Oamenii chapeau!

Radu Paraschivescu: „Proiectul nostru ar trebui să fie România fără pile”

L-am invitat pe Radu Paraschivescu la Interviul de Zece. Era firesc să ne auzim în proiectul ăsta. Până la urmă, Radu a scris Ghidul Nesimțitului la jumătate anilor 2000 și de atunci am început să progresăm. Nu vreau să zic că numai datorită lui progresăm. Ci că de atunci construim comunități. România arată altfel față de acum 20 de ani, nu? Știm mai bine ce vrem acum, cum am progresat. Dar parcă nu știm unde ne ducem. Și eu chiar cred că Radu ne-a dat un impuls mare către ceea ce suntem acum. Dar, mai mult, ne-a ajutat să ținem cârma dreaptă. Așa că trebuia să-l întreb cum ne vede peste 10-25 de ani.

Valeriu Nicolae: „România ar trebui să scape de impostură”

De câteva săptămâni bune, Valeriu Nicolae enervează clasa politică scoțând la iveală impostura parlamentarilor români. El studiază CV-ul fiecăruia dintre ei și constată inadvertențele, minciuna și lipsa lor de pregătire. Pentru că România are nevoie de curățenie. Mă rog, nu numai clasa politică este nervoasă, ci mai toată lumea din jur. Exercițiul său, enorm de simplu, ne arată cât de mare este minciuna în care trăiește România.

În rest, în viața obișnuită, Valeriu Nicolae e om de afaceri și bun samaritean. El conduce Casa Bună, un grup de câteva sute de oameni de bine care ajută cei mai săraci copii din România, cei care trăiesc în ghetouri. Le oferă din banii săi, ai lor, tot ce poate: calculatoare, case, meditații.

L-am numit la un moment dat fondator al unui ONG. Mi-a spus că are oroare de denumirea asta. În ochii săi, mulți dintre cei care au ONG-uri nu fac decât să vorbească, în loc să pună mâna la muncă. Iar ONG-urile nu ar trebui să fie despre vorbit. E foarte talentat în a-și face prieteni, îi zic.

Întâmplările pe care le povestește, însă, despre România săracă îți fac mintea să stea în loc. Pentru că e greu de cuprins ce nu vrem să vedem.

Printre spusele sale.

  • Dacă e să te iei după Casa Bună, România merge bine
  • De la o mână de oameni, azi au ajuns la 400
  • Pandemia este mult mai grea pentru copiii din ghetouri
  • Casa Bună le-a dus mâncare și calculatoare
  • Distanțarea socială e o glumă în ghetouri
  • Ploșnițele, libărcile și păduchii sunt norma în ghetou
  • Părinții nu-și duc copiii la școală de frica anchetei
  • Meritocrația ar trebui să fie proiectul României

Ca de obicei, vă las un podcast și un video. Filmarea e varianta completă a interviului.

Radu Naum: „România e ca o coloană foarte lungă, cu multă lume rămasă în urmă.”

E bine să trăiești un meci cu Radu Naum în fața televizorului. De câte ori am avut ocazia, am reușit să găsesc o nouă dimensiune a sportului. Radu nu vorbește în cronicile sale despre sport doar ca înfruntare a trupurilor și a minții. Le găsește întotdeauna dimensiunea civilizației, cea socială sau cea istorică.

I-am spus odată că un meci cu el e ca un drum cu Turul Franței, dacă mai țineți minte momentul în care el și cu Radu Banciu au început să facă acele călătorii enciclopedice în munții și pe câmpiile Franței. Azi e un pic mai rezervat. „Am spus și multe prostii atunci.” Or fi fost, dar călătoria rămâne și asta mi se pare fascinant 10 ani mai târziu.

Am vrut să vorbesc cu el despre țara în care trăiește fizic. Mintea lui Radu Naum cutreieră multe ale părți ale civilizației. Cum e România de azi, l-am întrebat. Dar cea în care o să trăiască la pensie. A respins cuvântul pensie pentru că el nu o așteaptă ca o perioadă de odihnă a vieții. Dar speră ca România să mai fie.

Din răspunsurile lui Radu Naum

  • România e ca un arhipelag. O mulțime de insule neunite
  • Unii dintre concetățenii noștri se poartă ca niște apatrizi
  • E greu să-i faci unui loc „al tău” ceea ce-i facem noi
  • România e ca o coloană foarte lungă, cu foarte multă lume rămasă în urmă
  • Suntem ca într-un război. România pârâie din toate încheieturile
  • Încerc să găsesc o lumină în ochii celor de pe afișe electorale. Mă străduiesc
  • Dorința mea ar fi ca oamenii să se întoarcă
  • Sau să se întoarcă cu anumite valori

Precizare: varianta video este mai lungă și mai complexă decât podcastul.

Am fost la o întâlnire a unor oameni care și-au micșorat stomacul. Ce-am aflat (P)

De când cu COVID-ul mi se întâmplă o poveste. Și cred că nu-s singurul. De câte ori se dau știri cu boala la televizor sau se poartă o discuție despre riscuri, eu mă evaluez. Adică mă întreb ce și cum. Eu sunt în categoria de risc. Și încep să pun argumente pro și contra. Iau vitamina C, fac un pic de mișcare, mă păzesc, deci sunt ok. Dar sunt bărbat, trecut de 40, de fapt nu fac destulă mișcare și mai ales sunt supraponderal. Adică, mai pe șleau sunt gras și așa am fost toată viața.

Și singura mea apărare serioasă este să nu mănânc. Sau să mă spăl cât mai des pe mâini. Asta împotriva virusului.

