unire

Marea Unire a pachetelor

Irina Rimes nu arată ca și cum ar mânca vreodată. E mai mult decât mică, e fragilă. ”Să nu crezi că o să mor de foame vreodată. Ador să mănânc. Dacă nu am mâncare ies în oraș, dacă nu ies în oraș, mă va scoate cineva în oraș. Mâncarea este parte din viața mea.” 

Trebuie să o crezi pe cuvânt, mai ales că și mamei îi este greu. ”Zilnic mă sună. Irinuca, dar tu ai mereu frigiderul gol, ci mănânci tu?” Drept urmare de la Chișinău curg mereu pachete. ”Îmi face colțunași, sărați cu brânză sau cu carne. Îmi face colțunași dulci. Îmi trimite plăcintă cu vișine, cu foi crocante, preferatele mele. Odată mi-a trimis chiar și cartofi.”

Cartofi? Și aici m-a pus pe gânduri. Cartofi se găsesc pe toate drumurile. Dar aici e mai mult decât mâncare. Și mama mi-ar pune cartofi. Că știe că ai ei sunt mai buni. Mama îmi aduce în schimb mere în ultima vreme. Coșuri de mere din cele care se rup cu o scârțială. Și îmi aduce miere de albine că ”a noastră nu-i cu zahăr.” Are mereu o găină de tăiat pentru nepot că ”nu găsești așa carne. E eco a noastră” Brânza e altfel, plăcintele vin la fix. Și ani buni a insistat să-mi trimită pachete la autobuz și la gară. Nu vă mai spun că o vreme a venit și cu semi-preparate de la Vaslui, care, pe drept cuvânt, erau mai bune.

Pachetul de la autobuz nu-l iau. Și asta din pățania unui prieten bun care lucra în domeniul financiar la București. Omul a ajuns la un nivel important și financiar și profesional. Dar mama îi tot trimitea pachet  pe neanunțate. Îi spunea doar trenul cu care vine. Iar prietenul meu îmbrăcat numai la costum scump, cu super-pantofi, ceas important, trebuia să se ducă la gară. El era mereu îmbrăcat la patru ace pentru că lucra cu oameni foarte bogați. Odată, însă, în gară, a recuperat plasa de  rafie cu pachetul și a dat nas în nas cu un client. S-a blocat. Era o apariție. Scurtul dialog nu a făcut decât să accentueze jena. Singura speranță până azi este că și bogătașul venise după același lucru. 

Mult timp am crezut că pachetele fac parte din studenție. Că acolo trebuiau să ne hrănească părinții. Când ne adunam câte șase în jurul unei găini venite de la Vaslui, a unui bidonaș cu varză de la Gura Humorului, a cartofilor de la Rădăuți, a brânzei de la Neamț sau a prăjiturilor de la Onești. 

Treaba asta a continuat și pentru mulți trece de granițe. În spatele blocului în care stăteam venea microbuzul pentru Spania. Am mers și noi acolo să-i trimitem cumnatei pachetul de la părinți. Porc, șuncă, brânză, nuci. Lucruri pe care știți că spaniolii nu le au. Și nici cumnată-mea nu se descurcă prost. 

Pentru cumnată-meu socru-meu trimite vin în Anglia. I-a ucis Alex cu peturile pe englezi. Fratele lui Ciuclaru îmi povestea de vișinata pe care a primit-o de acasă. Cristina Vărzaru îmi spune pe Facebook că abia a oprit-o pe maică-sa să trimită pachet în Danemarca unde a jucat vreme de trei ani.

România e legată de toți copiii săi prin această imensă rețea de pachete care străbate Europa. Și nu numai. Știu o familie de români trăitori în America care bagă șuncă pe ascuns în State. Fire multiple și încurcate trimit în Europa varză, brânză, nuci, mere, plăcinte, învârtite și țuici. Altele ne leagă cu tarte, bidoane de vin, ceapă roșie, usturoi de la Flămânzi, păstrăv afumat, bomboane Bucuria. Un pic de pălincă pleacă în autocare alături de pere și brânză de capră sau borcane cu carne pusă în untură. Și chiar pâine, măi! Noi trimitem pâinea de acasă copiilor noștri să simtă gustul unic al grâului și al mâinilor care au făcut-o. Doar de aici.

Ne-om fi rupt ca nație. Nu mai credem în toate lucrurile la fel, trăim pe toate continentele, dar ne ținem la un loc în această mare unire a pachetelor și a gusturilor. Nu e vorba de sărăcie. Ci de ajutor, de ideea de a te simți aproape de cel plecat. De-ai aduce aminte că e cineva care-l iubește. Și de modul nostru de a ne spune că ne suntem dragi. Și că aici te așteaptă mereu cineva cu un borș cald, aburind. Și că te va pune la masă în timp ce va tăia ceapa pe lângă tine și așezându-se apoi vreme de un minut să te privească. Doar un minut, că apoi sare să ia de pe foc tocănița care se încălzește prea tare.

Câtă vreme o să le avem pe astea, o să fie bine!

Povestea unei fotografii: eroinele de acum 100 de ani

De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste. 

Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar. ”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS. 

Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu. 

Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.

Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii

Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”

Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.