amazon

Csibi Magor: ”Dacă am vrea un spațiu pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați de Amazon”.

M-am întâlnit cu Csibi Magor întâia dată acum mai bine de 10 ani. Încerca să demonstreze tuturor că viața poate fi frumoasă și fără tot confortul din jurul nostru. Era vorba de un experiment de o lună în care trebuia ”să-și reducă amprenta de carbon.” Adică să trăiască cu mai puțin din ce-ți dă viața modernă: carne, apă caldă, mașini. Își selecta singur gunoiul, alerga, făcea duș cu apă rece. O nebunie, ați spune. 

Dar nu e singura. Magor a făcut un lucru de neînțeles în România. A renunțat la o slujbă de europarlamentar, acolo unde era vicepreședinte al Comisiei de Mediu doar ca să devină ong-ist. În țara asta, să renunți la așa viață și beneficii ca să te lupți cu morile de vânt, ei bine, asta este chiar de neînțeles. 

Asta era însă pasiunea lui, munca lui, viața lui. Și a făcut mult. A condus ani de zile WWF România, apoi organizația similară din Coreea, a militat și a luptat pentru pădurile virgine, apa și aerul de aici. L-am chemat ca să mă ajute să înțeleg mai bine Amazonul și incendiile sale.   

Aș începe exact cu una dintre afirmațiile care e cea mai puternic vehiculată în ultima perioadă, care spune că Amazonul e plămânul planetei. Dacă e să ne gândim, pădurea din Amazon nu ne generează oxigen. De foarte multe ori vedem informații circulând prin presă spunând că Amazonul produce 20% din oxigenul de pe planetă. Unele spun 20% din dioxidul de carbon de pe glob. Ambele sunt false. E adevărat că din toată populația și din toate ecosistemele de pe planetă, de pe uscat, Amazonul produce 16% din oxigen. Mai există și fitoplanctonul din ocean care produce cam 9% din oxigenul de pe planetă. Ideea e că pădurea face fotosinteza în timpul zilei. Amazonul face 24% din fotosinteza totală de pe planetă. În secunda în care e noapte, începe să respire, exact cum respirăm noi, și undeva la 60% din oxigenul produs de Pădurile Amazoniene este reabsorbit chiar de pădure. Totul e din cauza degradării din Amazon, fiindcă de foarte multe ori sunt aceste arderi de păduri, cu niște oameni care dau foc pădurii pentru a câștiga pământ arabil sau pentru a crește animale. Se întâmplă această intervenție și există din ce în ce mai puțin humus, din ce în ce mai puțin organic în Pădurea Amazoniană, iar ea începe să-și schimbe comportamentul. Am citit un studiu foarte nou care spune că având în vedere comportamentul copacilor și al pădurii care se schimbă, ciclul de respirație se lungește, ciclul de fotosinteză se scurtează. Asta înseamnă că pădurile din Ecuator încep să devină un emițător de dioxid de carbon. Pădurea Amazoniană e vitală, pentru că în acest moment reține o cantitate semnificativă de dioxid de carbon. Când vorbim de focuri, tăieri sau alte intervenții, acel carbon va fi eliberat, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, pentru că și în acest moment avem o problemă semnificativă cu gazele cu efect de seră în atmosfera pământului. Dacă acest lucru se intensifică vom avea probleme și mai mari și se va intensifica acest fenomen. 

Iarăși un lucru contraintuitiv cumva, sau neplăcut, este că, deși agricultorii ard din ce în ce mai multă pădure, din cauză că există foarte puțin oxigen și nu se produce în plus, pământul din Amazon e foarte sărac în humus. Asta înseamnă că odată ce începi agricultura o să dureze o perioadă relativ scurtă și vor avea nevoie de suprafețe din ce în ce mai mari, noi. Presiunea în Amazon nu se oprește până nu va fi distrusă complet. Dacă ne uităm la o pădure din România, aici se produce humus pentru că e un alt fel de ecosistem. Chiar se generează oxigen. În cazul unei entități precum Amazonul, nu. 

