societate

Emailurile interne de la Boeing: „737 Max este proiectat de niște clovni care sunt supravegheați de niște maimuțe”

Săptămâna trecută, Boeing l-a concediat CEO-ul Dennis Muilenburg, omul sub care compania a trecut prin două accidente care au dus la moartea a peste 300 de persoane. Domnul Muilenburg este pedepsit de companie cu tăierea indemnizației de despărțire, cea pe care o primesc îndeobște persoanele care pleacă din astfel de funcții. Suma nu a fost precizată nicăieri. De asemenea, compania i-a tăiat opțiunile pentru acțiuni în valoare de 14,6 milioane de dolari la care ar fi avut dreptul în urma concedierii. E o acțiune neobișnuită ținând cont că, în alte situații, ocupanții unor astfel de funcții pleacă cu tot cu compensații.  

Domnul Muilenburg nu pleacă, însă, cu mâna goala. Potrivit contractului său, el pleacă cu 62 de milioane de dolari în drepturi de pensionare și acțiuni pe care le deține ca urmare a numirii sale în această funcție. E dreptul omului, a muncit nu mai puțin de 35 de ani în companie. Are dreptul la o pensie liniștită. Potrivit aceluiași contract, domnul Muilenburg deține și alte opțiuni la bursă, care-i pot aduce alte zeci de milioane. 

Poate vă întrebați de ce tocmai acum pleacă acest personaj care și-a legat numele și viața de Boeing. De ce nu a făcut-o atunci când au picat avioanele? Sau de ce nu atunci când s-a aflat că acestea au defecte de design majore? Motivul este simplu. Domnul Muilenburg avea treabă în companie. Acolo unde trebuia mascată o fraudă de proporții, care a omorât oameni și a pus în pericol viața a sute de mii. 

Săptămâna trecută, spre Congresul american a plecat un raport cu transcrieri ale convorbirilor dintre angajații Boeing din anii premergători lansării avionului, dar și după accidente. Acestea arată o încercare bine coordonată a conducerii și a unor angajați Boeing de a păcăli inspectorii federali americani, dar și companiile aviatice în privința avionului 737 Max.

Scopul principal era ca piloții să nu fie instruiți pe simulatoare, înainte de a se sui la bordul aeronavelor. Fiecare astfel de instruire costă compania bani serioși și ei nu aveau de gând să plătească. Toate mesajele arată că în mod benevol sau siliți, angajații companiei au încercat să determine liniile aviatice să nu-i antreneze pe piloți, dar să-i și mintă pe inspectorii federali că acest lucru nu era necesar. Fiecare companie care nu antrena piloții primea și un discount de 1 milion de dolari la fiecare avion, dacă nu era făcut trainingul. 

Mesajul pe care trebuiau să-l transmită era acela că avionul este identic cu cele din generațiile anterioare și că piloții nu fac nimic diferit. Deși aceasta era o minciună. Dar mesajele arată că în tot acest timp, angajații Boeing au știut tot timpul că avionul are probleme de construcție.  Și mai era ceva. Angajații Boeing au descoperit că simulatoarele de zbor pentru Max aveau probleme mari la software. Practic, antrenamentul făcut pe ele era deficitar sau mincinos. Iată câteva dintre transcrierile convorbirilor

Angajat Boeing către un coleg: „Ți-ai pune familia într-un Max pregătit pe simulatoarele noastre? Eu nu.” Răspunsul colegului:” Nici eu”. Mesajul este dinaintea primului accident mortal, în 2018.

Un alt mesaj legat de designul avionului. „Acest avion este proiectat de niște clovni care sunt supravegheați de niște maimuțe.”

Legat de testarea avionului: „Am primit un telefon în dimineața asta în care mi s-a spus că se vor face cel mult două teste de câte o săptămână.”

Răspunsul: „Dar un astfel de avion trebuie trecut prin între programul de testare al unui 737 sau 737 Max.

Primul coleg revine: „Păi, atunci (avionul) este ca și condamnat. Se va face testul de cabină cerut? ”

Răspunsul: „Noi am cerut chiar mai mult decât aceste teste. Și am vrea ca testele astea să nu mai fie făcute de piloții și de inginerii noștri. Am vrea să fie făcute de piloți. Nu facem altceva decâ să peticim o barcă care ia apă.”

Un altul spune:

„737 Max este o glumă. Acest avion este ridicol.”

Să continuăm cu ce spune un angajat despre colegii săi.

