artiști

Big Brother cu Maria Tănase

Gândiți-vă că într-o seară, în inima Olteniei, Maria Tănase și Fărâmiță Lambru, coboară greșit într-o gară. Trebuie să-și petreacă restul nopții acolo, până vine un alt tren. La una dintre mesele cârciumii din zonă cântă câțiva țigani. Cântă bine. Fărâmiță le aduce două sticle de vin, din partea Doamnei, cum îi spune el. Este în jur de 1953. Maria este o legendă, dar nu toată lumea știe cum arată. Îi cunoaște doar vorba și cântecul. Țiganii se miră și apoi cântă.

Doamnei îi place și vine să cânte cu ei. Vocea Mariei este unică. Se împletește cu cântecul țiganilor și toată gara se pornește într-o petrecere. Așa au luat lucrurile năvală, că, spre dimineață, când a venit trenul, cei doi sunt conduși cu urale și pe brațe. Ea e cea mai iubită, cea mai dorită și cea mai urmărită. 

Cartea lui Stejărel Olaru, apărută la editura Corint este cu siguranță una dintre cărțile momentului în România. Și o să vă explic asta pas cu pas pentru că sunt mai multe perspective care îi pot da acest titlu.

Este o carte ”wow.” Și acesta este termenul care o să vă vină cel mai des în minte. Întâi pentru că o să cunoașteți un personaj ireal, un personaj de o magnitudine uriașă și care umple locul. Un om care lasă urme peste tot unde trece. Orice întâlnire cu ea este de neuitat de către toți cei care au cunoscut-o.

O dată, pentru că este cea mai mare voce pe care o are România. A doua pară pentru că are o dimensiune mitologică. Și gândiți-vă în ce epocă. Una în care informația nu circula atât de repede, nu avea decât vocea și frumusețea să impresioneze. Dar nu uitați, cei mai mulți români nu au văzut-o. Iar ei au spus că este cea mai mare doar auzindu-i vocea. E o vremea în care lumea s-a ridicat în picioare în fața radioului ca s-o aplaude.

Și apoi când au și văzut-o, au zis Doamne! Așa era de frumoasă. Iar când au auzit-o în particular au zis de două ori Doamne. Așa vorbea de colorat. Iar când au auzit poveștile desprea ea au zis de trei ori Doamne

Dar poate vă întrebați acum ce este așa diferit în această carte. Doar mai există biografii ale Mariei, scrise chiar de apropiați ai ei. Aceasta, însă, este o biografie științifică. Și una care ne oferă un paradox, stimați cetățeni. Este o biografie oficială și cea mai corectă și mai aproape de adevăr din câte au existat vreodată.

De ce? Pentru că Stejărel Olaru alcătuiește această biografie nu numai pe baza unor mărturii și cărți ale vremii, dar mai ales pe baza rapoartelor serviciilor secrete din România. Cumva, în această situație, Securitatea și serviciile secrete din România au lăsat ceva în urmă. Și spun asta cu un nod în gât. Nu cred c-a fost personaj istoric mai noi a cărei viață privată să fi fost călcată în picioare de autoritățile comuniste. 

Maria Tănase a fost supravegheată zi de zi, ani buni. A fost înregistrată, turnată, i s-au pus microfoane, a fost urmărită de ofițeri din diverse structuri ale statului. Involuntar, ei au realizat cea mai precisă biografie a artistei. Și pe baza benzilor de magnetofon pe care s-au păstrat vocile ei și ale interlocutorilor. Există un volum întreg cu stenograme din casa Mariei pe care Stejărel Olaru le pune în această carte. Și alte volume cu mărturii ale informatorilor. 

