Podcast

Cristian Matei, supraviețuitor Colectiv: ”România va fi mai bine peste două rânduri de alegeri.”

Mi s-a părut potrivit ca în ziua de alegerilor să stau de vorbă cu Cristian Matei. El îmi este coleg de breaslă. Acum cinci ani se afla în Colectiv, alături de prieteni, la concertul Goodbye to Gravity. S-a trezit din comă trei luni mai târziu și a fost salvat în în Israel. De atunci, Cristi luptă pentru a-și recupera sănătatea în totalitate. Iar în interviurile sale a atras de mai multe ori atenția că problemele care au dus la drama din Colectiv nu au fost rezolvate. Să fie oare cazul în acest nou ciclu electoral?

Așteptările sunt că mai curând nu. Și, la fel, este dureros că tot ce înseamnă progres este cât se poate de lent. Pentru Cristian Matei este de neînțeles cum e posibil ca la cinci ani după Colectiv, să fie votat un om ca Piedone. Dar nu este de neașteptat ca să ardă un spital. Dimpotrivă. Și, la fel, nu e de așteptat ca România să cadă de acord nici măcar asupra gravității acestui lucru.

Interviul de mai jos este dureros. Pentru că el arată nu numai că viaț aunu iom poate fi schimbată și devastată de lipsa de cinste și de moralitate. Dar că până și speranța se ofilește aici la noi. Cred că o să simțiți asta în rezultatele acestor alegeri.

Atena Boca: „Cel mai greu lucru pentru părinți, acum, este că nu mai au timp de ei”

La primul Bebe este cea mai mare comunitate de mămici și gravide din online-ul românesc. Zeci de mii de părinți se întâlnesc acolo, respectând multe reguli de comunicare stricte pentru a se sfătui asupra modului în care-și cresc copiii. Și pentru a găsi rezolvări la probleme comune tuturor.

Când m-am înscris în acest grup de Facebook am trecut printr-un mic examen. Nu este locul comun pe care-l știți pe Facebook în care oricine poate intra și deturna sensul discuției. Nu sunt acceptate profiluri private, nici cele fără nume de familie. Nu sunt acceptate sfaturile medicale, ci mersul la doctor, nu se promovează produse sau diverse teorii. Procesul de acceptare durează două săptămâni și apoi se pleacă dacă ai încălcări repetate. E o comunitate, o unealtă de Facebook, un loc de rezolvat probleme și ajutor reciproc, nu un loc de vărsat frustrări.

Dar acesta  a fost doar începutul.  Atena Boca și colegele sale au transformat această comunitate într-un ONG care schimba societatea românească. Împreună strâng bani și renovează spitale sau formează grupuri de educație pentru părinți. Acțiunile lor umanitare, două pe an, au dus până astăzi la refacerea completă sau renovarea unor spitale, în 16 proiecte. Secția de pediatrie de la Moreni este cea mai recentă și este spectaculoasă.

Am stat de vorbă cu Atena despre modul în care părinții cu copii mici trăiesc în pandemie. Și cât de greu este să ai și școala și firma acasă. „Cel mai greu lucru este că nu mai ai timp de tine. Și dacă nu ai timp de tine, cum să le mai dai și altora?”

Marea mea admirație pentru acest grup de doamne este că au reușit să facă o comunitate, lucrul care nouă ne iese cel mai greu în România. „Suntem educați să privim la persoana noastră în competiție cu alții.” De asta ne este atât de greu să reușim împreună. Dar previziunea este bună.

Țara Ianculeștilor

Cazul Ianculescu are două tipuri de dezvoltări. Prima este cea emoțională în care ni se spune că nu e nevoie de decizie politică pentru numirea în diverse funcții. Înțeleg durerea și frustrările după ani buni de dezamăgiri, dar, dacă ar fi așa, de ce am mai avea nevoie de politică cu totul? Până la urmă dăm un mandat unor ca să guverneze în numele nostru. Despre asta e vorba.