Cât de posibil este ca aceste focuri să fie puse

Sunt câteva lucruri. Am citit pe site-ul NASA, care analizează cât de mare este fereastra de formare a focurilor. Fereastra este extrem de restrânsă. În august, iulie târziu, sunt câteva ferestre când ar putea să se întâmple astfel de focare într-o pădure precum Amazonul. Umiditatea este foarte mare, nu e ușor să cauzezi foc. Dacă te uiți în câte locuri se formează, îți dă un indiciu că nu e ceva natural. Nu sunt suprafețe mari dintr-o dată aprinse, ci foarte multe focare. Lucrul bine cunoscut este că foarte mulți fermieri fac orice ca să mai mărească capacitatea. Nu văd ce ar avea de câștigat un ONG din arderea pădurilor. În afară de faptul că au creat un burning platform ca să mai faci un fundraising, nu cred că e motivul primordial, pentru că rămâi fără obiectul muncii. 

Sunt două culturi. Soia și vită, acestea două. Vine din Brazilia inclusiv în România. Din America de Sud se duce furaj peste tot. Conflictul natural, care nu ar trebui să fie atât de natural, e că sunt oameni și aici. Președintele Braziliei este extrem de supărat pe organizațiile care se concentrează pe ecologie, care spun că ce a mai rămas din păduri trebuie protejat, și sunt oameni care spun că, din punct de vedere economic, ar avea sens să se extindă, că pot rade cât mai mult din suprafața pădurii ca să prindă pământ industriile care aduc profit Braziliei. 

Brazilienii se simt atacați de afaturile și amenințările venite din Europa

Nu este un lucru nou, dar iarăși, aici trebuie definit când spunem brazilieni la cine ne referim. Totuși vorbim de comunități locale, de foarte multe grupuri care trăiesc în zona Amazonului și care la rândul lor dau în judecată statul brazilian spunând că au dreptul la pământul lor, la fel cum statul brazilian spune să nu intervenim. Cu toate astea e o ipocrizie. Am văzut când se discuta Acordul de la Paris că statele bogate le spun statelor precum Brazilia sau Indonezia să nu taie, să nu intervină, însă nu spun că suntem dispuși să facem o compensație financiară, căci până la urmă dacă e să ne uităm la Europa sau America de Nord, suprafețe enorme de păduri sau suprafețe naturale au fost distruse sau tăiate. S-a făcut o dezvoltare economică pe seama acestor păduri. Acum să-i spui unei țări unde nivelul de trai nu e la fel de ridicat ca în țările noastre: „Voi nu tăiați, dar nu primiți nimic în schimb” este incorect. Acum faptul că vorbim de un fond de 20 de milioane care să stingă repede niște focuri prin Brazilia aș înțelege. Ei ar spune: „Dacă vreți să rămână pădurile așa cum sunt, dacă vreți să beneficiem cu toții, căci e un beneficiu global, atunci cumva contribuția ar trebui să fie globală”. E un punct sensibil în aceste discuții.

Cred că și intervenția e cu totul și cu totul altfel. Europa are un alt fel de climat. Din păcate, cum reiese din declarații și din manifestarea autorităților de acolo, se poate vedea că nu asta e îngrijorarea lor primordială. Bolsonaro, Președintele Braziliei, a accentuat de foarte multe ori că trebuie să se reducă suprafața pădurilor, că trebuie exploatată, că primează economia și că toate prostiile astea ecologiste trebuie să fie pe planul doi, trei sau să nu fie deloc în țara lui. Nu cred că există o voință reală de a interveni și de a opri astfel de focuri. Mai mult, aceste focuri au fost, mai deschis sau indirect, încurajate de autorităţi. Nu există niciun enforcement care să spună ce pățești. E o problemă extrem de spinoasă. Și alte state, nu doar Brazilia, se confruntă cu această problemă, însă ea are întinderea cea mai mare. 

Până la urmă de ce aș fi eu interesat?

