societate

Traian Berbeceanu: ”Polițiștii nu vor să-și pună pielea în băț, să ajungă ca Berbeceanu”

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Cartea. De ce era necesară?

Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.

Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției. 

Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.

Încă mai e polițist?

În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.

Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?

Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.

Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem

Ce crede despre pensiile speciale?

Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.

Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.

E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.

Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.

 Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.

Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.

Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?

Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.

Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.

Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.

Legătura între politică și lumea interlopă

În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.

În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.

Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.

Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut

Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.

Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.

Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?

Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.

Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?

Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.

Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.

Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.

Arestul văzut de partea cealaltă

Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.

(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.

Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?

Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.

Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?

Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.

Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.

Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.

Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.

Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?

Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.

Numirile în poliție se fac și pe merit?

Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.

În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne

Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.

”Lăsați linia liberă!”

Ce ați ascultat la 112 în cazul Alexandra nu este o întâmplare. Eu cred că, de fapt, așa se întâmplă îndeobște. Ori este ceva ce nu înțelegm noi din procedurile lor, ori pur și simplu oamenii nu au chef de lucru. Și nu mă refer la operatorii 112, ci la relația omului cu Poliția. De multe ori, de prea multe ori, Poliția nu ia în calcul sau nu se obosește să investigheze ceea ce reclamă oamenii.

Mai jos o să ascultați o înregistrare care o să vă arate reacția Poliției într-un caz de răpire al unei fete care era destinată prostituției. Daniela din Brașov ne-a sunat și ne-a povestit ce-a pățit fiica sa. Poliția a refuzat să o ajute. A fost nevoie ca ea să fie extrem de curajoasă ca să-și scoată fata de acolo. Ascultați!

Povestea a fost rezolvată cu ajutorul televiziunilor. Femeia a apelat la ele și după ce s-a creat o presiune publică, polițiștii s-au pus în mișcare. Am ascultat și azi dimineață alte mărturii ale ascultătorilor noștri. Refuzul de-a prelua cazul pare cea mai întâlnită practică a Poliției române. Iar ceea ce vedem azi este doar o ieșire la suprafață a acestei practici. Adevărul este că în lipsa presiunii șefilor, a pilei sau a opiniei publice lucrurile nu se mișcă.  

Țara în care ai nevoie de pile ca să-ți găsești copilul răpit

Sunt câteva lucruri care nu-mi ies nicicum din cap. O să le enumăr:

1. Cazul acesta există public pentru că tatăl Alexandrei este văr cu Alexandru Cumpănașu. De mai bine de 15 ani, Cumpănașu conduce un ONG a cărui principală activitate a fost supravegherea profesionalismului din Poliție și a gradului de corupție diin aceasta. El a făcut parte din prima structură internă de supraveghere a Poliției, înființată în mandatul lui Ioan Rus. Cumpănașu știe pe de rost toată Poliția Română. El a sunat la șeful Poliției și la Procurorul General. Adică a pus pile și a făcut ce făcea în țara orice om sănătos la cap ca să salveze copilul. Dacă nu era el, nici acum nu știam nimic. Polițiștii și procurorii s-au pus pe treabă serioasă doar după ce-au fost sunați de la București. Așadar, statul român s-a pus pe salvat un copil doar pentru c-a avut o pilă. Dacă ea nu exista, se prăbușea în anonimat. Dar nici asta nu a fost deajuns.

2. O ceată de bărbați a stat toată noaptea în fața unei porți și nimic nu i-a determinat să intre înăuntru. Și acum mint separat și împreună cu nerușinare. Pentru mine acesta este cel mai curios fenomen social  care s-a putut întâmpla în ultimii ani în România. Ce s-a întâmplat acolo? Ce-au gândit? Ce-au vrut să facă?De ce nu au intrat? Cât de căcănar să fii să stai în inacțiune? Și nu s-a găsit nimeni acolo mai bărbat?

3. Convorbirea de la 112. Sigur că șefii îl împachetează acum pe acarul Păun. Dar a nu reacționa cum trebuie la un astfel de apel, la orice apel, e un gest care nu are decât o singură explicație: nu mai ești om.

Și aici voiam să ajung. Eu credeam până acum că statul român este alcătuit în proporție mare din mediocri, din pile, amante sau numiți politic. Nu tot, dar acești oameni ajung în locuri cheie. Și că statul e slab pentru că structura sa intelectuală este cangrenată. Adevărul este că o parte din oamenii de acolo s-au dezumanizat. Storși de moleșeală, de căldura nesancționatoare a postului, de bănuții aruncați cât să te scoată binișor peste limita din sărăcie, de miserupisme și de sentimentul că pot rezolva ceva, oamenii de aici nu mai răspund la stimulii umani corecți. Nu le mai pasă, plutesc peste săraci și cei care nu sunt parte din sistem. Își încoredează mușchii la un telefon de la București și se uită cu dispreț la oricine altcineva. 

