societate

Radu Jude: „Babardeală cu bucluc … l-am făcut după o ceartă cu alți părinți pe tema educației sexuale”

Îmi plac filmele lui Radu Jude. Merg să le văd. Le aleg. Îmi place că te scot din ale tale. Și că au o teză. Îmi place că vorbesc cu curaj despre societate românească.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc este greu de urmărit. Cel mai greu dintre toate cele de până acum. Pentru că până la scena finală, savuroasă, Radu jude îți oferă o plimbare și apoi un eseu construit din citate. Și eu m-am enervat la prima parte a plimbării. Ce o vrea să facă mi-am spus? De ce o plimbare precum ciorba din filmele lui Corneliu Porumboiu.

Pentru că fiecare cadru are rost. De la ce se spune până la poziționarea mașinilor. Îți spune de la început unde trăiești și de ce scena de la sfârșit va fi așa cum e.

Cât despre tema educației sexuale, Radu Jude spune că o urmărește demult. Dar a hotărât să facă filmul acesta după o cerată cu prietenii, părinți și ei.

„Nu m-a mirat că ne-am certat, m-a mirat violența argumentelor.”

Jude spune că educația copiilor și problemele care le apar părinților în față sunt cele care arată cel mai bine cum gândește o persoană.

Dar asta nu e tot

Am vorbit cu Radu Jude și despre filmele sale mult mai dure, Aferim sau Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra barbari. Astea ne pun o oglindă și mai mare în față. Iar Jude insistă să ne vedem așa cum suntem. Ba, mai mult pregătește și unul nou, cu aceeași temă. Las trailerul, foarte dureros, mai jos.

Câteva recomandări

Despre revoltă în viața de artist și sub acest link cu Marius Manole

Între timp au apărut și Vorbitorincii

„Suntem cu toții vinovați” este o minciună

Tragedia de la Piatra Neamț a primit o rezolvare socială din partea ministrului Nelu Tătaru care disculpă clasa politică și administrația românească în câteva cuvinte simple.

„Pentru situația de peste 30 de ani și pentru autoritățile locale și pentru neimplicare … cred că suntem toți vinovați în această țară, nu doar sistemul medical și autoritățile locale, pentru că am acceptat timp de 30 de ani să trăim într-o astfel de situație medicală.”

Nelu Tătaru

Un fel de a spune, „proști sunteți voi care ați acceptat ca noi politicienii să punem în funcție tot felul de matracuci.” Și nu numai c-ați acceptat, dar ați și lăsat povestea asta să treneze 30 de ani.

Am scris despre asta pe FB și-a rezultat un val de susținere pentru domnul ministru. Există câte o explicație pentru fiecare cuvânt pe care l-a spus. Și desigur câte o vinovăție pentru ceilalți: politicieni din tabără adversă nouă, public neimplicat, presă, oameni care vorbesc în spațiu public. O devălmășie a vinovăției.

Asta e, oameni buni. Toată societatea i-a omorât pe amărâții de la Piatra Neamț. Și pe cei de la Colectiv. N-aveți ce face. Asumați-vă! Și tăceți! Mai ales tăceți și nu lăsați să se vadă că aici e vorba de lege de responsabilități și de mecanisme controlabile. Asta a vrut să spună domnul Tătaru și i-a reușit de minune.

Or nu e așa, prieteni. Nu toată lumea e vinovată de ce s-a întâmplat acolo. Nici legal și nici moral. Legalitatea o va stabili instanța de judecată. Peste tot sunt proceduri și hârtii de urmat. Ne vom lămuri. De la mutarea la secției până la cumpărarea aparaturii. Răbdare.

Să stabilim vinovăția morală. Căci acesta este calculul politic.

Ni se spune că oamenii obișnuiți sunt vinovați pentru că nu se implică în politică și administrație. E adevărat. O bună bucată de vreme au lipsit. Dar contractul social nu presupune ca fiecare dintre noi să se apuce de politică. Este imposibil. Și, da, după o perioadă de maturizare a societății, avem o nouă generație care se implică. Dar ce să vezi nu mai are loc de toate pilele și cumetriile suite în funcții. Iar dacă o face, capătă bețe în roate. Nu e ca și cum sunt așteptați acolo.