A doua dezvoltare este că nici Ianculescu nu avea bască. Că era finul lui și că sigur a fost într-o cârdășie. Asta ratează esența cazului. Căci mai importantă decât plecarea sa este venirea celui care l-a înlocuit. Și anume un cetățean care nu știe ce face sistemul de gospodărire a apelor.

Miza acestei povești este să restabilim meritocrația și decizia corectă. Nu s-o punem în alte mâini despre care nici nu știm care sunt. Știți cu ce se ocupă Apele Române? Printre altele cu digurile care păzesc localități și cu albiile râurilor prin care trec viituri. Bănuiesc că nu oricine poate face treaba asta, iar dacă se strică ceva, cred că se vor pierde vieți. Adică poate avea loc un Colectiv, dar nu prin ardere ci prin forța apei. De asta avem nevoie de profesioniști peste tot.

Am vorbit despre asta la România în Direct. Sigur că opiniile au fost diverse cum șade bine unei dezbateri. Dar ce trebuie să rămână mai important după emisiunea asta sunt două mărturii. Doi oameni, ușor de identificat, care au vorbit cu subiect și predicat despre ce-au văzut.

Mihai a fost juristul Ambulanței Neamț. Și a rămas până când ”a început să facă valuri.” Adică a văzut că unele contracte nu erau în regulă. A făcut reclamații și a ajuns și-n fața unui ministru, Florian Bodog. ”S-a uitat pe acte și mi-a spus că în alte părți se fură mai mult. ” Totul s-a sfârșit prin desființarea postului său.

Apoi a sunat Carmen Grozavu, inspector la Serviciul de Gospodărire a Apelor Cluj. Colegă cu Ovidiu Ianculescu, cum ar veni. ”Problema nu este c-au fost schimbați doi directori, profesioniști, după ce-au luat concursuri. Problema este că nu mai are cine să ia o decizie. Sunt atât de multe probleme și pur și simplu, ei nu înțeleg despre ce este vorba.” Doamna Grozavu a hotărât să vorbească după ce i-a devenit șef de serviciu ”prostul clasei.” Rezultatul a fost c-au detașat-o la Galați. S-a opus.

Există și un alt tip de concluzie după toate întâmplările astea. E foarte probabil ca statul român să fi ajuns nu numai solab profesional, dar chiar ticălos.

Marea dramă constă, de fapt, în incapacitatea politicienilor de-a înțelege sisteme și de a face ordine. În politică românească au intrat tot felul de neisprăviți aduși de posibilitatea de a fura sau de căutarea unui refugiu la stat. Ei cred că e de ajuns să pui hârtii încolo și încoace. Oamenii capabili au fugit sau au fost îndepărtați și i-au lăsat pe aceștia. Iar argumentul suprem este că toată lumea fură sau toată lumea e proastă. Or nu mai este așa.

Câteva mărturii care-ți arată că România e o șandrama putredă

Sigur că, dacă vă întreb acum, o să-mi spuneți imediat că România este o țară coruptă. Și că politica și administrația românească au extins acest obicei al corupției până în punctul în care n-a mai rămas piatră peste piatră.

Incendiul de la Piatra Neamț este un exemplu cât se poate de bun. Aici, incompetența politică laolaltă cu clientelismul, neputința intelectuală și șmenul de partid au dus la moartea unor oameni.

Dar cel mai bine este să auzi acest lucruri cu urechile tale și să-ți faci o idee cât de mare este nemernicia. Iar ediția de marți a României în Direct a adus o serie de astfel de mărturii care-ți îngheață sângele în vene. Nu numai că vorbim de corupție, dar vorbim de o adaptare la viața de junglă, care duce la ignorarea completă a fricii de justiție. Dar, stați, nici măcar asta nu este o problemă. Pur și simplu oamenilor acestora nu le mai pasă de viețile celor din jur. Pentru bani se calcă peste cadavre.