Tehnic, ce-a făcut Stejărel Olarul este să pună toate aceste rapoarte cap la cap și să ne pună în casa Mariei. Practic suntem la masă cu ea, în casa ei. O auzim pe ea, îl auzim pe soțul ei, îi auzim pe cei din jurul ei. Îi auzim pe ofițerii de securitate,. Este ca și cum ne-am plimba prin această poveste și am vedea un film derulat înainte și înapoi. Mai mult, cartea are un aspect de Big Brother în viața Mariei Tănase. Iar Stejărel Olarul îl realizează magistral.

Incredibilă și extrem de relevantă relatarea informatorului Petre Gusti care spune: ”că nu e interesată de partid, că umblă dezgolită în culise, că se lasă repede”, dar că atunci când trebuie să cânte ”nimic nu o poate împiedica. nici boala, nici răceala”

Și mai face un lucru senzațional Stejărel Olaru. Stabilește contextul. Ne povestește pe baza acelorași arhive și cercetări cine sunt personajele, ce rol au ele, ce-au făcut în timp și cum s-au raportat la viață. E ca o imensă pânză de paianjen având-o în centru pe Maria și apoi care se întinde la fiecare personaj.

Poate vă întrebați ce o să aflăm nou.

Dimensiunea personajului. O icoană a muzicii, cea mai iubită cântăreață, dar cu o gură neegalată când vine vorba de înjurat și de suduit. O făcea mai bine ca un bărbat. Desfrânată de-i speria pe cei din jur, dar iubind trei bărbați cu o pasiune cum numai în cărți găsești. O să aveți lista iubiților ei, inclusiv Brâncuși, dar și iluștri necunoscuți care au turnat-o la Securitate, imediat ce ieșeau din pat. 

Apoi, mai rar să găsești scrisoare de dragoste și de iertare cum i-a scris ea pe patul morții lui Clary Sachelarie. ”Tătuță, să știi că toate mângăierile mele, atâtea câte au fost, au fost adevărate.”

Fabulos de bogată, dar de fiecare dată în lipsă de bani. Plină de datorii, dar trăind în lux mereu. Aruncând cu banii pe prostii, dar împărțind tot ce câștiga la oamenii săraci și în nevoie. Nu a fost sărac căruia să nu-i dea și cămașa de pe ea. Câștigând câte 12 mii pe seara de cântat, dar neavând 200 de lei de mâncare. 

Lucrând cu Securitatea și Siguranța, turnând și scriind rapoarte, dar salvând o grămadă de oameni și netrădând pe nimeni. Onestă față de ea însăși până la disperare.

Dar cel mai important lucru pe care o să-l aflați de aici este onestitatea ei față de meserie. Indiferent de ce-a făcut, de ce-a trăit, și de ce-a apus, Maria și-a iubit meseria și nu a trădat-o niciodată. Nici când comuniștii au pus-o să cânte tot felul de prostii și atunci când au umilit-o și înjosit-o sau i-au interzis cântecele. Cred că, de fapt, cartea lui Stejărel Olaru găsește marea temelie a iubirii pe care această femeie o are în România: ea nu și-a trădat meseria niciodată. Și lumea simte asta. Maria nu a cântat niciodată mizeriile comuniste. Gura aia a iei incredibil de bogată, nu s-a spurcat niciodată cu crezul în partid. Și poporul a simțit asta și a purtat-o ca pe o icoană. 

 

”La 14 ani eram în gară la București, fără să știu pe nimeni”

Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat. 

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți. 

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă.  Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit! 

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă  ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun. 

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall. 

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni.  Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați. 

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau. 

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.     

 

 

Edy Chereji, Untold: ”Sunt uimiți când le spunem că nu avem autostradă.”

Mi-am dorit mult să stau de vorbă cu unul dintre organizatorii Untold. Cred că ei sunt exemplul cel mai bun că românii pot reuși. Că nu suntem o nație care are deficiențe organizatorice. Că avem minte, stăruință, disciplină și că putem face împreună lucruri relevante. Să aduni o sută de mii de oameni într-un oraș, iar acest lucru să fie un succes, mi se pare important. 