„Nu am încredere în mulți oameni de la Boeing.”

Boeing a pregătit prezentări extrem de complicate pentru federalii care-i verificau. Un angajat scrie:

„Se uită în documente precum câinii la tv”

Și apare și o concluzie.

„Eu cred că inspectorii federali nu înțeleg mai nimic din ce aprobă sau resping.”

Până la urmă, Boeing a convins inspectorii federali că nu e nevoie de pregătire specială pentru noile avioane. Și atunci a apărut acest mesaj:

„Poți să nu fi pilotat un avion de nouă generație vreme de 30 de ani, dar poți să pilotezi direct un Max?! Genial! Asta era baza strategiei noastre de marketing.”

Aș zăbovi un pic mai mult, însă, asupra acestor mesaje. Primul este din 2016 și aparține unui pilot care  avut mari probleme cu simulaatorul pentru Max.

„Cred că i-am mințit fără voia mea pe inspectorii federali.”

Și unul din 2018, în legătură cu minciunile adresate inspectorilor federali.

„Dumnezeu nu m-a iertat nici acum pentru mușamalizarea de anul trecut.”

NYT a publicat în întregime zeci de pagini cu astfel de emailuri. Acest articol este sinteza unei serii întregi pe care jurnaliștii americani au făcut-o în ultimele luni. Dar și a altor informații apărute pe parcurs. Cam tot ce s-a scris în ultima vreme arată o cultură organizațională profund defectă și vicioasă. Una care nu ține cont de menirea și misiunea companiei. 

Nu este prima corporație la care se întâmplă acest lucru. Primele care au picat în această decădere au fost companiile bancare și financiare care au nenorocit milioane de oameni prin pierderea economiilor acestora. Nimeni nu s-a gândit, însă, că putregaiul poate ajunge și într-o corporație care lucrează cu milioane de vieți omenești. Motivul concret este dat de graba Boeing de a pune piață un avion care să concureze Airbus. Compania europeană era mai bine situată în cursa pentru a avea un avion nou, destinat zborurilor low cost. 

Mai este, însă, ceva. Paul Collier descrie în cartea sa ” Viitorul capitalismului” că actualul sistem corporatist a împins unele companii într-o zonă ne-etică. Presiunea pe profit este atât de mare, încât se renunță la lucrurile corecte. Și nu neapărat pe profit care există oricum, ci pe marja acestuia. Mandatele oamenilor de conducere sunt scurte, ca în politică, și aceștia au obligația de a livra cifre. Și nu încredere sau produse respectabile. Metodele sunt puține la număr, mai ales când toată lumea face acest lucru. În corporațiile bancare reașezi conturile, în cele manufacturiere faci producția ieftină. Nu mai ai timp, răbdare și nici obiectiv să livrezi ceva corect. La sfârșitul mandatului te așteaptă multe milioane și o viață de huzur. Acest model a atras rechini la conducerea companiilor. Oameni care cred că nu se poate întâmpla nimic și oameni care știu că lor nu li se întâmplă nimic. 

Or asta este ceea ce societatea trebuie să rezolve acum. Altfel, rezultatul va fi un dezastru.   

 

 

 

 

 

 

 

Ucigașul din aer pe care nu-l vezi și de care nu-ți vorbește nimeni

Pe la jumătatea anului 2003, șapte oameni îmbrăcați ca niște brazi de Crăciun, cu mii de ace de metal pe lângă ei, se învârteau pe unul dintre cele mai mari bulevarde din Londra. Marylebone Street are nu mai puțin de șapte benzi în zona cu pricina. Și tot acolo se adună o grămadă de lume care stă la coadă ca să intre la Madame Tussaud. 

Cei șapte făceau parte din echipa lui Surbjit Kaur, o tânără cerecetătoare care avea o idee bine intrată în cap. Surbjit credea cu tărie că guvernele lumii se înșală când măsoară doar doi indicatori de particule emise de mașinile care trec pe stradă.  De asta, laolaltă cu colegii săi, a construit contoare speciale, asemănătoare cu cele Geiger, care absorbeau fumul și aerul de pe stradă. Pe măsură ce aparatele absorbeau aerul și noxele, acestea erau stropite cu vapori fini de alcool, iar apoi selectate și iluminate cu raze laser. Astfel echipa lui Surbjit avea să confirme rapid un coșmar. 

