marius manole

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare. 

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră. 

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată,  montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei. 

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa. 

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă. 

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat. 

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.    

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele. 

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5,  mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela. 

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit. 

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns. 

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit. 

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

 

 

  

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!