Ni se spune că suntem vinovați pentru că nu protestăm. Ba se protestează în România. S-a stat în stradă și-n 2012 și-n 2017. Și a venit lumea fără să fie adusă cu autobuze de partid. Și azi sunt oameni în stradă pe diverse teme. Dacă protest înseamnă să dăm foc la ceva, asta e o prostie.

Ni se spune că suntem vinovați pentru că nu mergem la vot. Mergem la vot potrivit așteptărilor și standardelor europene. Nu suntem vreo autocrație care să aibă scoruri de 90 la sută. Dar nu aceasta este esența. Chiar și dacă prezența este sub așteptări, politicianul și administrația trebuie să dea răspunsuri și rezolvări corecte la ce așteaptă lumea.

Ba, mai mult, România a dat răspunsuri corecte la vot. Urmăriți ultimii ani și o să vedeți că avem alternanță la vot. Chit că ea vine la 7-8 ani sau mai repede, tot alternanță este. România a sancționat excesele, abuzul, hoția, mafia, de fiecare dată. A dat răspunsurile pe care le avea la îndemână. Și apoi a dus și la nașterea unei forțe politice noi care începe să crească.

Dar știți ce? Clasa politică chiar nu a răspuns acestor semnale. Dimpotrivă. Pe măsură ce era sancționată a făcut loc în rândul ei la din ce în ce mai mulți infractori, incompetenți, mediocri, șpăgari, plagiatori. A construit un sistem paralel de merite și salarii și responsabilități vagi.

Oamenii aceștia au adus cu ei alții de aceeași teapă pe care i-au numit în diverse structuri. Statul a devenit o pastă incapabilă să rezolve lucruri reale, dar foarte bun la plimbat hârtii. Statul român e foarte bun la aprobări și controale ulterioare și, de fapt, asta îi justifică întreaga existență. Esența lui este să se afle în raport cu un cetățean care-i cere ceva și care are nevoie de o hârtie. De aici rostul șpăgii, dar și al autodezvoltării sale în direcția unor alte normative care să-i mai dea posibilitatea angajării unei pile. În același timp este incapabil să dea un răspuns clar, rapid și eficient la niște probleme reale. Și nici nu are timp să le mai rezolve de vreme ce pentru membrii săi are câte o modalitate de rezolvare.

Aici trebuie să socotiți vinovățiile și nu în altă parte. Votul și protestele noastre sunt oneste. Deciziile lor sunt mai mereu discutabile. Răspundeți la ce aveți de răspuns și nu aruncați în cârca populației incapacitatea de a rezolva lucrurile pe care trebuie să le faceți.

O femeie fără frică în estul sălbatic

Cristina Joia de la Pro TV, designer în emisiunea Visuri la Cheie, i-a spus unei femei să nu mai lase mașina pe trecerea de pietoni. Apoi și-a văzut de treaba ei. Persona  a urmărit-o și a lovit-o în magazin cu asemenea ferocitate că a băgat-o în spital. Agresoarea a fost reținută.

Știți ce mă miră pe mine? Că până la această oră autoritatea publică și demnitarii din România nu au o reacție mai apăsată. Pe măsura sălbăticiei atacului. Pentru că acest atac este un pumn în fața întregii societăți. O invitație la tăcere pentru toți cei care au curaj să spună ceva. Acesta nu este un fapt banal, o altercație între doi cetățeni care au să-și dispute ceva. Aceasta este o lovitură dată tuturor oamenilor onești și buni din România care vor reguli. Muțenia noastră, a demnitarilor noștri nu face decât să le dea apă la moară celor care vor să ne țină la pământ cu frica. Frica este armă prin care vor să răstoarne traiul bun și corect al nostru și al celor care vor lege în țara asta. Iar dacă tăcem dăm semn că suntem intimidați. 