Dacă ne imaginăm viața pentru următorii zece ani și spunem: „Doar atât mă interesează și după mine, potopul!”, nu ar trebui să ne intereseze. Dacă am vrea însă o bătrânețe liniștită, un spațiu de trăit pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați. Vedem cum se schimbă totul în jurul nostru. Anul ăsta și în România, dar și în Europa, am depășit recorduri de căldură. Am reușit să vedem tornade pe care nu le vedeam până acum în România. Apar tot felul de fenomene meteo. Nu neapărat în România, dar în foarte multe locuri, în acest moment, a apărut o problemă a apei. Al șaselea cel mai mare oraș din India, Chennai, a pierdut lacul de acumulare de lângă oraș, din 2018, până în 2019. Lacul din care se acumula toată regiunea a dispărut într-un singur an. Acum 6 milioane de oameni sunt fără apă. Toate aceste trend-uri se vor amplifica. Chiar dacă India pare să fie departe de noi, ne imaginăm o țară în care sunt de la 700, până la un miliard de oameni, în secunda în care ei rămân fără apă, vor începe migrarea. Toate aceste fenomene trebuie privite în ansamblu. Dacă aceste fenomene nu sunt controlate vom avea niște procese pe planetă la care nu ne așteptăm. Nu ne referim doar la evenimente naturale sau cele petrecute în natură, ci inclusiv la reacția oamenilor la aceste evenimente care ne vor face să trăim mai greu. 

În Siria, pe lângă problema politică, pe lângă război, totul a pornit de la niște secete accentuate de-a lungul unor ani, care au făcut ca nivelul de trai și de avuție al populației să scadă foarte mult. De acolo au pornit proteste și un conflict pe care Europa nu a putut deloc să-l gestioneze. Un stat mare din punctul de vedere al Europei, dar destul de mic din punct de vedere planetar a putut să cauzeze aceste probleme unei construcții precum Uniunea Europeană. Ce s-ar întâmpla dacă Pakistanul sau India ar avea o problemă asemănătoare? Sau Africa Subsahariană unde știm că vom aveam probleme? Anul ăsta am văzut recorduri de căldură pe planetă, 65 de grade. Aceste lucruri ar trebui să ne facă să gândim: „Până unde?”

Care este diferența dintre Amazon și Siberia

Am fost acum 8 ani în Kazahstan ca să scriu un reportaj despre Lacul Aral, al patrulea cel mai mare lac de pe planetă care pur și simplu a dispărut. Intervenții. A încercat Brejnev să facă niște plantații de bumbac, de orez. Ideea e că atunci am vorbit cu niște oameni pe tren, din Rusia, care spuneau că de câteva luni nu pot respira în Moscova pentru că ard pădurile și arde subsolul în jurul Moscovei. Diferența dintre Amazon și Rusia e caracterul pădurilor. Nivelul de umiditate în Amazon e foarte crescut. Ca să ardă tot Amazonul e destul de improbabil, însă în Siberia, dacă secetele se prelungesc, pădurile sunt din ce în ce mai expuse și nu e nevoie de intervenții umane, ca foarte mulți fermieri să provoace focuri peste tot. Acolo un singur foc e foarte greu de stins. Pare că vorbim de fenomene naturale. Pe lângă acest lucru, în zona Siberia sunt mii de kilometri unde nu găsești așezăminte umane. Atunci intervenția este extrem de grea. În plus există dezbaterea: stingem focurile sau lăsăm să ardă și se regenerează pădurea natural. În secunda în care se întâmplă acest lucru oriunde, și mai mult dioxid de carbon și monoxid de carbon vor fi emise în atmosferă, ceea ce înseamnă că eforturile noastre de a reduce carbonul, care mai degrabă sunt declarative, nu reale, să nu conteze. Atunci noi suntem undeva în apropierea gradului de încălzire cu 1,5 grade. Toți cercetătorii ne spun că dacă ajungem la 2 grade e ireversibil. Asta înseamnă că orice am face, oricât am reduce noi, acest proces va fi unul care se generează automat, un proces din care nu mai putem ieși. Pe lângă pădure, acum doi ani s-a declarat că din oceanele lumii vor dispărea coloniile de corali. Acest lucru e ireversibil, știm deja că nu putem face nimic ca să oprim acest fenomen. Și de acolo o să avem o cantitate semnificativă de gaze cu efect de seră emanat în atmosferă. Pe lângă acest lucru, biodiversitatea oceanului se va schimba, va scădea. Toate aceste lucruri pornesc o reacție în lanț, la care noi trebuie să reacționăm. Până acum a fost relativ ușor să ne adaptăm, dar cred că problemele de abia acum vor apărea, și va fi mai greu cu adaptarea. 