Mecanismul este un cerc vicios în care, dacă ești prins, poți să alergi la nesfârșit. Trebuie să fii foarte curajos ca să-l spargi. Sau să pleci din țară. El presupune un politician care are numirea politică, apoi controlează verificarea și distribuie banii către firma care face lucrarea de mântuială. Lucrarea se face în bugetul alocat, dar costurile sunt trase în jos ca să rămână profitul cât mai mare. De acolo se plătește șpaga. Iar ceea ce o să auziți mai jos sunt câteva mărturii care o să vă arate tot atâtea mecanisme de funcționare a corupției și incompetenței ucigașe. Le-am rezumat ca să știți ce o să auziți.

  • Un antreprenor care povestește despre diferența dintre o lucrare la un spital de stat și una la un spital privat. Dacă cea de la privat este o operă de artă, la stat nu are acces decât după o subcontractare. Pe parcurs descoperă că antreprenorul numărul unu nu are decât cinci lucrători, dar că lucrările sale sunt decontate cu prioritate. De asemenea, banii povestitorului, cel care duce greul sunt pe jumătate și numai după presiuni. A rupt contractul, a denunțat, nu s-a întâmplat nimic
  • Un specialist în eficiență energetică povestește despre lipsa completă a profesioniștilor tehnici din instituțiile publice. Niște cârpaci îi numește pe cei care lucrează acolo, incapabili să înțeleagă lucrările pe care le au de făcut. Iar lucrul cel mai important este criteriul prețului celui mai mic care este sursa viciului
  • Un inginer care a lucrat la renovarea mai multor spitale. Din cauza prețului mic s-a ajuns la depășirea bugetului. Dacă ATI-ul l-a scos la linie, la următorul etaj s-a lucrat mult mai prost. Din momentul în care lucrarea s-a degradat cu bună știință, patronii l-au pus să semneze toate documentele. A demisionat.
  • Un consultant în lucrări de construcții care are o dilemă ieșită din comun. ISU și ANSVSA se contrazic asupra unei metode tehnice. Din cauza asta au blocat lucrarea.
  • Un vânzător de echipamente medicale care spune că prima întrebare pe care o primește de multe ori este ”mie ce-mi iese?”

Din ce în ce mai mulți experți povestesc despre slaba calitate a lucrărilor și materialelor pentru diverse investiții publice. Fie că este vorba de materiale ieftine la prețuri supraevaluate, fie că sunt lucrări de mântuială, acestea pun în pericol zeci de investiții, dar și viața celor care le folosesc. Adăugați controale și recepții cu ochii închiși plus o seamă de contracte date clienților de partide.

Țineți minte că la un moment dat a picat o școală, tavanul ei, chiar în timpul unei vacanțe? Și că marele noroc a fost acolo că nu erau copii. Dar ei ar fi putut fi acolo. Oare în câte alte locuri din România copiii sunt puși sub amenințare? Sau în câte locuri din România sunt spitale care mai pot să ardă?

Astea-s lucruri pe care noi ni le-am făcut nouă. România e ca o șandrama care stă să cadă. Suntem protejați de realizările unor oameni onești, de profesionalismul altora, dar în multe situații este doar noroc.

Noi avem o mentalitate care spune că, dacă fac un ban rapid, o să scap, o să trăiesc mai bine. Dar nu funcționează chiar așa. Cum o să mai scapi dacă ajungi într-un spital care arde? Chiar dacă tu ai avut pila la ce te mai ajută? Nu poți să gândești doar până la portofel. Viața bună este dată de calitatea întregii societăți de lângă tine. Dacă-i plin numai de hoți și numai de nenorociri, tot praful se alege.

Eu cred că lumea ar trebui să lucreze ca și cum copilul lui o să ajungă într-o zi acolo. O fi sigur pentru copilul meu? Dar pentru tatăl meu? E sigur ceea ce fac eu? Până n-o îndreptăm pe asta, nu scăpăm

Gabriel Liiceanu: “O țară nu poate fi condusă la nesfârșit de cei mai proști cetățeni”

Săptămâna aceasta a apărut la Editura Humanitas volumul intitulat Despre Destin și semnat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Subiectul este evident: modul în care domnii Pleșu și Liiceanu privesc destinul ființei umane. Cartea este și o punere la încercare a ipotezei, diferite, pe care fiecare o susține în legătură cu destinul. Este o carte adresată publicului general, plină de căldură, dar și de memorii ale unui prietenii întinse pe decenii. Iar eu nu am scăpat ocazia de a arunca și o privire asupra destinului în pandemie.