O societatea nu poate trăi sub presiunea impostorilor, nemernicilor de tot felul. Nu e de ajuns că suntem zilnic conduși de cetățeni care fură, care nu se pricep, care nu știu să ne conducă. Ani de zile ni s-a spus că trebuie să fie cum vor ei, au modificat legea, au adus infractorii la masa celor onești. Nu trebuie ca azi să acceptăm să fim loviți când cerem respectare legii. 

Priviți ce se întâmplă astăzi. Avem nevoie de reguli ca să trecem de această perioadă dificilă. Orice om cu scaun la cap încearcă să respecte aceste reguli cât mai bine pentru el și familia lui. Dar în fiecare zi suntem supuși unei presiuni de natură inversă. Alții aleg pentru noi. Să nu poarte mască, să intre în aglomerație, să se vânzolească, să fie nepăsători la viața mea și a voastră. Ați încercat vreodată să le atrageți atenția celor care nu poartă mască să vedeți ce se întâmplă? Ați văzut că vă uitați după mărimea celui cu care stați de vorbă? C-au reușit să ne inoculeze sentimentul acesta de frică. Ai început să te gândești de două ori dacă să-i spui ceva. Te uiți și nu știi ce să faci. Gestul de a nu respecta regula te lovește în față, dar știi că dacă spui ceva poți să o pățești. 

Statul te-a părăsit, cei de lângă tine nu au curaj, lumea pe care am construit-o spune că trebuie să-ți vezi de treaba ta. Ei bine, Cristina Joia s-a comportat normal ca într-o lume civilizată și a spus ce crede. Ori dacă azi nu vorbim pentru ea, o lăsăm singură. Și mai e ceva. Noi pierdem o luptă care o să ducă la multe necazuri. Dacă nu respectăm regula, oameni o să moară, cel puțin azi în epidemie. Prieteni, aici nu este estul sălbatic. Aici e o țară cu cetățeni.

Mihaela Miroiu: „Elevii din România nu sunt deloc pregătiți pentru viața de adult”

Mihaela Miroiu este autoarea și susținătoarea mai multor idei pe care astăzi se susține societatea civilă românească. Fie că este vorba de etică și meritocrație în politică, de stat de drept, lupta împotriva discriminării sau promovarea feminismului în societatea noastră, Mihaela Miroiu poatet fi văzută ca un întemeietor, dar și lider de comunitate. Este autoarea mai multor cărți, a zeci de articole internaționale, dar și profesorul care a îndrumat zeci de generații pe tărâmul democrației. Am întrebat-o întâi cum trece personal de această perioadă.

Mihaela Miroiu lucrează zilnic cu cei mai bine pregătiți elevi din România. Azi, experiența a dus-o în poziția de a fi conducător de doctorate. Mi-a spus că de ani de zile constată lipsa de cunoștințe a studenților săi. „Eu trebuie să le predau etică în politică, dar ei nu știu fundamentele moralei.” Și apoi a tras această concluzie legată de modul în care se face școală în România. „Ce numiți dvs. școală bună? Cea care are rezultate bune la examene? Nu e corect.”

Cât despre pandemie, Mihaela Miroiu spune că nici cum nu se poate compara ce trăim acum cu ce era în perioada pandemiei.

Teo: „Autostrăzile o să fie o victorie o simbolică. Păcat că nimeni nu o să mai știe simbolul.”

Era evident că o să-l chem pe Teo la interviul de Zece. Teo de la stand-up, cum l-am notat eu în telefon. Mereu am spus că dintre toți cei care fac stand up, Teo este cel mai curajos. El este autorul subiectelor atipice, nu-i e frică să abordeze cele mai sensibile subiecte din societate și să râdă, cu lacrimi uneori, de ce înseamnă lumea românească. Și eu am văzut în toate astea o formă de educație.