De câte ori m-am uitat pe publicațiile serioase, am văzut mai de fiecare dată că obezitatea este un factor de risc important. Bolii ăsteia îi place țesutul adipos. Primele semnale au venit din China, dar apoi au devenit certitudini în Franța și Anglia. Jumătate dintre cei ajunși la terapie intensivă au indicele corporal mai mare de 30. Un studiu din Anglia, făcut pe 7 mii de persoane infectate a arătat că trei sferturi dintre cei cu obezitate ajung la terapie intensivă.  Cei care suferă de obezitate nu iau virusul mai repede sau mai ușor, însă formele bolii sunt mai grave din cauza comorbidităților asociate obezității.

Nu e o regulă evident și nici ceva care să ne sperie pe loc. Și în niciun caz nu înseamnă că dacă ești gras o să iei coronavirus. Dar mie toate astea mi-au amintit de o invitație pe care am primit-o la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital. A avut loc cu doar câteva zile înainte de declanșarea epidemiei în România și nu am mai avut timp să vorbesc de asta. De fapt nici nu am mai avut timp să mă gândesc la ce-am văzut acolo. Cum, însă, tot în categoria de risc am rămas, am zis să povestesc ce-am văzut la acea întrunire de la începutul lui februarie. Dar pentru asta e nevoie de o introducere.

Am trăit mereu cu impresia că știu binișor ce înseamnă să fii gras. Mama mă trăgea de obraji când eram mic, ba chiar, la un moment dat, m-a făcut să intru în pământ în fața unei fete. „Ia, uite ce-ai slăbit! Lasă că vine vacanța și pui tu fălcuțele la loc.” Și tata e gras, iar de la el am luat o preocupare pentru mâncare.

Câtă vreme am făcut sport și am alergat, am fost în regulă, dar solid. Prima dată când am realizat că e ceva în neregulă a fost printr-a 12-a, când am devenit sedentar. Alergam pe stradă ca să mă pregătesc de Bac la sport și un cetățean mi-a zis: „Dumneata chiar ai nevoie.”

De atunci încolo poantele au curs și a trebuit să mă prind în joc. Slab sau normal ponderal nu cred c-am mai fost deși eforturi am făcut. Am slăbit odată cu ajutorul unui medic, dar am greutatea atinsă a fost de 89 de kilograme. Eram superb. Și eu mă iubeam. După asta, un kilogram pe an și cam asta a fost.

Știu ce înseamnă să nu ți se așeze nimic bine, să nu te placi de-a dreptul, să trebuiască să stai cumva mereu la poze. Dar, pe cuvântul meu, nu am știut niciodată ce înseamnă treaba asta de adevăratelea.

Și asta am auzit la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital, singurul centru de Excelență in Chirurgie Bariatrică și Metabolică din Europa de Est.

Adică o parte dintre cei 8700 de pacienti operati la Ponderas care au slăbit cu ajutorul unor operații de micșorare a stomacului. Nu luați mot-a-mot ce scriu eu aici pentru că tehnicile sunt multiple. 

Prima care mi-a deschis ochii a fost Teo Trandafir, operată după spitalizarea de la Viena. Ea, o super-celebritate, a vorbit în fața oamenilor despre rușine, despre timiditate, despre durerea de-a ieși în public și a fi măsurată pentru greutatea ei. Ea, care nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de complexe la cât de știută și iubită era în România. Teo a făcut operația și spune că astfel, și-a recâștigat respectul de sine

După care, poveștile au curs. Un bărbat de vârsta mea, îmbrăcat complet în negru și cu încă ceva volum,  ne-a povestit cum e să ai 230 de kilograme.

M-am hotărât să mă operez când a apărut copilul în viața mea. Copilul meu trebuie să aibă un tată. Și haideți să vă spun ceva. Suntem aici bărbați. Operația asta mi-a salvat căsnicia. Știți ce spun. Da, e vorba și despre asta.”

Un șir lung de oameni s-a așezat la microfon pentru a împărtăși povestea lor în lupta cu obezitatea si rezultatele operațiilor. Prof. Dr.  Cătălin Copăescu i-a rugat să se prezinte cu numele, timpul de la operație si kilogramele pierdute in urma interventiei.

Zece ani și am pierdut 45 de kg. E obligatoriu să vă spun că și eu și sora mea geamănă am făcut această operație. Nu cred că mai eram în viață dacă nu o făceam. Patru ani. Mereu mi-am spus că sunt grasă și tare singură m-am simțit de asta. Și soțul meu nu mă ajuta deloc. Și-mi spune să mănânc, că nu mănâncă nici el. După care am făcut diabet și nu l-am putut controla. După ce-am făcut operația, diabetul a intrat în remisie.

„Șapte ani. Mi-am făcut operația și eu și soțul meu. La patru ani distanță unul de altul. Credeți-mă că știu ce înseamnă rușinea. Hai s-o spunem pe aia dreapta. E îngrozitor să nu poți sta pe veceu. E îngrozitor să nu ajungi cu mâna la spate. Hai că știți cu toții despre ce vorbesc. Asta era viața noastră. Dacă viață era.”

Mi-aduc aminte de ce spune Teo:

E dramatic să trebuiască să iei două bilete de avion pentru că tu știi sigur că nu încapi în scaun. Și e dramatic să vezi cum te privește vecinul de scaun.”

Când a ajuns în stare gravă la Viena, Teo avea să afle un lucru pe care nu-l bănuia. Trebuia să slăbească, dar nu știa că medicii de acolo aveau să-i recomande un chirurg român.

„De ce nu te operezi în România? Aveți în România cel mai bun chirurg în chirurgia obezității din regiune, Prof. Dr. Cătălin Copăescu, Chirurg de excelență în chirurgia bariatrică și metabolică.”