Timorați, fricoși, lași, dar sătui și gata să sară la o nouă sinecură, pactizând cu stăpânii nu cu populația, ei sunt adevăratul sistem. Unul care a încetat să fie uman. 

Întâmplare cu doi constructori și un polițist

Următoarea întâmplare este autentică și va rămâne cât se poate de reală. Are loc într-o parcare din nordul României. Acolo doi ingineri constructori măsoară diverse cote pentru amenajarea zonei. Parcarea e parte dintr-un complex rutier mai mare și ar fi trebuit terminată cu ani în urmă. Lucrarea a trenat. Întâi nu au fost fonduri, așa că s-a făcut proiectul, a demarat și s-a oprit. Bornele șantierului au rămas în pământ. 

Într-o altă fază, oamenii au mai primit niște bani și au reușit să mai facă o parte din lucrare. S-a oprit apoi din nou pentru că banii s-au terminat. Ultima oară lucrarea s-a reluat acum un an și jumătate-doi. Doar că s-a oprit în câteva luni. Firma care a primit lucrarea nu a mai avut muncitori. Oamenii au plecat căte zări mai bune.   

Așa că marea parcare, parte din ce s-ar dori un nod rutier mai mare, stă pe jumătate neacoperită, legată cu un drum de pământ de șoseaua națională și e ca o carie în ochii oamenilor. Acum statul și-ar dori-o făcută, doar că nu are cu ce și de o bună bucată de vreme cu cine. Ar fi nevoie de o nouă licitație ca acest petic de noroi să iasă la lumină. 

Exact la asta lucrează și cei doi ingineri. Refac documentația unui  loc care ar fi trebuit să fie gata de zece ani. Oamenii asudă în căldură și măsoră din nou, acoperiți de praf. În parcare apare și un agent de poliție. E localnic și, firesc și corect, e nemulțumit de lucrarea care stagnează. Are curiozități și reproșuri. 

Polițistul își pune cascheta mai cap, își așează cămașa de acum acoperită de sudoare pe ici, pe colo și-i ia la rost pe cei doi. De ce nu se face, cât mai durează, ce s-a întâmplat, cât s-a furat. Inginerii răspund o vreme cu plăcere și spun povestea de mai sus. 

Polițistul devine însă inchizitor. Se fură, nu se muncește cum trebuie, că ei ce fac. Și atunci unul dintre ingineri îi spune cu năduf că ”nu se face pentru că nu mai este nimeni să muncească în construcții”. Păi de ce? ”Pentru că-s salariile mici și toți au plecat în străinătate.” Dar cât de mici sunt salariile? ”Păi așa la vreao 3000 mii brut că i-a obligat guvernul.” Hai, că n-au plecat chiar toți la banii ăștia, spune polițistul. ”Ba, ăia care au mai rămas s-au dus la voi la stat, că s-au mărit salariile peste tot”, aruncă unul dintre ingineri. ”Că voi credeți că salarile alea mari se plătesc singure.”

Căldura bate peste toți trei, iar praful se ridică de pe pământul gol, viitoare parcare. Colbul s-a pus pe pantofii lor de ceva vreme. Polițistului îi curg broboane de sudoare de sub caschetă și i se duc spre cămașă. O ridică, își face vânt și spune șuierat către ingineri.

”Da, Dar noi am făcut carte.” 

Mesaj dintr-o familie de asistenți maternali

Am primit acest mesaj de la copilul unei familii de asistenți maternali. Copilul natural al unei familii care a luat în plasament alți copii din orfelinate. Îl public așa cum l-am primit. 

Dragilor, numele meu este Liviu. 

Nu stiu daca reusesc sa intru in direct, dar am decis sa va scriu in legatura cu Sorina si o comparatie pe care mi-o permit cu ce s-a intamplat in familia mea. E strigator la cer cum liderii politici si vreo 2 televiziuni fidele lor se folosesc si trateaza politic acest caz al Sorinei. Pe langa faptul ca au distrus multe institutii ale statului si incearca acelasi lucru cu justitia, acum a venit randul DGASPC-ului (institutia de unde si Dragnea a “furat”). In loc sa ii intareasca pozitia insitutiei si sa vada unde sunt lacune legislative pentru ca astfel de situatii sa nu mai apara, ei o dau in fabulatii.