Am vorbit despre blocul în care a copilărit și care nu mai poate fi o comunitate. Am vorbit despre școală și viitorul ei, dar și despre apelul nostru disperat la bun-simț. „Bunul-simț nu e respins de nimeni la noi, dar nu-l găsești pe nicăieri.” Dar și despre plecarea din țară pe care n-o respinge deși meseria lui îl leagă de glie. „Mă visez, însă, făcând mici pe o plajă caldă. Eu și soția mea ne-am gândit la asta.” Și, da, despre ziua în care vor fi autostrăzi la noi.

Ca de obicei, pun un podcast mai scurt și un video cu tot interviul.

Când o să scăpăm de COVID, ne așteaptă alte probleme complicate.

Când o să scăpăm de COVID, avem o altă situație interesantă în față. Potrivit IHME, Institutul pentru Statistici de Sănătate de la Washington, ne împuținăm și fără COVID. Proiecția lor arată că în anul 2100, în România vor mai trăi cam opt milioane de cetățeni.

Cauzele sunt aceleași pe care le știm și acum. Mortalitate mare, natalitate mică, bașca vrem să plecăm de aici și nu prea ne mai place. Acum, sigur, 2100 este departe și nu prea ne mai interesează. Va fi mai complicat pentru copiii noștri. Și cred că moștenirea pe care trebuie să le-o lăsăm trebuie să fie și de altă natură decât cea financiară. Pentru asta vă las mai mult timp de gândire. Mai jos este și structura bolilor care ne omoară mai devreme decât pe alții.

Ce vă interesează mai tare est perioada dintre 2040 și 2060, cea în care generația noastră începe să primească și pensie. În cazul meu în 2044. Ceea ce, îmi dau seama acum, nici măcar nu este atât de departe. Cam nasol să vezi că anii din față sunt cam tot ăia din spate.

Dacă vă uitați cu atenție, cam în 2044, datele arată că nu prea are cine să plătească pensiile. Cel puțin nu în actualul sistem. Adică cei de sub noi, vor fi mai puțini. Drept urmare, pensiile din sistemul public vor fi mici, iar pentru unii inexistente. Cum vom fi cei mai mulți locuitori în zona respectivă, asta va fi cea mai mare problemă a nației. Asta și clima. Alte lucruri le vom îmbunătăți, dar bătrânețea noastră va fi fierbinte, fără apă și cu pensii mici.

Nu am o soluție la care să nu sufere cineva. Dar de asta vă recomand să vă găsiți soluții individuale de acum. Și să vă pregătiți copiii pentru diverse poveri pe care le vom pune în spatele lor. Sau, după ce trece nenorocirea, presiune imensă pentru a rezolva această problemă. Căci e problema noastră nu a altora. Și, cred că la cât am vorbit, e clar că nu statul plătește pensiile, ci cei de după noi.

Valeriu Nicolae: „România ar trebui să scape de impostură”

De câteva săptămâni bune, Valeriu Nicolae enervează clasa politică scoțând la iveală impostura parlamentarilor români. El studiază CV-ul fiecăruia dintre ei și constată inadvertențele, minciuna și lipsa lor de pregătire. Pentru că România are nevoie de curățenie. Mă rog, nu numai clasa politică este nervoasă, ci mai toată lumea din jur. Exercițiul său, enorm de simplu, ne arată cât de mare este minciuna în care trăiește România.

În rest, în viața obișnuită, Valeriu Nicolae e om de afaceri și bun samaritean. El conduce Casa Bună, un grup de câteva sute de oameni de bine care ajută cei mai săraci copii din România, cei care trăiesc în ghetouri. Le oferă din banii săi, ai lor, tot ce poate: calculatoare, case, meditații.

L-am numit la un moment dat fondator al unui ONG. Mi-a spus că are oroare de denumirea asta. În ochii săi, mulți dintre cei care au ONG-uri nu fac decât să vorbească, în loc să pună mâna la muncă. Iar ONG-urile nu ar trebui să fie despre vorbit. E foarte talentat în a-și face prieteni, îi zic.