Adaug o altă mărturie venită din sală.

„Am vrut să mă operez la Hamburg. Când am ajuns acolo, oamenii au fost onești. De ce vii la noi, când aveți unul dintre cei mai bun chirurgi de specialitate din Europa la voi?”

Centrul de Excelență în Chirurgia Obezitătii condus de Prof. Dr. Cătalin Copăescu este una dintre cele mai importante realizări Ponderas Academic Hospital. Sunt zeci de ani de când se adună această experiență, iar Cătălin Copăescu spune c-a făcut o pasiune pentru specialitatea aceasta.

„E flatant să ai recunoaștere internațională, dar trebuie să-ți spun alt motiv pentru care eu recomand să te operezi în România. Poți să-i transmiți medicului toate stările tale și el să înțeleagă perfect ce se întâmplă.”

Trăiesc un pic cu teama că mă evaluează ca posibil pacient. Am datele. Spre 100 de kilograme, nu prea mă pot abține de la mâncare, sunt sedentar. Îmi zâmbește.

”Nu sunt aici să te învinovățesc. Nu poți proceda așa cu un pacient, are destule probleme. Și nu am o pasiune pentru a tăia degeaba. Operațiile astea se fac cu o condiție majoră: dacă îți pun sănătatea în pericol. Dacă ai organe care cedează. Nu toată lumea cu probleme de obezitate trebuie să se opereze. E nevoie și de voință.”

Nu știu și nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Ți-e și teamă. Deși toată lumea din sală se jură c-a mers fericită la operații.  E o decizie complicată la care trebuie să pui multe lucruri în balanță.

„Da, și banii joacă un rol, îmi spune o doamnă. Am cântărit mult pentru că banii sunt mereu o problemă. Și apoi, cu împrumuturi, am făcut-o. Eu sunt mai importantă.”

Eu aș avea mai curând nevoie de modul în care gândesc oamenii din Centrul de Excelenta in Chirurgia Obezitatii. Pentru că după operație, un pacient este permanent supravegheat de medici specialiști, fie că sunt chirurgi, nutriționiști, imagiști sau psihologi. Slăbitul e un drum greu și e pe viață. Plus că e contra naturii. Suntem programați genetic să ne facem resurse. Să ne îngrășăm. Acesta este corpul nostru acum. Până când se va schimba avem de dus o bătălie și nu e necesar să o duceți singuri.  

La final aveți și câteva explicații de la un medic specialist, Ruxandra Pleșea, despre momentul acestei alegeri.

  

Photo by Trang Doan from Pexels

Oana Gheorghiu: „Nu suntem Germania, trebuie să ne găsim drumul nostru”

Încep o nouă serie de interviuri la Europa FM și aici, pe blog. Se numește Interviul de Zece. Pentru că e difuzat duminica la ora zece, pentru că, în general, are în jur de zece minute, dar, mă gândesc eu, și invitații sunt de zece.

Cred că e un pas firesc după Oameni de Colecție pe care l-am realizat trei ani la Digi FM. Atunci mi-am propus să învăț și să învățăm să ascultăm. Să vedem care sunt poveștile din spatele unor idei, să auzim cum se construiește o carieră și care sunt resorturile din spatele unor apariții publice.

Acum o să merg mai departe. Cred că țara asta are nevoie să construiască comunități. Să găsească mecanismele prin care să lucrăm împreună. Zic că perioada individualistă a României trebuie să se termine. Dacă vrem să mergem mai departe, atunci de aici trebuie să începem. O să caut lucrurile care ne fac unici, dar mai ales cele care ne unesc. Ce trebuie să schimbăm și care ar fi proiectele noastre comune.

Am invitat-o prima dată pe Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață. Firesc este prima invitată pentru că ea este unul dintre cei care a deschis acest drum. Ea este constructorul prin excelență. Ea, alături de Carmen Uscatu au construit un spital, dar, mai important, au strâns în același gând sute de mii de români. Vedeți diferența? De data asta nu ne-am mai unit ca să urâm sau să dărâmăm pe cineva, ci ca să construim. Despre asta e vorba.

Ce spune Oana Gheorghiu?

  • Nu o să fim niciodată Germania, trebuie să ne găsim drumul nostru
  • România s-a descurcat bine în criză. Nu vă mai uitați la extreme, ci la întreaga societate
  • Scopul nostru ar trebui să fie ca niciun copil să nu mai trăiască în sărăcie
  • România e țara aranjamentelor, nu a regulilor
  • Educația este scopul nostru pe termen scurt
  • În 25 de ani ar trebui să învățăm să respectăm regulile de bună voie.

Ești de la țară? Nu ai școală. Dar putem schimba ceva. (P)

Tatăl celui mai bun prieten al meu a fost învățător de țară. Toată viața. Mânat de pasiune. A predat în sate din apropierea Vasluiului și, deși odată cu anii a avut ocazia, a refuzat să vină la o școală din oraș. Născut și crescut la țară a înțeles că nu are o corvoadă în față, ci mai curând o menire. Nu l-au speriat noroaiele, mersul pe jos sau sărăcia. Și a predat unor copii săraci până la pensie.

El a fost primul om care mi-a spus că programul „Cornul și laptele” era o binefacere. L-am privit cu ochii mari atunci. Mi-a descris o lume pe care nu o vezi din goana mașinii.

„Știi că au venit copiii înapoi la școală de când s-au băgat cornul și laptele? Cu asta-i atrag”.

Pentru mulți dintre ei cornul acela era magic. Și uneori principala masă din zi. Unii ar fi făcut orice, iar alții se întrebau dacă nu pot primi mai mult ca să ducă și fraților de acasă.