Acum, legat de cazul Sorina si comparatia de care mentionam mai sus: Mama mea a avut in plasament 2 copilasi (fetita si baiat) amandoi luati de la o varsta de sub 1 an. Au fost crescuti cum s-a putut mai bine, primind mult mai multe decat Directia ar fi putut acoperi atat in plan financiar (mobila noua in dormitorul lor, biciclete, laptopuri, etc.) cat si pe plan emotional.

Mama mea s-a atasat extraordinar de ei, acestia ii spuneau ”mama” si totul se intampla ca intr-o familie normala, au fost botezati de ai mei si asa mai departe. Dar mama mea nu si-a uitat niciodata si a inteles clar toate responsabilitatiile si obligatiile care i-au fost explicate inainte de a incepe aceasta activitate de asisent maternal. Astfel, ca Ziua Z a aparut si in cazul ei, cand baietelul, pe la varsta de 6 ani, a venit momentul sa ne paraseasca, dupa indelungi eforturi ale DGASPC de a reintegra copilul in familia naturala a acestuia. Un cuplu de tineri simpli de la tara, care l-au avut pe copil din intamplare si cel mai probabil s-au panicat si au renuntat la el (nu stiu exact motivul abandonului).

Important e ca cei 2 casatoriti acum si cu suportul DGASPC si-au dorit ca acest copil sa se intoarca in familia lor. In momentul in care s-a pornit la drum cu reintoarcerea copilului la parintii naturali, reintrarea in drepturi si obligatii ale acestora fata de copil, mama mea, ASISTENT MATERNAL, a inteles momentul dificil ce va urma si s-a purtat ca atare.

In data la care i s-a spus ca e momentul sa inceapa sa pregateasca copilul pentru a se intoarce in sanul familiei maternale, asistentul maternal  s-a conformat facand tot posibilul sa faca acest copil sa inteleaga tot ce era de inteles, desi din punct de vedere emotional mama a fost foarte afectată, dar a pus coopilul pe primul loc și integrarea în noua familie. La insistentele asistentului maternal, mama naturala (viitoarea mama pentru copil) a locuit zile intregi in casa alor mei, in vreo 2 etape. Acest fapt a ajutat mult copilul cat si mama lui sa se ataseze unul de altul, cat si nevoile, obiceiurile, etc. copilului sa fie intelese de noua mamă, si sa nu existe un soc pentru copil.

Astfel, copilul a fost luat de noua familie in noua casa si s-a acomodat. Asistentul maternal a ramas in viata acestuia ca si nasa ( va spuneam mai sus ca a fost botezat de parintii mei) iar in perioada vacantelor acesta pretrece zile bune in casa parintilor mei.

Deci se putea mai bine in cazul Sorinei !!! Daca asistentul maternal isi intelegea atributiile pana la capat, si o sustinea pe Sorina sa se integreze in sanul noii familii, aceasta nu ar fi fost expusa acestui scandal mediatic si al autoritatiilor romane, de altfel si unor lacune in toata procedurile. Daca asistentii maternali intelegeau ca fetita nu le apartine !!! Tocmai ei, asistentii maternali, care zic ca au iubit-o, au fost primii care au uitat de factorul uman al fetitei raportat la decizia instantei, si s-au pus ei si sentimentele lor pe primul loc.

Pilda lui Solomon se aplica si aici…. Daca erau cerebrali si nu doar emotionali  si gandeau pentru copil o faceau altfel, bucurandu-se ca aceasta primeste un dar de la viata si o familie extraordinara, cu care ar fi putut sa tina legatura si nu sa ii induca copilei tot felul de idei. Iar valul asta de emotie si manipulare e dezamagitor. Inca o dovada ca multi din natia asta a noastra nu inteleg nimic sau au impresia ca le stiu pe toate. Nu pot intelege ca se poate sa faci bine doar de dragul binelui fara a avea un interes.

O singură opinie adaug. Cred că le este imposibil unor oameni să-și calibreze afecțiunea față de un copil. Pot să înțeleg dragostea și de ce familia din Baia de Aramă își dorește atât de mult copilul înapoi. Și asta este  de apreciat. Dar toate detaliile trebuie luate în calcul.  

Povești de radio. Cea mai scurtă căsnicie

În fiecare marți jucăm la radio un joc numit ”Vrei să fii ghinionar?”. Ideea este să ne povestești o experiență de trei ceasuri rele pe care ai văzut-o la alții sau ai trăit-o tu. Genul acela care duce la o pagubă, la o întâlnire neplăcută și în niciun caz la chestiuni care îți pot afecta viața. E o lume a super-poveștilor. Îți stă inima în loc să vezi ce se poate trăi într-o viață.