Întâmplările pe care le povestește, însă, despre România săracă îți fac mintea să stea în loc. Pentru că e greu de cuprins ce nu vrem să vedem.

Printre spusele sale.

  • Dacă e să te iei după Casa Bună, România merge bine
  • De la o mână de oameni, azi au ajuns la 400
  • Pandemia este mult mai grea pentru copiii din ghetouri
  • Casa Bună le-a dus mâncare și calculatoare
  • Distanțarea socială e o glumă în ghetouri
  • Ploșnițele, libărcile și păduchii sunt norma în ghetou
  • Părinții nu-și duc copiii la școală de frica anchetei
  • Meritocrația ar trebui să fie proiectul României

Ca de obicei, vă las un podcast și un video. Filmarea e varianta completă a interviului.

Radu Naum: „România e ca o coloană foarte lungă, cu multă lume rămasă în urmă.”

E bine să trăiești un meci cu Radu Naum în fața televizorului. De câte ori am avut ocazia, am reușit să găsesc o nouă dimensiune a sportului. Radu nu vorbește în cronicile sale despre sport doar ca înfruntare a trupurilor și a minții. Le găsește întotdeauna dimensiunea civilizației, cea socială sau cea istorică.

I-am spus odată că un meci cu el e ca un drum cu Turul Franței, dacă mai țineți minte momentul în care el și cu Radu Banciu au început să facă acele călătorii enciclopedice în munții și pe câmpiile Franței. Azi e un pic mai rezervat. „Am spus și multe prostii atunci.” Or fi fost, dar călătoria rămâne și asta mi se pare fascinant 10 ani mai târziu.

Am vrut să vorbesc cu el despre țara în care trăiește fizic. Mintea lui Radu Naum cutreieră multe ale părți ale civilizației. Cum e România de azi, l-am întrebat. Dar cea în care o să trăiască la pensie. A respins cuvântul pensie pentru că el nu o așteaptă ca o perioadă de odihnă a vieții. Dar speră ca România să mai fie.

Din răspunsurile lui Radu Naum

  • România e ca un arhipelag. O mulțime de insule neunite
  • Unii dintre concetățenii noștri se poartă ca niște apatrizi
  • E greu să-i faci unui loc „al tău” ceea ce-i facem noi
  • România e ca o coloană foarte lungă, cu foarte multă lume rămasă în urmă
  • Suntem ca într-un război. România pârâie din toate încheieturile
  • Încerc să găsesc o lumină în ochii celor de pe afișe electorale. Mă străduiesc
  • Dorința mea ar fi ca oamenii să se întoarcă
  • Sau să se întoarcă cu anumite valori

Precizare: varianta video este mai lungă și mai complexă decât podcastul.

Pandemia nu trece doar cu acțiunea guvernului. Avem și noi rolul nostru

Joi am făcut o ediție specială România în Direct despre cum o să redeschidem școala. O ediție cu mai multe întrebări decât răspunsuri și nenumărate incertitudini. Nu știm ce avem de făcut, cât de sigur sau nesigur este și ce este mai bine pentru copii. Dar și pentru noi. Vă las aici înregistrarea despre care o să vedeți că este dominată de aceste nesiguranțe.

România în Direct, cu Cătălin Striblea: Cum să înceapă școala? Ediție specială cu părinți și profesori

România în Direct, cu Cătălin Striblea: Cum să înceapă școala? Ediție specială cu părinți și profesorihttps://www.europafm.ro/romania-in-direct-cu-catalin-striblea-cum-sa-inceapa-scoala-editie-speciala-cu-parinti-si-profesori/

Publicată de Radio Europa FM pe Joi, 20 august 2020

La un moment dat, mai spre finalul emisiunii, m-a sunat o doamnă învățătoare care mi-a spus că este chiar la școală, la făcut curățenie în clasa în care i-a fost alocată și pe care o va avea patru ani.