Știu că pentru noi pare greu de înțeles. Mai ales că în clasele de la oraș, cum a fost și cea a lui fiu-meu, uneori, cornurile deveneau proiectile cu care copiii se băteau. La 300 de kilometri, cornurile alea aruncate pe jos ar fi făcut diferența între a merge la școală și a sta acasă. Două Românii, două chipuri.

Când vezi cifrele, România are două chipuri

Poate pare straniu sau exagerat ce vă povestesc eu aici, dar am câteva date care o să vă lumineze. De la întâmplările pe care vi le povestesc au trecut mai bine de zece ani. Datele îmi spun însă că în multe părți din România treburile stau la fel.  

Recent, organizația neguvernamentală Ambasada Sustenabilității, alături de Lidl, a lansat studiul România cu un singur chip. Acesta este o sinteză a mai multor date statistice care arată uriașul decalaj dintre România urbană și cea rurală. Mai pe șleau, faptul că de ani buni mergem cu două viteze. Și că, cel mai adesea, cei lăsați în urmă sunt copiii. Copiii de la țară sunt primele victime ale dezvoltării inegale și inechității din România.

Fie că vorbim de economie, educație, sănătate, tehnologie, locuri de muncă sau orice alt domeniu, toate datele oficiale din România arată că se trăiește prost și foarte prost. Iată o listă.

  • Există 1 medic pentru fiecare 191 de persoane din mediul urban și 1 medic pentru fiecare 1.581 de persoane din mediul rural.
  • Există 14.426 de medici stomatologi în mediul urban (1 medic pentru fiecare 728 de locuitori) și 2.031 de medici stomatologi în mediul rural (1 medic pentru fiecare 4.445 de locuitori).
  • Din totalul copiilor născuți de mame minore, 32,26% s-au născut în mediul urban, iar 63,74% s-au născut în mediul rural.
  • 2,51% din totalul copiilor născuți în mediul urban și 6,40% din totalul copiilor născuți în mediul rural au mame minore.
  • 2,15% din populația rurală și 0,70% din populația urbană este analfabetă.
  • 35,26% din elevii din mediul rural nu au promovat examenul de evaluare națională, conform informatiilor statistice din perioada in care s-a desfasurat studiul România cu un singur chip (septembrie 2019 – ianuarie 2020).

Cifrele confirmă o realitate pe care  învățătorul de țară, de care vă zic, o vedea deseori la clasă: nu-i ajungeau la ore toți copiii. În unii ani lucra cu toate clasele deodată. De la clasa I-a la a IV-a, erau cu toții înghesuiți într-o sală în care iarna făceau focul cu lemne.

„Unde-i frate-tău”, întreba. „Azi e rândul lui să meargă cu vacile”

, se auzea o voce mai mare sau mică, după caz. Prin rotație, mai trebuie să faci ceva pe lângă casă. De asta nu trebuie să vă mire cifrele de mai jos.

Uitați-vă cum se micșorează cifrele venite dinspre școala primară către facultate. Știți de fapt ce reprezintă cei patru la sută care ajung la facultate? Copiii intelectualilor satului și ai unor oameni de afaceri locali, care sunt singurii care primesc o șansă. Pe restul trebuie să-i căutăm în rândurile celor care pleacă din România.

Să nu înțelegeți analiza mea în mod greșit. Este evident că nu toată lumea va face facultate, dar șansele dintre oraș și școală trebuie să se egalizeze. Acum, un copil de țară pleacă în cursa asta având un handicap de două ture de stadion.

De ce spun asta? Fiți atenți un pic la datele de mai jos! De fapt un sfert dintre copiii de la țară nici nu merg la școală. Un sfert nu merg la școală!

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Iar dintre aceștia, dacă nu ați reținut, mulți nici nu mai iau Evaluarea Națională.

A screenshot of a cell phone

Description automatically generated

Asta se întâmplă și la oraș și este firesc să fie așa. Școala înseamnă și resurse, dar și dedicare. Doar că trebuie să ne înțelegem asupra unui lucru. Aici vorbim de examene medii pe care majoritatea ar trebui să le treacă. Ce observăm, însă? Că, la noi, locul unde te-ai născut îți influențează automat șansele la succes. Am rămas în același algoritm de acum o sută de ani când copiii născuți la țară erau pregătiți să facă muncă fizică. Că asta era agricultura. Doar că acum îți trebuie școală și ca să conduci un tractor.

Și cum să te duci la școală, dacă nici măcar ea nu face diferența în materie de civilizație? Nici acasă, nici la școală copiii aceștia nu au apă la baie. Sau ambele băi sunt afară. Păi, dacă și școala, adică o cale către succes, te trimite afară la latrină, tu de ce ai merge pe calea ei?

A picture containing computer, phone, refrigerator

Description automatically generated

Prieteni, aș putea să înșir aici toate statisticile din studiul lansat de Ambasada Sustenabilității. Datele sunt strânse între 2019 și 2020. Și nu uitați că România este acum la un maxim al dezvoltării sale.

Dacă apăsați aici, o să găsiți întreg studiul.

Pentru copii, e nevoie de România cu un singur chip

Problema este în altă parte. România are două chipuri, iar unul dintre obiectivele noastre importante este ca ea să devină România cu un singur chip. Aceste decalaje trebuie să înceapă să se micșoreze. Adică să avem și la țară stradă și școală. Despre spital nu îndrăznesc să cred. Dar ar trebui ca toți copiii care se nasc la țară să poată merge pe asfalt, într-o școală care arată ca a fiului meu, și să aibă drag de ce se întâmplă acolo. Și, da, și unii și alții ar trebui să aibă la prânz o masă gratuită nu să se bată pe sau cu un corn cu lapte.