Cred că până să ajungem acolo avem o mare problemă legată de cum sunt construite lanțurile de aprovizionare. Doar la sistemul nostru alimentar, folosim suprafața Chinei, Mongoliei și Kazahstanului pentru mâncarea pe care o aruncăm în fiecare an. Irosim extrem de mult. De multe ori aud oameni care spun că suntem 7 miliarde, vom fi 9 miliarde și nu vom putea hrăni atâția oameni. Problema nu e că nu am avea hrană, ci că e distribuită foarte prost. În anumite zone e un surplus unde se strică incredibil de mari cantități de hrană, iar în alte locuri nu există deloc hrană. O discuție recentă e despre banane. Sute de milioane de oameni pe planetă au ca sursă primară de hrană bananele cavendish care sunt peste tot în comerț. Există o ciupercă pe care nu o mai putem combate nicicum. A ajuns în America de Sud și dacă se extinde va dispărea o sursă de hrană pentru o bună parte din populație. Peștele ton ar putea ca în 5, 10 ani să nu mai existe deloc. În Oceanul Indian va dispărea pentru o perioadă relativ scurtă și de acolo reacția în lanț. Un om european mediu, doar din pește folosește proteine mai multe decât are el nevoie într-o lună. Doar din pește. Aici nu a fost calculat consumul de carne. Atunci când noi ne schimbăm obiceiurile de consum în felul ăsta, iar consumul de carne e unul dintre efectele principale ale tuturor fenomenelor din jurul nostru, o bună parte dintre păduri sunt distruse tocmai ca să dea loc creșterii animalelor, dar și furajelor care sunt tot pe suprafețele astea. Primul motiv al despăduririlor e agricultura. Ajungem la hrana noastră și dacă am putea mânca o hrană cu un impact mai mic asupra planetei, fără un efort atât de mare am putea. Vorbim aici de vegetale în primul rând. Nu spune nimeni să nu se consume deloc carne, dar nici de 5 ori pe zi, nici întotdeauna vită. Vita ar trebui să fie din când în când. Eu nici nu știam ce e vita când eram copil iar acum e peste tot. Asta e frapant, când vezi oameni care postează: „Vai, trebuie să facem ceva pentru Amazon!”, iar apoi merg cu prietenii să bage un burger de vită.

Magor a lucrat o perioadă bună de timp pentru WWF în Coreea. Ce ne apropie, ce ne desparte?