Am spus că e frumos și că e firesc să participe la acțiunile astea pentru că e locul în care va sta patru ani. Apoi am primit următorul mesaj de la un domn ascultător.

„Cum să fie firesc, Cătălin, ca profesorul/educatorul să facă curățenie la școală??? Când ne schimbăm mentalitatea asta retrogradă care ne face să credem că la un loc de muncă trebuie să mai faci și alte 7 job-uri pentru care în orice loc normal sunt angajați alți oameni care se pricep la acele lucruri? Bine că trebuie profesorii să facă curat, dar guvernul nu trebuie să aibe responsabilități și doamna de română, cea agramată, să nu fie criticată de nimeni pentru că nu a fost in stare să facă nici măcar un ghid de covid in 6 luni…Ce e cu noi românii?”

I-am răspuns așa. Ce e retrograd în a face curat la locul de muncă? Dvs așteptați ca în birou la dvs să vină femeia de serviciu tot timpul? Dar vasele le spălați la muncă, după ce mâncați? Ce altceva mai așteptați de la femeia de serviciu? Știți că în retrogradele școli japoneze nu există oameni de serviciu? Nu zic să văruiască sau să facă părțile grele ale acestei munci pentru care, firesc, plătim oameni, dar nu e nicio rușine să pui mâna să ajuți în locul în care muncești.

Asta nu e tot însă. Ceva mai dimineață, în Deșteptarea de vară, am spus că, în această situație, trebuie să așteptăm mai puțin de la stat și mai mult de la ce putem face noi. Asta a stârnit câteva mesaje în care eram făcut arșice și-n care treceam de la cel mai prost om din lume, la cel mai incompetent jurnalist în viață. O rușine, cum ar veni.

Și de asta îmi dau seama că reflexul nostru de a cere socoteală și de a aștepta ceva de la stat este foarte mare, greu de învins. Am crescut ca societate cu aceste așteptări. În care statul trebuie să facă. Și are destule restanțe. Doar că acum, specific în această situație, nu cred că abordarea asta ne ajută foarte tare. Epidemia nu trece dacă țipăm la Orban, Anisie, Ciolacu.

Știu că foarte multă lume așteaptă intervenția statului. Sau consideră că statul este deja vinovat. Administrația este slabă, nevolnică și plină de pile, lucruri despre care deja am vorbit. Este într-o întârziere fantastică și a avut destule luni la dispoziție. Doar că asta nu rezolvă cu nimic situația. 

Așadar ce poate face statul?

Întâi de toate poate face reguli clare. 

Apoi poate verifica dacă acestea se aplică. Trebuie să ofere resurse acolo unde este necesar. Și aici mă refer mai curând la guvern și instituțiile naționale. 

Dar eu cred că, mai curând, aici este vorba de ceea ce putem face noi. De modul în care ne implicăm, găsim soluții și colaborăm cu cei care au grijă de copiii noștri. Da, sigur, dăm vina pe stat, dar cum mergem mai departe? Mă ajută azi să țip la Orban sau la Anisie? Sigur. Presiunea este necesară. Statul ne-a trădat din nou. Pot să merg la vot să-i penalizez, că votarea vine repede. Dar nu e de ajuns. Orban, Anisie, Ciolacu nu sunt în clasă cu copilul meu să vadă dacă se aerisește, dacă se respectă culoarele sau au dezinfectant. Aici e vorba de ce poate face o comunitate. 

Iar până când problema ajunge la guvern, cred că primăria e mai aproape. Mi-aș dori zilele astea să-i văd prin școli pe toți consilierii locali și județeni, interesându-se de ceea ce este nevoie. Și pe școli luând legătura cu părinții ca să le explice ce au de făcut.

La fel, văd posibilitatea de a ajuta școala, dacă este permis și unde e nevoie. De la curățenie până la supravegherea unor grupuri de copii care nu au voie să interacționeze când vor începe orele.

Pandemia NU trece numai prin implicarea guvernului. Mai ales a unui guvern cu standarde joase ca în România. Pandemia e între noi și tot noi o rezolvăm. Dacă guvernul nu poate, rezolvăm și cu el după.