Datele pe care vi le-am arătat eu nu sunt întâmplătoare. Ele au un sens. Sunt decalajele cele mai mari între oraș și țară, la noi. Pe hârtie, România are un angajament față de Națiunile Unite să reducă aceste decalaje până în 2030, prin adoptarea Agendei pentru Dezvoltare Durabilă.

Se poate întâmpla? Măcar avem un instrument la îndemână ca statul să știe unde să aloce resursele. Și ce putem face noi este să adăugăm un tip de presiune publică. 

Mai putem face ceva. Și aici am exemplul Lidl care a sprijinit realizarea acestui studiu, logistic și financiar.

Ce poți face în mod concret, alături de Lidl

Când o să intrați la Lidl, o să găsiți la fiecare casă câte o cutie pentru donații. Banii ajung la World Vision Romania, unul dintre ONG-urile care au o soluție eficientă ca să reducă din sărăcie. Nu, nu dau banii direct la copii. Dar vor face altceva.

Banii noștri și banii celor de la Lidl vor fi folosiți la reamenjarea școlilor din satele sărace de la țară. Adică, pentru fiecare leu pe care-l donăm noi, Lidl mai pune unul. Dublează fondurile obținute din donații. Asta înseamnă că pas cu pas, școlile ar putea să arate precum cele de la oraș.

Pentru noi nu contează foarte mult 5 lei sau 10 lei. Dar puși la un loc, ei ar putea face diferența. Și nu ar lăsa o nouă generație să fie doar una bună de muncă cu brațele.

Și poate va ajunge să se împlinească visul unui profesor de țară: să-i intre pe ușă copii pe care părinții să-i vrea la facultate.

Am testat o aplicație pentru slăbit, DAHNA

Pe medicul cardiolog Gabriel Tatu-Chițoiu l-am cunoscut acum câțiva ani. Mi-a plăcut din prima pentru că nu e alarmist. Și are o blândețe care te pune pe picioare. I-am dat la data respectivă cam 50 de ani. Și mai târziu a râs de mine când i-am spus. 

Doctorul aleargă zilnic kilometri buni, uneori câte zece, și erau ani în care făcea semi-maratoane. La un astfel de maraton era teribil de frustrat că nu poate face față din cauza unui menisc. Dar a tras de el. Pasiunea lui pentru sănătate și menținerea ei prin obiceiuri corecte de viață a dus la strângerea  a sute de doctori în jurul lui.

Astfel a început să funcționeze Athletic Cardio Club care strânge medici și pacienți care-și tratează inima prin alergare. 

Echipa Athletic Cardio în mai 2014

Spre surpriza mea, doctorul Tatu-Chițoiu s-a pensionat. Nu avea 50 de ani cum am crezut eu, ci mai avea puțin la pensie. Dar pentru că e un om activ, a rămas alături de pacienți și cu o inovație. De ce ne nu ar putea ajunge viața bună la noi și prin intermediul telefonului, care oricum ne face sedentari?

Doctorul Gabriel Tatu-Chițoiu și soția sa, Daniela au construit o aplicație care să te ajute să-ți păstrezi greutatea, dar să și slăbești. DAHNA vine de la Diet According to the Healthy Nutritional Approach. Daniela Tatu spune că ideea i-a venit la coadă la supermarket. 

”Ideea acestei aplicații a apărut spontan, în timpul unei sesiuni de cumpărături, mai precis în timp ce eu și soțul meu ieșeam dintr-un supermarket, neplăcut impresionați de alimentele ultra procesate existente în coșurile colegilor noștri de shopping, gândindu-ne ce util ar fi un instrument care să îți ofere extrem de rapid lista de cumpărături de alimente sănătoase, cu exact cantitățile de care are fiecare nevoie, pe baza unor meniuri sănătoase predefinite și care să ia în considerare un profil propriu metabolic.”

Daniela Tatu-Chițoiu

Acum câteva săptămâni, doctorul Tatu-Chițoiu m-a sunat să încerc aplicația. Știe exact ce marfă are în față. Dacă ar fi un client ideal pentru aplicație, atunci eu aș fi acela. Într-o luptă permanentă cu mine, încercând mereu să dau kilograme jos, mâncând prostii și sfârșind învins de fiecare dată, eu chiar încerc orice lucru nou ce-mi dă speranțe. Așa că nu e prima aplicație pe care o văd.  

Publicată de Dahna pe Vineri, 24 iulie 2020

Ce face DAHNA? Îți stabilește de la bun început profilul, îți fixează obiectivul și apoi îți dă resursele necesare ca să mergi mai departe. De fapt, lucrul cel mai atrăgător este că-ți spune ce să faci. 

Singura dată când am reușit să slăbesc, a fost cu ajutorul unui doctor nutriționist, care, pur și simplu, mi-a dictat o sumedenie de rețete pe mai multe zile. Și de care m-am ținut. Este ce face și DAHNA, în lumea virtuală. Adică îți oferă multe meniuri, 43, cu tot ce trebuie să mănânci într-o zi și cu cantități adecvate greutății tale. Îți faci lista de meniuri și le urmezi cu sfințenie în fiecare zi. Mâncare este aleasă de nutriționiști și medici cardiologi ca să răspundă nevoilor tale. Iar dacă simți că nu mai poți, ai un buton care te duce în contact cu un medic. 

Există și un capitol dedicat mișcării, cu tot cu filme. Fotografii și indicații adecvate profilului tău. Poți să-ți alegi oricare dintre filme și să-l urmezi îndeaproape. Nu trebuie să fii perfect, dar poți să încerci. Iar aplicația îți monitorizează progresul. 