Mi se pare important că în fiecare an România primește câte o lecție despre ce ar fi putut să fie cu oamenii potriviți în locurile potrivite. Fiecare dintre ei, putea avea această experiență în străinătate, dar au arătat că România chiar e parte din lumea civilizată. Aceasta este prima și cea mai bună experiență a Untold-ului. 

Am stat de vorbă cu Edy Chereji, directorul de marketing și comunicare al Untold și le-am ascultat povestea. Povestea unor oameni de 30 de ani care au spus că România poate fi rescrisă. Până la urmă e vorba și de speranță.

Iată cele mai importante declarații. 

Untold este și o experiență. Nu este vorba doar de un festival. E un city-break într-un oraș care arată foarte multe. Atmosfera este similară cu a oricărui festival din lume. Ești mereu cu străini acolo. Ce mi se pare interesant e că lumea vorbește în engleză, chiar dacă sunt români. Avem până la 35 de mii de oameni care vin din străinătate. Uite, sunt sud-americani care vin special să-l vadă pe Armin în Europa. Mulți vin aici să descopere și țări pe care altfel nu le-ar vizita.

Avem o afacere sustenabilă. Avem o afacere independentă financiar. Doar la prima ediție am fost finanțați cu opt la sută din buget de Primăria Cluj. Dar asta s-a întâmplat doar la prima ediție. Ne finanțăm doar din parteneri și din bilete și abonamente. Datorită brandurilor reușim să oferim un preț de România. Stăm undeva între 430 și 750 de lei. Și asta le și comunicăm multor străini: ”că e cel mai confortabil preț de festival.” Dar la fel de important este că ”ai cea mai lungă perioadă de petrecere. Noi nu ne oprim peste noapte, ci o ținem până la zece dimineața.”

Există situații în care lumea te refuză din cauză că nu este autostradă. Când ai un turneu în Europa și trebuie să vii în România cu o deviere de 7-8 ore, asta contează. E un impediment. Dar una peste alta, România a devenit interesantă și poate e și meritul nostru. 

Fiecare artist are o chestiune haioasă în contract. Deși exemplele sunt ciudate, aceste cerințe apar în contractul artiștilor ca să verifice vigilența și seriozitatea organizatorilor. Cineva ne-a cerut un lemur. Alți artiști au cerut un ceas Rolex de mână. Mi s-a părut ciudat că un ceas costa cât concertul lui. Dar era doar un test.

Artiștii își iau energia de la public. Așa pot rezista 5-6-7 ore. Mai greu este pentru oamenii din spate. Noi avem poze cu ei căzuți la 7-8 dimineața și Armin încă mixa. În timp ce mixează trebuie să bea, trebuie să mănânce. Are nevoie de lichide, trebuie să meargă la toaletă. Dar pentru asta nu are mai mult de două minute. Când iese, este extenuat și extaziat în același timp. Dar mai rămâne între oameni.

În zilele acelea apucăm să dormim cam 2-4 ore pe noapte în timpul festivalului. Oamenii din echipă sunt dedicați și le place ce au de făcut. Suntem foarte tineri și cred că încă putem să rezistăm. Nu reușim să vedem foarte mult din festival. Îl vedem la after-movie. 

 

Fericirea și grijile lui Smiley

Mi-a fost greu să fac interviul cu Smiley. Pentru că e mereu alături de tine și se pare că-l știi dintotdeauna. Nu vi se pare că e baiatul acela de treabă căruia i-ai încredința mașina ta o lună-două și ești sigur-sigur că o aduce înapoi? Nu vi se pare că e ginerele perfect, că dă bună ziua la toată lumea? Sunt sigur că atunci când merge la iubita lui acasă se duce cu flori pentru mama ei.

