actori

Monica Bârlădeanu: ”Vlad o să fie un serial iconic pentru România”

Monica Bârlădeanu mi-a fost colegă de facultate. E drept, într-un an mai mic. Și la fel de drept este că nu ne-am întâlnit atunci. Aș fi realizat cu siguranță. Asta dovadă că unul dintre noi nu a fost la școală tot timpul. 

În primul an, mă rog, eu eram într-o inerţie, muncind de la 16 ani în vacanțele de vară. În primul an de facultate mi se părea că să faci doar un singur lucru e foarte reductiv. Adică să fiu doar studentă mi se părea… În plus era nevoie de o suplimentare de fonduri în familie și primul job pe care l-am avut atunci a fost cu colegele de la facultate din primul an. În speță mergeam în Tudor Vladimirescu, în campusul de care ai zis și făceam un fel de sampling la țigări, adică practic stăteam. Dacă îți aminteşti de niște fete îmbrăcate în roșu, acolo, înghețând de frig, alea eram noi. Chiar mergeam în primul rând în Tudor Vladimirescu cu șeful nostru de echipă pentru că aveam tot timpul compasiune pentru studenții care fumau.

Asta negreșit mi-a aduc aminte de la jumătatea anilor 90. Sute de studenți stăteau în așa numitele borcane. Mici încăperi de sticlă de care campusul era plin și în care mergea cea mai mare rețea de baruri, vodcă contrafăcută și țigări de contrabandă. Nu era rău famat, era intelectual pe cea mai lucie sărăcie pe care o putea avea Estul Europei.

De aici a învățat și prima diferență dintre România și America. 

Oamenii, în momentul în care le ieșeai așa în față și-i blocai aveau tot timpul senzația că vrei să le ceri ceva, nu să le dai ceva. Și dacă voiai să le dai ceva erau foarte sceptici pentru că aveau senzația că trebuie să dea ceva la schimb pentru că e o trăsătură, să zicem așa, psihologică la nivel național. Nu știm să primim și mie mi se pare că asta e la fel de nasol ca atunci când nu știi să dai. În America, sunt mult mai deschiși. 

Monica avea să scape repede de zona asta, căutând-și loc în lumea televiziunii de la București. Frumoasă și educată își dorea mai mult.  Acum, la 40 de ani își face un fel de bilanț.

Bineînțeles, dar ca să înțelegi felul în care m-am gândit eu și mi-am pus pe hârtie lucrurile pe care aș fi vrut să le fac, lucrurile care nu au ieșit, cele la care lucrez și la care încă mai am speranță, au foarte puțin de a face cu ce îți spune societatea că ar trebui să se întâmple până la 40 de ani. Mi-am format propriul meu univers, un fel de ecosistem în care filtrez regulile impuse, astea sociale, niște coordonate, niște convenții și îmi ascult foarte mult nevoile, vocea și sunt foarte loială propriei mele viziuni despre cum ar trebui să arate viața mea.

Și cum ar trebui să arate? Să vedem întâi care sunt convențiile alea despre care vorbim.

Păi convențiile spun că la 40 de ani ar trebui să ai un copil măcar, să fii căsătorită, eventual de două ori, nu-i nicio problemă. Să ai o familie, să ai un job stabil și să mergi în cel puțin două vacanțe pe an. Uite, fratele meu mai mare de exemplu, Marian, e pompier, e ofițer și soția lui e asistentă la psihiatrie, iar ei din septembrie știu deja unde merg în vacanță vara viitoare. Or tipul ăsta de programare pe mine m-ar da complet peste cap. M-aș simți extrem de prinsă în chingi. Mi-ar fi dificil. Dacă e să fiu foarte, foarte onestă, pentru că, na, munca mă duce tot timpul pe undeva, vacanțele au devenit… nu-mi mai sunt necesare aproape. Îmi satisfac așa nevoia. În plus am trăit foarte mulți ani dintr-o valiză. Mă rog, erau vreo 3, cu tot cu ăla de mână, dar da, practic ajunsesem să numesc acasă orice hotel în care stăteam mai mult de 2 zile. Ală era acasă.