Și, da, în fiecare zi primești știri legate de sănătate, dar alese din surse sigure, ca să nu cazi în plasa miturilor despre sănătate. 

În fine, ce vreau să vă spun. Nu există miracole. Și de fapt, marea luptă este să te menții. DAHNA este un instrument. Pentru unii poate fi util, dar adevăratul motor este la noi. Iar dacă nu funcționează cu aplicația, să știți că doctorul Tatu-Chițoiu vă așteaptă oricând la alergat. 

Retete gustoase personalizate gratuit

Cum ar fi să ai pe telefon o aplicație de dietă care să te ajute să îți păstrezi inima ferită de boli, să obții astfel 5-10 ani speranța de viață sănătoasă și activă și 2.8 ani din viață timp economisit? Și toate acestea în doar 5 minute de utilizare zilnică. Ai folosi-o? Ea există și se numește Dahna! Incearcă acum gratuit!

Publicată de Dahna pe Duminică, 19 iulie 2020

Cartea despre Seducătorul Domn Nae

Am purtat o discuție, zilele trecute, cu Tatiana Niculescu, autorea cărții Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu. Cartea este apărută la Humanitas. Să vorbești despre Nae Ionescu este mereu o chestiune complicată. Omul este înger și demon și e zugrăvit ca atare. Profesor magistral, dar și ideolog al Mișcării Legionare și anti-semit.

  • Cartea este pentru marele public. Îl scoate pe Nae Ionescu din bătălilie filozofilor și ale intelectualilor înalți
  • Tatiana Niculescu nu are o teză anume. Nae nu e nici bun, nici rău. Astea sunt faptele.
  • Deși e grea și plină de informații noi, se citește repede și e captivantă pentru că, pur și simplu, este despre viață.
  • Ca de obicei, las și video și podcast ca să puteți alege ce vă este mai comod când vreți să vedeți despre ce e vorba.

Cartea lui Radu Paraschivescu despre „zeul” său

Am hotărât ca, de câte ori îmi place o carte, să spun câteva cuvinte despre ea. Așa ca o cronică. Prea de multe ori am ratat să povestesc lumii despre o carte bună. Sau mi s-a întâmplat să uit de ea. Așa că fac un soi de arhivă aici. Pun prezentarea atât video cât și podcast, ca să puteți alege oricare variantă vă este mai accesibilă.

Episodul de azi este despre cartea lui Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, pe care am lansat-o la jumătatea lui iunie. Ce este important:

  • E o carte portret, dar, de fapt, e o carte despre Radu și devenirea sa.
  • O să recunoști „mâna” seniorului Paraschivescu în multe dintre cele pe care le întruchipează Radu azi. Este filo-italian, erudit, iubitor de fotbal, manierat și curtenitor, dar cu un verb ascuțit datorită tatălui său.
  • Cartea o să aibă rezonanță în fiecare familie din România și, de câte ori o s-o citești, o să-ți aduci aminte de tatăl tău.

Valul de demolări din București. Nu traficul e cea mai mare problemă a orașului, ci urbanismul

Când m-am mutat eu la București, adică la jumătate anului 2000, am locuit pe strada Justiției. Asta este în mijlocul Bucureștiului, cam în spatele clubului Fabrica. Care nu e chiar club, e de-a dreptul un spațiu cultural. Am stat ani buni acolo, întâi în gazdă și apoi cu chirie. E un cartier de case de la 1900, multe dintre ele consolidate, altele serios afectate de trecerea timpului. Casele au o particularitate, cel puțin la etaj: sunt înalte, iar iarna, dacă nu merge căldura, devin amarnic de friguroase. 

În anii aceia, casa în care stăteam eu, dar și mai toată strada, avea sobe cu gaz. Una dintre cele mai nenorocite invenții ale omenirii. Asta înseamnă că noaptea nu poți să le lași deschise. Dacă se oprește gazul și apoi revine, poți să mori. Așa că în fiecare noapte eram condamnat la frig serios. Și cred c-am prins două ierni grele acolo. 

Dincolo de asta, am învățat cartierul pe de rost. Și am stat mereu și am cugetat cam ce loc minunat pierduse Bucureștiul. Ca la mai toate casele, adevărații proprietari au fost îndepărtați, iar la data aceea, mai în fiecare casă se aflau chiriași sau erau ale primăriei. Fiecare a reparat și-a refăcut după puteri. Dar unele erau căzute rău de tot pentru că aveau chiriași din cei mai nevoiași care nu aveau bani și niciun chef să facă nimic. 

Dintr-un cartier de clasă mijlocie, acum o sută de ani, devenise unul de nevoiași, muncitori și o brumă de oameni mai cu dare de mână. Casele erau coșcovite, semnele de bătrânețe erau la tot pasul. În fața caselor se făceau clăci, copacii cam dispăruseră. Și, pe ici-pe colo, se vedeau semnele unei lumi mai bune. 

După plecarea mea de acolo, odată cu mai multă bunăstare, au venit și reparațiile. Am mai trecut pe acolo, viața și-a reluat cursul firesc. Nu strălucitor, dar cu mai multă normalitate. Iar Fabrica a fost un fel de inimă a cartierului. Lumea se strângea acolo de peste tot și-a salutat ani buni renașterea unei noi generații a Bucureștiului. 