Organizați da, sunt, dar la nivel de poluare ei reprezintă un alt nivel. Nu putem să comparăm. E una dintre cele mai industrializate țări din lume. Majoritatea telefoanelor oamenilor care ne ascultă acum sunt din Coreea. Televizoarele de acasă, mașinile, mașinile de spălat sunt din Coreea. Chiar m-am uitat de când m-am întors câte mașini coreene sunt la noi. Ei plătesc acest preț. În fiecare dimineață când ieșeam pe stradă în Seul trebuia să deschid o aplicație în care să verific dacă calitatea aerului e destul de bună ca să ies afară fără mască sau cu mască. E o calitate a aerului care nu-ți mai permite să respiri liber. Îți permite, dar șansa ca tu să dezvolți niște boli pe termen mediu și lung sunt foarte foarte mari. În București avem un aer foarte poluat, știm toți asta. Uneori, chiar sunt particule mici de trei ori peste limita admisă, dar cu toate astea nu vezi. În Coreea, când ieși pe stradă, vezi cu ochii liberi poluarea. Prima oară am crezut că e ceață. Nu am văzut zgârie nori în primele două săptămâni cât am stat acolo. Am crezut că e un muson, ceva umiditate, dar am aflat mai târziu că e vorba de poluare. Vezi, simți. Când mergi simți în gură, simți între dinți, dacă faci o activitate sportivă nu înțelegi de ce obosești, de ce te simți rău după. Nici în casă nu poți sta dacă nu ai un aparat care îți curăță aerul. Porți o mască. Foarte mulți oameni cumpără masca aia pe care o vedem la TV, pe care o pui cu două elastice. Aia e mască pentru răceală. Masca pentru poluare e specială. Trebuie să fie cumva pusă pe nas ca să închizi toate spațiile. Ai nevoie de ea fiindcă elimină între 95% și 98% dintre particule. Una dintre preocupările mele în Coreea era ca indiferent ce geantă sau haină iau să am cel puțin o mască nouă la îndemână. Dacă nu, intram în orice supermarket, farmacie și aveau măștile acolo la îndemână. Majoritatea oamenilor, când e poluare mare, umblă cu mască. Mai degrabă oamenii bătrâni refuză să vadă realitatea. Voiam să fac o campanie împotriva poluării punând semne. Voiam să îndemn oamenii să pună un semn pe măști și să le arate autorităților că vor să respire. Pentru mine, care sunt și sportiv și încerc să alerg zilnic era stresant. Aveam o săptămână în care nu am putut să ies să alerg, pentru că științific mi s-a spus că o activitate de 20 de minute o să-mi facă mai mult rău decât bine. 

E mai bine să fii o țară care e foarte poluantă, dar foarte disciplinată decât să fii ca o țară care e undeva pe mijloc, nici noi nu știm pe unde. În Coreea obiceiurile se schimbă peste noapte. Apare o celebritate, spune ceva pe Instagram-ul sau Facebook-ul lui și apare un curent atât de puternic încât schimbă comportamentele peste noapte. Oriunde mergeam toată lumea lua cafea în cupă de plastic cu pai. S-a început o campanie puternică despre ce cauzează paiul la animale. În două săptămâni a dispărut paiul. Toată lumea a renunțat la ceva ce ieri era foarte firesc. Când ei înțeleg că trebuie să facă ceva, fac. Când s-au făcut benzile de circulație nu ai observat nimic ciudat, toată lumea s-a acomodat din prima zi. Era vorba în Seul că dacă te grăbești undeva, iei autobuzul. M-am dat jos de câteva ori din taxi, am stat 5 minute într-un loc, m-am dat jos, am luat autobuzul, în 15 minute eram unde trebuia să ajung. Niciodată nimeni nu se bagă pe banda unică a autobuzului, oricât de mare să fie graba. Nu e nici bordură, nu e nimic, nicio delimitare. O simplă bandă albastră.

Azi dimineață am văzut o poză de la o prietenă din Coreea care s-a mutat în Beijing. Știm imaginile vechi din China când nu se vedea cerul. Azi mi-a trimis o fotografie cu un cer senin, albastru. Cred că acum, rolul de lider pe energie regenerabilă, pe reducerea poluării, nu este Uniunea Europeană, ci mai degrabă zona din Asia. Ei investesc enorm de mult în dezvoltarea mașinilor electrice, pe bază de hidrogen, în energie solară. Ei au capacitatea de a face schimbări foarte rapide. Problema la noi, încă de pe vremea când eu eram în Parlamentul European, e că vorbim despre cum o să reducem noi poluarea, iar din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care în UE s-a redus poluarea a fost Criza Economică, fiindcă nu ne-am permis să poluăm atât de mult.

 

De ce arde Amazonul și cine-i pune foc

E un peisaj bizar. În stânga pădurea tropicală e ca o perie: palmieri, nuci brazilieni, arbuşti, liane, flori şi-o grămadă de insecte care bâzâie neîntrerupt. în stânga e un lan de soia, aproape de maturitate, cu frunzele galbene.

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac.

Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi.

Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent.

Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export. Pe aproape toate le-a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul.

Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele şi pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon.

Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi pădurea, dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

Acest text l-am scris în primăvara anului 2008, în localitatea Santarem din mijlocul Amazonului. Mă aflam acolo pentru o expediție jurnalistică fără precedent, organizată de BBC. Alături de jurnaliști de pe toată planeta, am stat două săptămâni în Amazon pentru a înțelege cum funcționează biologic și social acest mediu teribil de complicat. 

I-am cunoscut pe toți cei implicați în toată bătălia pentru Amazon, căci acolo se duce o uriașă bătălie. Am ascultat ce spun apărătorii mediului, ce spun marii fermieri, companiile uriașe din zonă și ce spun autoritățile. Și am hotărât să vă povestesc din nou acum, odată ce lumea privește cu uimire și îngrijorare la focurile din Amazon.

Dar întâi, aici găsiți tot ce-am scris la data respectivă. Sunt enorm de multe povești care vă vor plăcea. Ce trebuie să înțelegeți.

Incendiile din Amazon și sursa lor

Nu e o premieră că pădurea amazoniană arde. Acest lucru se întâmplă în fiecare an într-o măsură mai mare sau mai mică. Anul acesta au izbucnit cele mai mari focuri din ultimii zece ani. Dar incendii similare au loc în fiecare an. Anul acesta sistemul de sateliți a detectat nu mai puțin de 74 de mii de incendii în Brazilia, majoritatea în zona Amazonului. Asta înseamnă cu 84 la sută mai mult decât anul trecut. Dar, atenție, focurile nu sunt mai multe și nici mai mari decât în 2005. 

Întrebarea care se pune în acest moment este dacă aceste focuri sunt unele mari sau ne uităm la mii de incendii mici. Răspunsul este că nimeni nu poate da cu precizie o evaluare exactă acum. Asta încearcă să afle toată lumea. Trebuie să știți că toată pădurea din Amazon este supravegheată video din satelit pentru a preveni furturile și despăduririle ilegale. Sistemul nu este funcțional complet din cauza norilor și deseori din cauza corupției. Va fi de ajutor însă la evaluare. 

Cum apar însă aceste incendii? Ce le produce?

Incendiile din Amazon au loc în fiecare an, în perioada secetoasă. Lipsită de ploaie, pădurea se autoaprinde la marginile sale uscate. Covorul de frunze uscate se aprinde de la soare și așa pornește un incendiu. El rupe din vegetația uscată și în cele mai multe cazuri se stinge de la sine. Nu este un fenomen neobișnuit. 

A doua modalitate de a produce focul este aprinderea de către populația din zonă. Așa se curăță de fapt cele mai mari suprafețe și se pregătesc pentru agricultură. Pui foc, controlezi focul și apoi eliberezi zona de rămășițe. O predai apoi unui mare agricultor. În Amazon sunt grupuri organizate care lucrează în această afacere. Pentru că nu lemnul, ci agricultura este cea mai mare afacere din Amazon. Chiar dacă e o pădure. 

Cargill e una dintre cele mai mari din lume în domeniu. Nu face agricultură, ci comerţ. În general cumpără soia cultivată de fermieri. Mai mult, îi încurajează să planteze soia.

Le oferă un preţ bun, mai bun decât pot obţine pe alte culturi. Profitul e atrăgător, aşa că lumea se pune pe treabă. Am explicat cum stă treaba aici, se taie pădurea pentru a face loc culturilor de soia.

Portul Cargill se vede de fapt din tot oraşul Santarem. E întins pe opt hectare, banda de transport e ridicată la 15 metri deasupra apei, iar danele sunt undeva la 200 de metri in larg.

Depozitul portului are 60 de mii de tone capacitate. De aici pleacă anual 1 milion de tone de soia către Europa în special. Asta pentru că soia din portul Santarém este naturală şi nu modificată genetic, aşa cum cere Uniunea Europeană.

Portul este însă mic faţă de celelalte de la ocean ale lui Cargill. Compania foloseşte 3 porturi proprii şi 4 publice. Anual peste 5 milioane de tone de soia numai din Brazilia.

