Tot vreau să raportez asta de două zile. Am fost la Jimmy Carr ca să investighez cât de gravă este incorectitudinea politică la acest personaj. ”Am cel puțin o glumă care-mi poate încheia cariera în seara asta.” Ba, chiar mai multe, aș zice eu.
Rău, cerebral, antipatic și haios a fost. Și a făcut multe glume cu Vasluiul. Drept urmare, de abia acum suntem faimoși.
Dar ce voiam eu să vă spun este că acest domn care calcă în picioare atât de multe reguli a ținut o lecție de educație sexuală, impecabilă, cu ajutorul unui tânăr de 23 de ani. Și că a reușit printre valuri de râs să explice câteva lucruri legate de relațiile dintre bărbați și femei, pe care nu numai românii au nevoie să le știe, ci și alte nații, cu siguranță.
O lecție care a plecat de la principiul ”Nu înseamnă nu, asta știm cu toții. Dar da nu înseamnă întotdeauna un consimțământ total. Și de asta trebuie să înveți stadiile consimțământului.”
Mă bucur că am fost cu fiu-meu la spectacolul acesta. Și mă bucur că Jimmy Carr și-a construit discursul așa. Pentru că e cel mai ușor să treci de zidurile neîncrederii și să fii ascultat când dai impresia că de fapt râzi de unele lucruri.
Mi-a plăcut c-am văzut un om deștept care sparge tabuuri și care are mai multe de spus societăților lumii decât câteva glume. Dacă aveți ocazia să-l vedeți, nu ezitați.
Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund.
Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.
Cineva vă spunea regele comediei
Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.
În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.
Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline
Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…
Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!
Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete
În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!
Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.
Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid.
Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.
Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.
În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.
Când a realizat că va face profesie din comedie?
Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.
Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.
Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.
Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”
Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.
Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…
Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?
Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.
Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.
Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.
Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil.
Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.
Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.
Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?
Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.
Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!
Politica îl interesează, dar nu până la capăt.
Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.
Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?
Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.
Iohannis?
E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.
Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie
Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!