Acum clădirea fostei fabrici Apollo, în care se află Fabrica,  este propusă spre demolare pentru a lăsa loc unei clădiri de birouri. Nu e prima din zonă. Mai este una alăturat și care a apărut acum șapte-opt ani. Proiectul este depus spre aprobare la CGMB, dar întreaga procedură este blocată de Ministerul Culturii care ar vrea să claseze clădirea ca fiind de patrimoniu. Am primit o scrisoare de la mai multe asociații care vorbesc despre rolul acestei clasări. 

art. 8 – vechime: medie. Potrivit planurilor istorice ale Bucureștiului anexate, o parte dintre corpurile de clădire ale incintei au fost construite înainte de 1895-1899, iar cea mai mare a corpurilor sunt realizate în perioada 1899-1911. 

art. 9 – valoarea arhitecturală, artistică şi urbanistică: medie. Valoarea partiului arhitectural al incintei și construcțiilor rezidă din faptul că acestea exprimă sincer necesitățile industriei care le-a produs, cât și din ilustrarea prin extinderile și modificările construcțiilor survenite de-a lungul timpului a evoluției industriei. Potrivit planurilor Bucureștiului de la 1911 imobilul a aparținut lui Oprea Soare, dacă identitatea se verifică pe parcursul cercetării ulterioare declanșării clasării, comanditarul reședinței realizate de arh. Petre Antonescu, azi monument istoric din str. Bordea Poenaru, București, important comerciant de cherestea. Astfel, imobilul din Str. 11 Iunie devine important pentru explicarea existenței celui din str. Bordea Poenaru.

art. 10 – raritate şi unicitate – medie. Dintre siturile industriale ale Bucureștiului, un număr relativ redus se mai păstrează, cu atât mai mult se impune clasarea în Lista Monumentelor Istorice

art. 11 – valoarea memorial-simbolica – medie. Imobilul din Str. 11 Iunie este legat de activitatea unui important comerciant și o mărturie importantă în explicarea existenței monumentului istoric din str. Bordea Poenaru. In a doua parte a sec. al XX-lea și până în anii 2000, aici a funcționat „Fabrica de de Ciorapi și Tricotaje Apollo”. Imobilul este important in mentalul colectiv contemporan, aici funcționând un important hub cultural, „Fabrica”, unul dintre puținele exemple de bună practică din București în utilizarea spațiilor fost industriale.

Scrisoarea este semnată de Institutul Național al Patrimoniului, Filiala București a Ordinului Arhitecților din România, Pro Patrimonio, Fundația Comunitara București, Asociația ARCEN, Asociația NOD makerspace, Asociația La Firul Ierbii, Floreasca Civică, Rețeaua Civică București, Asociația pentru Tranziție Urbană, Asociația Legendary Sports, Asociația Pure Origins, Bike Fm, Asociația Locus, Asociația IDEILAGRAM, Asociația Matka.

De altfel, posibila demolare a dus la peste o mie de comentarii pe platforma de dezbatere publică a acestor proiecte, pusă la dispoziție de PMB. 

Marian Ștefănescu: Sa inteleg ca vreti sa puneti in legalitate mizeria care s-a construit ILEGAL pe aceasta strada, intre case cu maxim P+1 , nu este asa ? Mizeria de sapte etaje si cu „arhitectura” care nu are nicio legatura cu mostenirea istorica lasata de aceasta strada. Ma opun, acea cladire trebuie demolata, deoarece a distrus patrimoniul arhitectonic al zonei. Ma intreb cat ati primit de data asta pentru a va pune semnatura.

Marius Budilă . Datele PUZ-ului actual nu sunt compatibile cu Zona Protejata 11 Iunie.Nu au ce sa caute cladiri de peste 20 metri in aceasta zona care este o zona cu cladiri joase specifice perioadei secolului 19 inceput de secol 20.
2. Cladirea in care funtioneaza clubul Fabrica este propusa spre clasare ca monument istoric si avand in vedere istoria locului cred ca ar trebui sa se intample acest lucru.
3. Zona este rezidentiala avand strazi inguste si proiectul actual nu face altceva decat sa creasca traficul auto si in acelasi timp poluarea fonica si atmosferica.
4. Cladirea din Strada 11 Iunie nr 50. ar trebui pastrata si inglobata in cel mai rau caz in noul proiect care ar trebui sa aiba cladiri cu inaltimi sub 20m (maxim 4 etaje).
5. Ma opun actualului proiect care nu face altceva decat sa diminueze valoarea zonei, sa creeze disconfort riveranilor si sa aglomereze o zona rezidentiala prin cladiri de birouri care ar trebui construite in zone libere la periferia orasului.

Marius Maxim: Prin planul acesta urbanistic se observa lipsa de inspiratie si viziune a doamnei primar. In loc sa se profite de cladirile istorice pentru a fi reabilitate si puse in circuitul turistic, sunt demolate si in locul lor se construiesc niste monstruozitati care distrug imaginea. Doamna primar spune ca ea accepta sfaturi numai de la primarii marelor orase europene, ei bine acei primari ar plange.
Din punctul meu de vedere aceasta locatie ar putea aduce un venit interesant de la turisti si locuitorii Bucurestiului, dar desigur mita este frumoasa, cu-i ii mai pasa de istoria orasului, de ce sa investesti in reabilitare si apoi sa ai un venit stabil din potentialul turistic cand poti gandi pe termen scurt si sa distrugi tot ce prinzi.
Proiectul acesta este o gluma proasta.

Carmen: Este greu de inteles care este oportunitatea avizarii unei constructii de pana la 34 de metri intr’o zona cu regim de inaltime de 16 metri. Spatiul existent poate fi imbunatatit si valorificat in continuare, pastrandu’i’se destinatia actuala, de agrement. Cu interes si investitii, se poate evidentia si importanta istorica & arhitecturala. Este de dormit ca toate zonele din afara mult blamatului (pe buna dreptate) Centru Vechi sa dispuna de posibilitati de petrecere a timpului liber. Cartierele cu functionalitati multiple, pe langa cea de ‘dormitor’, din care locuitorii nu trebuie sa iasa in mod expres pentru a participa la diverse activitati sociale & culturale, sunt cartiere sanatoase si exemple de urmat. Sper sa reveniti a supra aceste decizii pripite.