Cele mai mari culturi de soia sunt însă în statul Matto Grosso, ceva mai la sud de Amazonas şi Para. De altminteri guvernatorul regiunii este numit „regele culturilor de soia”. Matto Groso este însă departe de malul Atlanticului. Transportul cu camioanele şi trenul costă compania Cargill prea mult.

Aşa că a căutat soluţia mai la nord. Acum 10 ani în Brazilia se dorea construcţia unei autostrăzi care să lege Matto Grosso de Santarém, aşa că cei de la Cargill au făcut portul. Puterea s-a schimbat şi autostrada nu s-a mai făcut. Aşa că soia e transportată 800 de kilometri cu camioanele şi apoi 5 zile pe fluviu până când ajunge la Santarém.

De la Santarém mai sunt până la ocean 700 de kilometri, iar până aici pot intra vapoare mari de transport peste ocean.

Ce spun agricultorii

Recent, intervievat de NYT, Agamenon da Silva Menezes, unul dintre marii agricultori din nordul masiv despădurit al Braziliei, s-a întrebat dacă nu cumva lumea a înnebunit. Sigur, s-a întâmplat asta după ce țările cele mai puternice ale lumii au amenințat cu boicotul produsele braziliene. Da Silva spune că focul este una dintre metodele prin care lumea din zonă își câștigă exisența, eliberând zone noi pentru agricultură. ”Vom rămâne aici în continuare și vom hrăni lumea”, spune el

Punctul său de vedere este susținut de enorm de multă lume în zonă. Mai de toți agricultorii, dar mai ales de președintele Braziliei. Jair Bolsanaro este un om de dreapta extremă și o parte a legitimării sale politice vine tocmai de la acești oameni care trăiesc și muncesc din greu în zona amazoniană. De la cei mai puternici dintre ei. Dar pentru asta trebuie să înțelegem mai întâi bătălia socială din Amazon.

Cine se luptă pentru Amazon

Începând cu anii 70-80, diverse guverne braziliene au încurajat lumea să vină în Amazon. Să trăiască, să muncească să prospere acolo. Era o formă de a combate sărăcia din țară. În funcție de orientarea politică, guvernele au avut două tipuri de măsuri. Unele puternic economice, care au încurajat mari fermieri să vină să defrișeze zonele împădurite, altele cu o atenție mai mare pentru mediu. Adică unii cetățeni erau angajați pe baza unei burse, alocații, plăți lunare, să vină în Amazon să exploteze zona în mod sustenabil, cum s-ar spune. 

Adăugați aici o populație locală sau indigenă, posesoarea unei părți din pădure și care în mod natural s-a văzut atacată în drepturile și modul său secular de viață. Totul pe fondul unei sărăcii cumplite și a unei vieți care nu e ușoară deloc. Nu uitați, aici nu există drumuri, nu există spitale la care să ajungi repede, pericolele sunt zilnice, iar școlile sunt un pospai de educație. Bonus la toate astea se adaugă interesele unor mari companii care vor să exploateze zona pentru lemn, agricultură sau produse medicinale. 

Când toate astea s-au amestecat s-a pornit un război cumplit. La propriu. Lucrurile se rezolvă în zonă cu arma în mână. Prima a căzut victimă pădurea, cu o rată uriașă a despăduririi. Oamenii care au venit în zonă s-au considerat încurajați de guvern să taie arborii, să-i exploateze, și apoi să vândă terenul agricol sau folosința sa. În majoritate, terenurile aparțin statului, dar ai voie să vinzi folosirea acestuia. 

Focul a fost unealta cea mai la îndemână pentru agricultură. E mai ușor, mai rapid, mai eficient să pregătești terenul cu foc. Dar noii fermieri nu s-au limitat doar la suprafețele alocate de guvern. Ei le-au dorit și pe cele ale comunităților sărace. Unii au vrut să vândă și să plece, alții s-au opus. Cine nu a vrut să vândă sau să plece a fost alungat cu arma în mână. Nu sunt rare cazurile de asasinate, răpiri, violențe împotriva celor care nu vor să elibereze pământul. 

