecă am fost singuri într-o sală, deși mie mi s-a părut că acolo sunt câteva minuni. 

Noi am folosit un Omnia Card/RomaPass. Îți dă acces gratuit la trei obiective principale, pe care ți le alegi din câteva zeci, și reduceri la restul. E valabil doar trei zile, așa că trebuie să fii un pic organizat. Nu e nici ieftin, 70 de euro, dar una peste alta își scoate banii cu toate vizitele plus gratuit pe autobuz, metrou și unele trenuri. Trebuie să citiți exact ce scrie acolo la condiții că noi ne-am luat o țeapă. Deși plătisem cardul, au încetat colaborarea cu Borghese unde am plătit alți bani, nu puțini. Marele avantaj e că-ți dă fast-track peste tot și asta s-a văzut cel mai bine la Vatican, evident. Chiar și așa, însă, trebuie să te programezi din timp peste tot, pe baza cardului. 

Atenție, ce este obiectiv mare, înscrieți-vă la vizitele de dimineață. Chiar de la 8, dacă puteți. O să aveți mai mult spațiu pentru voi. Dacă vreți la Tivoli, în afara Romei, duceți-vă acolo cu primul tren! După aceea, o să puteți intra în grădinile superbe doar după ce stați la o coadă istorică. 

Cardul e util și pentru transport, acolo unde nu am mai plătit nimic vreme de trei zile. Atenție, însă, autobuzele la Roma nu respectă niciun program. Mi s-a explicat că în august au cei mai puțini șoferi, fiind vacanță. Au fost zile când am stat inutil în stații până la o oră. Pentru situații din astea, nu folosiți Uber, care e scump, ci o aplicație de taxi care se numește Free Now. Impecabilă. Taxiuri bune, prețuri mici, oameni veniți la timp. Poți programa mașinile din timp și plătești doar cu cardul din Apple Pay. 

Apropo de asta, Revolut a fost baza la tot ce-am făcut. Pentru cardul obișnuit de la bancă, am plătit comisione mari. De evitat. 

Roma e superbă și e de făcut cu pasul prin toate cartierele sale centrale. O să-ți placă străzile chiar de umbli aiurea Nu te aștepta la cel mai îngrijit sau curat oraș. Au tone de probleme cu gunoiul sau întreținerea unor spații verzi. Centrul turistic este însă curat. De asta plătești o taxă piperată de ședere. Atenție, banii trebuie plătiți la urmă, așa că păstrați ceva bani. În cazul nostru, 126 de euro pentru trei persoane.  

Din ce-am văzut m-a lăsat cu gura căscată Palazzo Barberini. E uluitor, mai ales tavanul făcut de Cortona. Cred c-am stat și m-am zgâit minute în șir. Modul în care pictura devine 3D mi se pare genial. Scuzați-mi impietatea, dar cred că fresca lui Cortona e mai frumoasă decât cea a lui Michelangelo din Capela Sixtină. Iar tablourile, sublime. 

Doria Pamphilj e o bijuterie. Abundența de tablouri geniale, din toate epocile, te va da peste cap. De la italienii renascentiști, la maeștrii flamanzi, totul e o lumină. Trebuie să încercați și să ascultați povestea în care Papa Inocențiu X a lăsat moștenire familiei aceată galerie, dar cu obligația de a o nu înstrăina vreodată. 

Cumva am fost și într-un tur de Caravaggio, inspirați de Radu Paraschivescu și cartea lui, Fluturele Negru. De la Borghese la Vatican, de la Barberini la Doria Pamphilj vei vedea un Caravaggio. Dar mai ales în biserici. La San Luigi dei Francesi o să ai vreme să te uiți în pace la tripticul dedicat Sfântului Matei. Și atenție, vizitele la biserici sunt gratuite. 

Pregătiți-vă cardul! La jumătatea lui august sunt reduceri uriașe în magazinele din Roma. Și când spun uriașe, chiar asta înseamnă. Nu m-au pasionat niciodată cumpărăturile, dar data asta chiar am umplut câteva sacoșe. Mergeți cu încredere! 

Despre mâncare, nu mare lucru. Nu stăm des la restaurant, o rezolvăm la supermarket. În cele două dăți în care am fost la restaurant în centru, pot să spun c-am mâncat banal. Ba, într-o parte, chelnerița româncă ne-a spus și ce să nu mâncăm :).

În fine, bine am mâncat în afara Romei la Frascati și Ciampino, duși de prietenii noștri români care stau acolo. Într-un restaurant sicilian de familie am avut parte de un spectacol de paste. Incredibil de bune, după rețete locale. Dacă aveți vreodată ocazia, Il Limoncello din Ciampino, jos pălăria! Și, desigur,  porchetta, pe stradă. 

Și, da, ai  noștri sunt peste tot. În baruri, restaurante, magazine, în taxiuri, în hoteluri, vei întâlni câte un român muncitor. Toți săritori, toți te vor ajuta, toți îți vor explica ce și cum ai de făcut. Inclusiv un taximetrist m-a salutat în românește. ”Soția e din Focșani,” mi-a spus. Suntem ca acasă și cumva ne construim o casă acolo. 

Foto: Alinka

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră. 

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo. 

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?        

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre. 

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre. 

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!