E posibil ca prin intervenția Ministerului Culturii, Fabrica să fie salvată. Dar aceasta este doar o problemă. Una din 38. Pentru că este sfârșit de mandat, toți dezvoltatorii trag tare ca să nu străbată drumuri pe care nu le știu în viitoarea administrație. De asta, se votează pe repede înainte demolări, clădiri de birouri, PUD-uri și așa mai departe. Se votează fără dezbatere și nici măcar să se mai asculte argumente. Publicația Scena 9 a realizat un amplu documentar asupra situației. Iată un fragment

Emblematică pentru modul în care se votează acest tip de proiecte este intervenția viceprimarului Aurelian Bădulescu, în ultima ședință a Consiliului, pe 30 aprilie: „Haideți, bă, la vot și lăsați vrăjeala asta. Păi ce, vreți să fie câmp în București, că vreți voi?”. În mai puțin de două ore, consilierii au „dezbătut” 38 de proiecte, dintre care 30 au fost aprobate și 8 respinse. Proiectele nu au fost au fost dezbătute punctual: consilierii au prezentat câteva propuneri contrare, însă intenția clară a majorității de a le vota a dus la eliminarea oricărei discuții în contradictoriu. În cadrul aceleiași ședințe, arhitectul șef al municipiului, Ștefan Dumitrașcu, a insistat pe factorul economic al proiectelor și pe importanța avizării lor, care ar impulsiona, spune el, economia bucureșteană lovită de COVID și marcată de întoarcerea în țară a muncitorilor români din construcții. 

Și aici este timpul să vorbim de cel mai mare păcat al administrației Firea. Acesta nu este traficul. Traficul este doar o consecință a dezvoltării urbanistice a Bucureștiului. Orașul este sub o ofensivă a dezvoltatorilor imobiliari. Ceea ce nu e rău, dar are consecințe. Pentru că dezvoltarea se face în interiorul orașului, nu spre marginea sa. Astfel, actuala administrație a Bucureștiului a fost de acord cu folosirea la maximum a oricărui spațiu din centrul orașului. 

Pe fiecare bucățică de teren se construiește. Pe un loc gol, pe locul unor foste fabrici, pe spații verzi. Toate locurile sunt folosite la maximum și nasc noi aglomerări urbane. Într-un spațiu relativ mic apar deodată două-trei blocuri, care strâng la un loc mii de oameni și sute de mașini. Nu se mai ține cont dacă aceștia pot să iasă de acolo, ce se întâmplă la ore de vârf, care este perspectiva pe termen lung, ce se întâmplă cu rețelele de apă, gaz, canal, ce se întâmplă cu gunoiul. 

Toată lumea vrea să construiască în centru și nu departe, pentru că acolo prețul apartamentelor scade. Iar primăria este de acord cu această politică sufocantă pentru oraș. Există doar argumentul legalității. Toți cei de la primărie îți vor spune: „Ce să facem noi dacă e legal? Nu te poți opune unui proprietar, dacă vrea să construiască.” Din acest motiv a apărut și așa numitul PUD, diavolul dezvoltării urbane. Cu ajutorul lui sunt ignorate toate planurile de urbanism și se dau toate derogările necesare. 

Orașul acesta, care este compromis deja pentru locuitorii săi, are doar un singur vector de dezvoltare: banul. Adică apartamente cât mai scumpe și cât mai în centru. Aceasta a fost politica de dezvoltare a PSD. Or, rolul unui politician este să răspundă problemelor și să le oprească. Iar următorul mandat ar trebui să aducă stoparea reconstruirii Bucureștiului doar pentru blocuri și birouri. Spațiile acestea deschise care au rămas ar trebui să capete alte utilități. Nimeni nu va putea acuza un partid că va rescrie în sens comunitar dezvoltarea orașului: parcuri, spații, verzi, locuri de joacă, construcții mai mici între cele deja existente. 

Mi-e teamă însă că suntem pe un drum fără întoarcere. Din experiența mea și a oricui a participat vreodată la o astfel de dezbatere la un consiliu local sau în comisii, veți vedea ceva foarte straniu. Pe parcursul discuțiilor, și eu am una care ține de 5 ani, veți observa că angajații primăriilor lucrează ca și cum ar fi angajații unui dezvoltator imobiliar. Ei răspund doar la cererile acelor oameni și fac orice ca să le rezolve. Adică dau dovada de o creativitate și o cerbicie administrativă pentru realizarea unui proiect imobiliar cum nu vei vedea niciodată dacă încerci să împiedici unul. 

Există două posibilități ca această situație să se oprească. Prima ține de voința politică a cui va veni la putere. Și a doua de întoarcerea pe lume a DNA. Cred că procurorii din România ar trebui să aibă un departament special pentru dezvoltare urbanistică. Nu este altă cale de a opri un val de ilegalități. 

În fine. Ca să convingeți cât de spectaculoasă este povestea și în ce situații bizare am ajuns, întoarceți-vă la articolul din Scena 9. Acolo veți afla cum într-unul din cele mai vechi și elegante cartiere de case din București, cel dintre Piața Iancului și Vatra Luminoasă, se vor construi blocuri. Protestele locuitorilor, semnele de întrebare din partea Institutului Național al Patrimoniului au dus doar la răspunsul că totul e legal. 

Nu-mi rămâne decât o concluzie: și votul e legal și în egală măsură demolator. Folosiți-l!

 

 

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!