Și apropo de iubită, cred c-ar trebui să-l întreb de iubită. Cine este ea? Este? De ce o ascunde? Doar că n-am să fac asta. Nu mi-e clar de ce. Sau poate știu. Cred că îi place intimitatea lui. Cred că ne arată atât cât ar trebui să știm despre el. De fapt, atât cât trebuie să stabilești o relație normală cu cei din jurul tău. 

De asta am vrut să știu unde fuge omul acesta când apucă să fugă. Ce vede el de pe scenă atunci când se uită în ochii voștri? Cum arată fericirea, doar că el îmi spune că are griji. Chiar așa ce griji ar putea să aibă Smiley pe lumea asta?

Și m-am apucat de interviu. El s-a dat parțial la radio și e și pe Facebook. Am vrut să-l editez pentru blog, să vă arăt părțile care mie mi-au plăcut cel mai tare. Știu părțile cele mai bune pentru că mă uit în ochii și la mâinile invitaților atunci când vorbesc. Și ele îți povestesc totul. 

Nu am reușit să-l tai, însă. E firesc. Se leagă totul. E rotund, e complet. Dacă-l tai îi pierzi mesajul și adevărul. Așa că azi o să dau doar o parte. Ce-o să auziți?

”Nu fac lucrurile doar ca să fie. Pun mare preț pe ce-mi place mie. Fiecare piesă are ceva real și multă muncă. Absolut tot ce-am construit eu în cariera mea e pe bune.”  

”Eu nu mi-am dorit să fiu un model. Nu mi-am dorit să fiu cineva. Eu mi-am dorit să fac muzică. ”

”Când cineva zice ceva de tine rău, alea îți rămân în cap. Când eram mai mic mă afectau foarte tare. Cred că cel mai important pentru mine este să fac ce simt eu.”

”Eu oricum sunt privit ca un dansator. Păi ce, ăla cântă? Nici nu pretind c-am cea mai strălucitoare voce din România, dar nici nu mi-am dorit asta”

”E foarte interesant cât de mult ne pasă de părerea unor oameni pentru care nu însemnăm nimic și care nu înseamnă nimic pentru noi.”

”Am perioade din zi în care vreau să stau eu singur cu mine. Am perioade din an în care nu vreau să stau cu mulți oameni. Atunci lucrez.”

”Cea mai grea poveste este să nu stai în calea inspirației. De obicei, ea vine în stare nealterată și tu o strici cu stiluri, cu ce se cere și asta e greșit.”

O să vedeți și serialele lui preferate, dar și cine campion la FIFA în HaHaHa Production, dar și ce-a însemnat asta pentru studio. Enjoy!

 

 

 

The Motans: dacă zece oameni cred în piesele mele, sunt mândru

E născut de Sfântul Ilie și așa ar fi trebuit să-l cheme. Dar mama lui nu-l suporta pe Ilie din sat, așa că l-a numit Denis. Iar tatăl avea să și-l cunoască ceva mai târziu. Armata sovietică era lungă și puțin îngăduitoare cu soldații săi, chiar dacă li se năștea un fiu. 

Este începutul unei povești care în următorii nu spunea nimic despre succesul unui artist extraordinar. Denis Roabeș este unul dintre cei mai citiți poeți din muzica românească. Nici el nu știe până unde merge talentul lui strunit cu cel mai a dracului viciu: țigara. Poezie și o muzică izvorâtă din senin. ”Uneori, e un cadou.”

The Motans îmi povestește în interviul său despre primele job-uri pe care le-a avut la Chișinău și la Moscova. De la manipulator în depozit, la șeful depozitului. De la chelner la șeful unei afaceri care îi aducea câteva mii de euro pe lună. ”Nu era de mine. Era un chin.”

Și un fel de nostalgie față de Moscova. ”Moscova e pe dos față de București. În București, dacă zâmbești cuiva, își întoarce privirea. La Moscova râde la tine.”

Și despre mama sa. ”Ne scriem zilnic. Măcar o inimioară ne trimitem. Eu aș fi tare mândru să fiu numit fiul doamnei Tatiana.”