Gabriel Liiceanu mi-a explicat de ce la anumite momente dialogul a fost tensionat și cât contează asta în economia cărții. ”Suntem două personalități apăsate și fiecare ține la punctul său de vedere.” Gabriel Liiceanu spune și de ce au ales o temă atât de sensibil ă într-o perioadă în care lumea e în plină pandemie. ”Cum să nu discuți tocmai acum despre destin și existența lui Dumnezeu? Tema aceasta este mereu actuală.”

Dar e un timp potrivit să vorbim și despre modul în care noi ne purtăm astăzi în societate. O răsturnare a regulilor și a valorilor este în plină desfășurare. Și în mod evident, asta ne afectează pe fiecare. Dar cel mai greu este, spune Gabriel Liiceanu, să îndurăm agresiunea prostiei în România. Și anti-selecția celor care ne conduc. „O țară nu poate fi condusă la nesfârșit prin alegerea celor mai proști dintre cetățenii săi.”

Recomandare de carte. Petru Vignali, România 1910-1974

Mi-a plăcut cartea lui Petru Vignali. E un italian care s-a născut în România, la începutul anilor 1900. Tatăl său a fost arhitect și e autorul câtorva clădiri frumoase din București. Apoi au făcut afaceri aici. A venit, însă, războiul și viața a fost dată peste cap. Dar i-a urmat și comunismul. Iar asta a fost realmente dramatic pentru familia Vignali. E de fapt istoria unei drame care a lovit o generație.

Mihaela Miroiu: „Elevii din România nu sunt deloc pregătiți pentru viața de adult”

Mihaela Miroiu este autoarea și susținătoarea mai multor idei pe care astăzi se susține societatea civilă românească. Fie că este vorba de etică și meritocrație în politică, de stat de drept, lupta împotriva discriminării sau promovarea feminismului în societatea noastră, Mihaela Miroiu poatet fi văzută ca un întemeietor, dar și lider de comunitate. Este autoarea mai multor cărți, a zeci de articole internaționale, dar și profesorul care a îndrumat zeci de generații pe tărâmul democrației. Am întrebat-o întâi cum trece personal de această perioadă.

Mihaela Miroiu lucrează zilnic cu cei mai bine pregătiți elevi din România. Azi, experiența a dus-o în poziția de a fi conducător de doctorate. Mi-a spus că de ani de zile constată lipsa de cunoștințe a studenților săi. „Eu trebuie să le predau etică în politică, dar ei nu știu fundamentele moralei.” Și apoi a tras această concluzie legată de modul în care se face școală în România. „Ce numiți dvs. școală bună? Cea care are rezultate bune la examene? Nu e corect.”

Cât despre pandemie, Mihaela Miroiu spune că nici cum nu se poate compara ce trăim acum cu ce era în perioada pandemiei.

Scriitoarea Ioana Nicolaie: „În epidemie eu mi-am făcut treaba. Alții au ales pentru mine.”

Cea mai recentă carte a Ioanei Nicolaie, „Cartea Reghinei”, a fost premiată cu Premiul Național de Proză de la Iași anul acesta. E un roman tulburător despre viața femeilor de la țară din România și face parte dintr-o serie numită Lomografii. Când am terminat de citit cartea i-am scris imediat. A fost un gest reflex. Nu o cunoscusem, nu vorbisem niciodată. Dar i-am scris și i-am spus într-un rând că e o carte extraordinară.

Dar Ioana Nicolaie este cunoscută și pentru poeziile sale, dar și pentru seria de cărți pentru copii care-l au personaj principal pe Arik. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi, dar dincolo de succesul ca autoare, Ioana Nicolaie este și profesoară de limba română. Și despre asta am vorbit ceva mai mult.