Recent, am văzut povestea unui cuplu arab a cărui căsătorie a durat 5 minute. Mirele și socrul mic s-au certat la ieșirea din moschee și asta a fost. Câteva reguli au fost încălcate, iubirea nu a fost de găsit, divorțul a fost instantaneu. 

Nu e singurul caz. Am aflat de la ai noștri că o căsătorie poate dura până la trei dimineața. Că o mireasă poate fugi cu violonistul de la nuntă, chiar în noaptea aceea, sau cu solistul formației. Știți deja un alt caz, e celebru, când mireasa a fugit cu nașul, dar nu cred să fi auzit că asta s-a întâmplat în noaptea nunții. Dar dacă afli că mireasa ta are și un copil? Ce faci? 

Așa că trebue să-i ascultați. Telenovelele sunt mici copii pe lângă ce auzim noi. 

Rețeaua imposturii

Dacă ai curiozitatea să te uiți pe o hartă o să vezi că Spitalul Județean Ilfov și Parlamentul României se află, tehnic, pe aceeași stradă. Nu glumesc. Din marginea de București a spitalului până în centru, la Piața Constituției, trebuie să mergi în linie dreaptă. Asta nu are cum să fie o coincidență, ci doar un mod subtil în care impostura leagă cu fire sigure două capete ale națiunii. 

Chiar în momentul în care distinși parlamentari se făceau de râs într-o încercare de execuție publică a lui Mugur Isărescu, dar în care făceau confuzii grave, în colțul lor de lume, umilii pacienți ai unui spital de stat vedeau că sunt tratați de un felcer. Știți deja cazul falsei doctorițe de la Spitalul din Ilfov, scos la iveală de Libertatea. Nu numai că femeia aceea nu avea dreptul să lucreze, dar închidea și operații și mai lua și șpagă. 

Lucrurile astea două sunt legate prin atâtea fire și spun atât de mult despre noi încât te doboară cu grozăvia lor. Dar să le luăm pe rând. 

Așa-i că v-ați plictisit de știrile cu zeci de plagiate? Le-ați pierdut numărul, nu a mai fost nicio oroare, aproape a devenit o onoare să furi un titlu universitar. Nu e șef de poliție, funcționar șef de administrație sau misit guvernamental care să nu aibă un titlu găunos în panoplie.

Sub ei, zeci de funcționărași s-au umplut de diplome și de cursuri făcute în vacanțe de trei zile sau o săptămână la mare, toate luate între două șprițuri. Unii mai șmecheri cumpără premii din străinătate, vezi cazul unui alt manager de spital, iar alții se premiază între ei la nesfârșit, în gale searbăde. 

Despre toți ai crede că vor doar să-și dea un salariu mai mare. De fapt, vor să-și dea o importanță mai mare. Impostura lor lasă loc și altora. Numirile unor cetățeni asemănători se vor îngrămădi. Gradele obținute în diverse academii și colegii vor cântări și ele la asta. Puneți aici și numirile politice. Pile, pilișoare, piluțe, nepoate, fini, toți mângâiați de câte un curs furat vor avea locul lor în sistem.

Și așa se deschid larg ochiurile plasei care trebuie să-i prindă pe neaveniți. Un impostor mic va trage după el pe unul mai mare, căci, nu-i așa, nu va fi niciun fel de consecință. Se rupe încet și de tot fibra socială care ține o nație împreună. Dreptatea, cinstea, bunul-simț sunt alterate până în punctul în care plasa dă voie unor felceri să funcționeze ca doctori. 

Așa se explică de ce o femeie a putut sta zece ani într-un spital fără ca nimeni, cu excepția unui medic, să se mire. Șpăgile luate laolaltă cu cei de acolo au făcut-o parte din echipă. Prieteniile cu cineva de sus au ajutat-o să treacă neobservată. 

Nu e ferită nicio breaslă. Nu vorbesc aici doar de impostură, ci și de incompetență agravată. Cine știe în câte puncte cheie ale nației se află astfel de oameni? Cine știe în câte puncte cheie ale statului se află acești oameni? De ce nu în centrale energetice, acolo unde trebuie să construiască baraje sau linii ferate? De ce nu în aviație? Și cu siguranță în mediul privat, mânat și el de lăcomie. 

Și nu are cum să fie altfel de vreme ce zilnic întreaga nație se uită la impostura de la vârf. Uitați-vă la membrii agramați ai guvernului, la primarii de pe care curge aurul și vorbăria, la membrii CCR, la distinșii parlamentari care azi făceau confuzii economice demne de un șofer sau de un zidar. 