Am întrebat-o pe Monica dacă în Vlad își joacă propriul rol de femeie fatală. 

Fatală, în realitate? Întreabă victimele. Nu știu dacă sunt.

Tu ce simți? Adică ți s-ar potrivi caracterizarea? Sincer vorbind?

Păi fatalitatea… Repet. Pot fi letală.

Poți fi? Ai fost?

Încă nu am băgat pe nimeni în cimitir, să știi.

Nu în sensul ăsta. S-a terminat nasol?

Pentru mine niciodată, nu. Pentru ei, întreabă-i pe ei. Nu știu. Eu le-am terminat bine și corect. Mai ales corect, e foarte important. Dacă e un lucru pe care l-am învățat este că absolut orice închei, orice fel de relație de prietenie profesională, dacă simți că băi, până aici a funcționat, trebuie să o închizi bine, pentru că una la mână, rămâi tu cu tine și cu propria ta conştiinţă și când lucrurile nu sunt făcute corect în spate, te hăituiesc multă vreme în față. Apoi trebuie să le întorci și să le repari.

În serial, chiar asta joacă, însă. Femeia fatală care își caută locul în povestea lui Vlad și a lui Ștefan. Este un serial care îți o pune o grămadă de probleme. întâi că te întreabă ce ești capabil să faci pentru dragoste și apoi pentru răzbunare. E un thriller până la urmă. E un film cu foare multă senzualitate, agresivitate, tăceri cu înțeles. Mi s-a părut foarte bine adaptat după serialul de succes turcesc, Ezel. Mi se pare că Vlad poate deveni un serial iconic, reprezentiv pentru societatea noastră sau pentru nivelul la care aceasta a ajuns. Am trecut de perioada în care băiatul de Dorobanți este aspirațional și trecem la băiatul tânar cu ștaif, educat, pe care costumele stau impecabil. Eu, în serial, sunt cuțitul care taie. Eu nu judec personajele în bun sau rău, ci am nunațe de gri. Încerc să-l ajut pe Vlad.

Vă las pe voi să descoperiți cum scapă Monica de rolurile ei. Rețeta e un fel de exorcizare de personaj și implică o cadă, apă caldă și sare grunjoasă. Dar vă invit să vedeți ce spune și despre despărțirea părinților ei, care a urmărit-o mulți ani. 

Te chemau la instanță cu mămica și tăticul de mână, într-o sală în care mai era unul care voia să-și recupereze o vacă de la vecinul care i-a furat-o, unul care avea o problemă cu un gard. Mă înțelegi. Și te întreabă de față cu toată lumea acolo de cine îți place. E ceva de o… Țin minte că mi-a fost foarte greu să mă uit la taică-miu în momentul ăla pentru că am spus că rămân cu mama. Era varianta mai stabilă. A fost probabil, ca tată, incredibil de jenant pentru el. Incredibil de jenant. Gândește-te că e copilul tău care alege celălalt părinte de față cu toată lumea și întrebările erau de așa natură încât să-l pună într-o poziție foarte delicată, iar mama mi-a explicat ce se întâmplă, la ce să mă aștept.

Mihai Călin: ”Legile sunt făcute pentru a fura în continuare!”

Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”

Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi. 

Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.

Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia. 

A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.

Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă. 

Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”

Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună. 

Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava.  Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.

Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.  

30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.” 

Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”

Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?   

Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții. 

Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”

Ion Caramitru, cuceritor despre întâlnirea cu George Călinescu

De mule ori când ajung mari invitați la noi, la DigiFM, văd că sunt istorii care se pierd. Se duc. Sunt de fapt momente de istorie care se pierd. Și-mi pare rău că nu o să le mai aud, că le aude prea puțină lume față de cât ar merita. Și atunci, le salvez.

Îl pun deoparte  azi pe Ion Caramitru. Actor uriaș, regizor, director de teatru, vedetă de-a dreptul, Ion Caramitru spune că vine rar la radio sau la tv. ”Sunt eu sătul că apar mereu aceleași fețe, la noi, la televizor”

Mai mult