Printre altele, Ioana Nicolaie mi-a atras atenția că-n liceul din România literatura se studiază până în anii ’70. Și că școala românească e în regres față de acum 30 de ani. Cât despre epidemie, o metaforă: „mă simt ca și cum aș fi pe o plută pe o apă învolburată, trebuie să mă salvez, dar în același timp, trebuie să stau dreaptă.”

Ca de obicei, podcastul este un rezumat al întregului interviu pe care-l găsiți video.

Ruxandra Geambașu: ” Schimbare? Dacă nu aș fi atât de tristă, aș râde.”

Am fost la Colectiv vineri seara. Era urât afară, frig, ploaie. Am și ajuns târziu, după ediția specială de la Europa FM. Mai erau câteva sute de oameni rămași acolo. Se vorbea încet, pe grupulețe. Poliția stătea deoparte alături de câțiva jandarmi. Era ceva în atitudinea lor care m-a deranjat. Cum m-au deranjat și girofarurile aprinse. Luminile lor roș-albastre pictau ritmic fotografiile cu cei care au pierit.

S-au aprins acolo sute de lumânări, dar au lipsit cele de la geamul maternității Bucur, prezente în alți ani. Mi-a spus cineva că emoția tragediei se duce încet-încet.

Toată săptămâna am vorbit cu supraviețuitori și părinți ai copiilor care nu s-au întors din Colectiv. Ruxandra Geambașu, mama Ioanei, care a pierit la 18 ani, mi-a spus la un moment dat. „Am fost chirurg. Știu cum sunt oamenii și pe din afară și pe dinăuntru. Nu mă aștept să ne plângă toată lumea copiii și după cinci ani.” Doamna Geambașu așteaptă, însă, justiție. Care fără atenția noastră merge greu și dureros.

Marea noastră dramă ar fi ca acest proces să fie încă unul din seria Revoluției și a mineriadelor. Ați observat acest tip de proces românesc? Anchete care durează zeci de ani, procese care se întind pe generații. Documente încâlcite lipsă de limpezime, proceduri greoaie. Timp în care suspecții își continuă viața obișnuită, candidează, sunt aleși, își văd de „bunul mers al societății.” Iar fibra noastră se topește sub acest asalt. Ai văzut domnule că nu a fost mare lucru? Ceva acolo între ei. În cel mai bun caz, cineva care o să spună, au murit copiii aceia de degeaba.

De asta, de data asta, procesul acesta chiar trebuie să aibă o finalitate și un sens. Nu avem voie să ratăm dreptatea încă o dată.

Și scriu asta, într-o zi obișnuită de luni, din două motive. Pentru că unul dintre reproșurile pe care noi le-am primit ca breaslă este că vorbim de Colectiv doar o dată pe an. Dar și pentru că interviul de mai jos e dureros și mi-e foarte greu să-l uit. Aș vrea să-l auziți.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

Teo: „Autostrăzile o să fie o victorie o simbolică. Păcat că nimeni nu o să mai știe simbolul.”

Era evident că o să-l chem pe Teo la interviul de Zece. Teo de la stand-up, cum l-am notat eu în telefon. Mereu am spus că dintre toți cei care fac stand up, Teo este cel mai curajos. El este autorul subiectelor atipice, nu-i e frică să abordeze cele mai sensibile subiecte din societate și să râdă, cu lacrimi uneori, de ce înseamnă lumea românească. Și eu am văzut în toate astea o formă de educație.

Am vorbit despre blocul în care a copilărit și care nu mai poate fi o comunitate. Am vorbit despre școală și viitorul ei, dar și despre apelul nostru disperat la bun-simț. „Bunul-simț nu e respins de nimeni la noi, dar nu-l găsești pe nicăieri.” Dar și despre plecarea din țară pe care n-o respinge deși meseria lui îl leagă de glie. „Mă visez, însă, făcând mici pe o plajă caldă. Eu și soția mea ne-am gândit la asta.” Și, da, despre ziua în care vor fi autostrăzi la noi.

Ca de obicei, pun un podcast mai scurt și un video cu tot interviul.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!