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”. Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă.

O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”. Maria Bastos de Santos e preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém.

Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme.

Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă.

Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente.

Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere. 

Maria de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare.

A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?” „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.”

„Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară.

Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul.

Se ascunde de câteva luni în Santarém. A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi.

I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el.

Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului.

Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

De lă bătălia de pe teren la cea politică

Bătălia e brutală și mai are o dimensiune. Cea politică. De-a lungul anilor marii fermieri și agricultorii de tip nou au reușit să-și impună reprezentanții în Parlament și-n administrația diverselor state amazoniene. Ce trăiesc ei este visul lor frumos, cu Jair Bolsanaro la putere. El este un președinte aproape extremist și care le susține masiv punctele de vedere. Atât de mult încât, de la începutul anului a tăiat fondurile ONG-urilor de mediu. Tot ce-a fost susținător al Amazonului exploatat responsabil nu a mai fost finanțat de guvern. Bolsanaro chiar a creat un scenariu în care ONG-urile pun foc ca să atragă atenția asupra importanței activității lor. 

De partea cealaltă, comunitățile mici au avut ani de zile reprezentanții și susținătorii lor politici. Cea mai cunoscută este Marina Silva care a fost ministrul mediului între 2003 și 2008 și este văzută ca una dintre marile apărătoare al Amazonului. Ea a introdus o serie de măsuri și acorduri între toate părțile care să ducă la o mai mare protejare a pădurii. A reușit în parte din cauza corupției generalizate. 

Ce e interesant în această bătălie politică e că foarte mulți brazilieni cred că comunitatea internațională nu le dă voie să exploateze Amazonul doar ca să împiedice dezvoltarea Braziliei. Ei se consideră destul de responsabili ca să facă și afaceri și să păstreze și pădurea. Rezultatele sunt mai curând împotriva acestei idei. Dar pe ea și-a construit Bolsanaro victoria. Pe neamestecul în treburile interne. Greșită sau nu, percepția este extinsă. 

Iar de când este Bolsanaro la putere, este clar că toți cei din zonă au fost încurajați să nu mai respecte lege și să se dezvolte rapid și sălbatic. Ceea ce au și făcut. 

Ceea ce este clar e că o parte dintre focuri au fost puse. Nu se știe de cine, dar vina este aruncată în ambele părți. La fel de clar este însă că singurii care au ars pădurea până acum au fost agricultorii. Și ar mai fi ceva. 

Un acord între marile companii și guvern, dar și fermieri va intra în vigoare în 2020. Acordul este semnat de 50 de companii care spun că de anul viitor nu vor mai cumpăra produse de pe terenuri noi despădurite. Adică, ce s-a defrișat până acum este ok, ce nu, rămâne în picioare. Poate nu întâmplător focurile sunt masive în ultimul an în care se mai poate defrișa.

Dar oprește cineva aceste focuri?

Deocamdată sunt doar semne. Se intervine punctual, dar nimeni nu are forța de a controla dezastrul. Bolsanaro a dat semne că va implica armata, dar rezultatele sunt mici deocamdată. Cel mai probabil e că fenomenul va fi controlat, ca în fiecare an, de localnici. Până atunci, calculele arată că în fiecare minut dispare pădure cât un teren de fotbal. 

 

 

 

Testul Amazon pentru București: ar alege compania orașul?

În America are loc un fel de cursă olimpică. De ceva vreme, Amazon, marele Amazon a anunțat că-și mai face un sediu. Și a declanșat o competiție în întreaga zonă nord-americană. O competiție uriașă, între sute de localități care își doresc toate să aducă noul sediu în localitatea lor. 

Nu e vorba doar de o chestiune de onoare. E vorba de o investiție uriașă, de generarea a zeci de mii de locuri de muncă și de revitalizarea, transformarea, reconstruirea unei întregi comunități. Ce oferă cea mai mare companie de vânzări din lume?

Mai mult