Zi de zi România este asaltată de un val de impostură care azi i-a intrat la propriu în vintre. Un fals medic coase o cezariană, în timp ce ia o șpagă. Ce poate fi mai relevant decât asta? Închipuiți-vă scena și oroarea părinților care află acum c-au fugărit pe scări, ca să-i bage bani în buzunar, pe unul care te omoară. 

Diferența între medicul fals și distinșii parlamentari este că primul nenorocește o persoană în timp ce ei pot face asta unei țări. Și o fac metodic în fiecare zi. Înțelegeți dumneavoastră și de ce atâta opoziție înverșunată la campania anti-corupție și pro-morală din societatea românească. Pentru că acest tip de cancer se apără și răspunde. Și acum câștigă. Zvârcolirile oamenilor buni sunt pusee a ceea ce ar trebui să fie o nație vie. 

O nație care nu e apărată din centrii ei vitali. Și aici aș adăuga o vorbă pe care am spus-o multor oameni bogați și puternici. Nu e nicio scofală să fii puternic sau bogat într-o țară săracă și proastă. Nu e nicio scofală pentru că în continuare copiii tăi vor locui între oameni needucați. Nu e o scofală pentru că vei merge încet cu toți săracii cinstiți pe drumurile proaste. Nu e nicio scofală să fii bogat într-o țară cu spitale murdare și proaste. Banii tăi și puterea ta te pot apăra când ai o boală cronică, dar nu te pot apăra când ți se întâmplă ceva brusc și dai de un felcer fără diplomă. Șpaga pe care i-o vei da chiar nu va compensa neștiința sa. Aici poți să mori bogat pentru că fără onestitate, dreptate și știință nu valorezi mult. 

P.S: Descoperirile din sistemul medical sunt făcute tot de presa asta pe care multă lume o urăște. Nici de politicieni și nici de procurori.   

 

 

 

Am stat de vorbă cu cetățeanul care a returnat 95 de mii de euro

Știu, e spectaculos. Samuel Stănici, un cetățean din Arad a găsit într-un dulap 95 de mii de euro. Și i-a returnat. Pentru că nu mai avea somn. Pentru c-a crezut că e un test și pentru că i-a fost frică. Gestul e cu atât mai important cu cât pierzătorul nici nu știa c-a avut vreodată acești bani. Iar Samuel și-a dat seama rapid de acest lucru. De fapt, banii i-au căzut din cer. Samuel lucrează în construcții și are patru copii. Și, probabil, o nevoie uriașă de acești bani. Cred că și-ar fi aranjat viața.

Cred, însă, că răspunsurile pe care le dă Samuel sunt cele pe care le-ar da mulți  dintre voi. Banii nu aduc fericirea, ba, ma mult, în această situație aduc și o stare de neliniște. Nu cred c-ai mai dormi bine după ce îți pică un astfel de plocon. Și nu pentru noapte,ci pentru foarte multă vreme. Mi-a plăcut cât de liniștit și așezat povestește Samuel despre cum a luat o decizie care i-ar fi schimbat viața.

Cuțitul, pumnul și ignorarea semaforului, ca mod de viață

La Brăila, doi tineri de culoare, sportivi, aproape au fost omorâți de o bandă de interlopi. Până la ora asta nu e clar de ce au băgat cuțitele în ei. S-a petrecut la o terasă. Nici măcar nu s-au certat. Oamenii săteau pe scaune, își vedeau de ale lor până când au fost abordați de un cetățean care a petrecut mulți ani în pușcărie. A ieșit o bătaie generală care mi-a amintit de moartea lui Marian Cozma, handbalistul. Doar că aici băieții au scăpat, cumva, cu viață. Din fericire. 

Mai mult

Cum te mai face statul cu nervii la ghișeu. Episod și mai nou

Îmi scrie un cititor după ce-a auzit povestea cu numerele caselor. Trebuie să recunosc că omul a ridicat ștacheta în relația cu administrația publică. Trebuie să ai nervi de oțel, dar până la urmă a găsit o soluție. Provizorie, dar definitivă. Las mesajul omului aici.  

”Aproximativ aceeasi patanie. Tot cu buletinul. Ajung la ghiseu, un vraf de acte, cate am putut sa strang, copii si originale, la care nu se uită nimeni. Si dupa ce ma identifica dupa CNP, acest social security number al nostru, incepe distractia. Si-mi zice, citind de la ea, de pe monitor:

Mai mult