Dar până atunci trebuie să respectăm regulile, să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască și să verificăm ce s-a întâmplat la școala noastră. Și să punem presiune pentru alocarea resurselor.

Copila din Mehedinți este parte a unui eșec profund. Există și o soluție

Nu aș vrea ca uitarea noastră obișnuită să se aștearnă prea repede peste cazul fetei de la Mehedinți, incendiată de un criminal în serie. Directorul penitenciarului, care a făcut propunerea de  eliberare condiționată a fost demis. La rându-i Parchetul face o anchetă care să vadă de ce nu s-a acționat la plângerea de viol. Dar, în față avem o criză mai profundă care vorbește despre singurătate și incapacitate socială. 

Povestea acestei copile de 17 ani arată în felul următor.

Ea este singură acasă cu un frate mai mic, de 14 ani. Tatăl este plecat la muncă în străinătate. De mamă nu se mai știe nimic. Tatăl a lăsat copiii cu o bunică de 82 de ani. Aceasta trebuia să aibă grijă de ei. 

Potrivit legii, când părinții pleacă în străinătate, sunt obligați să înștiințeze statul și să lase un tutore legal care să semneze în locul diverse acte. E vorba de școală, de spitalizări sau alte cazuri când e necesară prezența părinților. 

Acestei fete din Mehedinți, bunica ar fi trebuit să-i asigure protecție în fața lumii, dar mai ales împotriva unui prădător care le-a devenit vecin, dar și, cumva, prieten al tatălui plecat la muncă. E evident că nu a putut să o facă de niciun fel. De asta, cel mai probabil, plângerea de viol nu a avut succes în fața poliției și a procurorilor. Un copil singur nu e prioritatea nimănui. Nici a direcțiilor de protecție socială.  

De asta, fratele cel mic și-a găsit sora arzând în flăcări. El a stins-o, el a chemat salvarea. El a rămas singur în curte după ce poliția, pompierii, dar și bunica au plecat. La o zi au venit oamenii din partea statului să-l ia și pe el. 

Și de aici începe o problemă profundă a României. Ca acesta mai sunt aproape 100 de mii de cazuri în România. Unii dintre ei au ambii părinți plecați sau sunt singuri după ce părintele unic a plecat și el. Sper că nu vă surprind cu nimic dacă vă spun că această cifră de la protecția copilului este contrazisă de datele ministerului educației care arată că sunt 150 de mii de copii cu părinți plecați. Cifra ar putea fi însă mai mare căci nu toți copiii cu probleme vin la școală.

Tehnic, direcțiile de protecție socială din primării sunt cele însărcinate să aibă grijă de ei. Asta este o sarcină care a picat pe capul lor după ce s-a constat că Autoritatea pentru protecția copilului nu are destulă forță să se ocupe de întreaga țară. Asta înseamnă că măcar o dată pe săptămână cineva de la primărie să vină să vadă de starea lor, de școala lor, să-i aducă în programe de sprijin școlar și chiar să le dea o masă caldă. Dar asta se întâmplă doar dacă omul sfințește locul. 

În general 20 la sută dintre acești copii ajung în grija statului cu totul. Iar dacă deschizi anchetele de presă făcute de-a lungul anilor o să te îngrozească sutele de grozăvii prin care trec: foame, depresie, bătăi, viol, incest, trafic de persoane, sinucidere. Și acum incendiere.

Aceste cazuri spun enorm despre noi, mai mult decât bătăliile zilnice obișnuite. Este un eșec atât ca stat, dar ca și societate. Nu cred că suntem chiar atât de buni și responsabili pe cât ne credem. Și mai știu că după două decenii în care eșuăm în această problemă, ea devine sarcina comunităților locale, a locuitorilor onești și de treabă,  care trebuie să găsească soluții pentru acești copii. Măcar să fie văzuți de către stat. 

Foto: Octav Ganea Inquam Photos 

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!