Și atunci, și astăzi, guvernul tău te va înștiința că aerul pe care-l respiri depinde printre altele de doi indicatori care se numesc PM și care vine de la particulate matter. PM 2,5 se referă la dimensiune de 2,5 micrometri sau 2500 de nanometri și PM 10 se referă la dimensiunea de 10 micrometri sau 10 mii de nanometri. Particulele de 2,5 reprezintă 3 la sută din dimensiunea unui fir de păr. Cele de 10 sunt ceva mai mari. 

Potrivit tuturor datelor strânse de medicii occidentali, cele două tipuri de particule sunt responsabile de inflamarea arterelor și blocarea lor, apoi de accidente vasculare și infarct. Cu cât numărul lor crește cu 10 mg pe metrul de aer cub, sporesc și șansele de cancer. Uneori cu până la opt la sută. 

Poate vă întrebați cum funcționează. Aceste particule sunt atât de mici încât intră adânc în plămâni. Unele dintre ele reușesc să ajungă mai departe. Se depun pe ficat. Nu există mod în care noi să le putem opri astăzi. Poate dacă am respira tot timpul, în oraș, printr-o mască. M-am uitat ultimele zile pe una dintre aplicațiile pe care le folosesc pentru monitorizarea aerului. Este AirVisual care folosește date oficiale puse la dispoziție de senzorii statului român. Nu este zi ca indicatorul PM2,5 să nu fi fost depășit major. În nicio zi. 

Dar nu acesta este coșmarul descoperit de Surbjit. Aceasta este normalitatea marilor orașe și, probabil, ne vom adapta ca specie. Altceva căuta echipa tinerei cercetătoare. Bănuiala ei este că există particule mai mici. Aparatul pe care l-a construit măsoară particulele care ajung la 2 nanometri. Deci de 1200 de ori mai mici decât cele de PM2,5. Drama este că numărul acestora este uriaș. Atât de mare că Surbjit a înlemnit. 

La o singură măsurătoare, în dreptul unei mașini, aceste particule pe care le-a numit „ultra-fine” ajungeau la valoarea de 36 de mii. Uneori, în funcție de câte mașini treceau, fiecare măsurătoare indica până la 130 de mii de particule. Echipa sa a descoperit că cei mai expuși acestei probleme erau șoferii care stăteau în fața gazelor de eșapament de la mașina din față. Apoi urmau pietonii de pe stradă care inhalau doze considerabile. Și, în fine, ultimii în topul expunerii erau bicicliștii. 

Studiul lui Surbjit a fost doar primul pas. O lucrare de doctorat a unui alt student, Prashant Kumar, arată că 90 la sută dintre particulele eliberate de țeava de eșapament a mașinilor au sub 100 de nanometri. Ce înseamnă asta în termeni de sănătate?

Toate aceste particule ultra-fine trec de filtre și de plămâni. Ele se duc în sânge, se așază la nivelul ficatului, dar merg și până la rinichi. Fiecare din aceste particule este acoperită de combustibil nears din țevile mașinilor. Observațiile lui Kumar au fost duse mai departe de o echipă a medicului David Newby. Acesta a pregătit particule ultra fine din aur pe care le-a dat spre inhalare mai multor voluntari. Dimensiunile variau. Toate particulele sub 30 de nm au fost găsite în urină și-n sânge, în probele luate în 24 de ore.

Mai mult, o echipă de chirurgi i-a dat unui pacient pregătit de operație să inhaleze astfel de particule. Pacientului urma să-i fie înlăturat un aterom de pe o arteră. La biopsie medicii au descoperit particule de aur fixate în placă. Asta arată că toți acești compuși își găsesc drum și rămân în corp, producând îmbolnăviri grave. Tehnic acestea acționează ca un ambuteiaj toxic, blocând artere. 

Nu există astăzi, nicăieri în lumea civilizată, un program care să urmărească reducerea particulelor ultra-fine. Nu există standarde, nu există proiecte sau discuții în jurul acestor particule. Cercetătorii au descoperit și că acestea nu trebuie corelate cu indicatorul PM2,5, dar ne recomandă să-l urmărim mai îndeaproape cu NO2, oxizii de azot pe care-i vedem în fiecare aplicație. 

Deși datele arată această problemă uriașă, nu există niciun guvern care să arate voință de a face ceva în zona aceasta. Descoperitoarea acestor particule, Surbjit Kaur s-a retras din lumea științei și astăzi lucrează în mangement. Ea spune că de fiecare dată când merge pe stradă nu stă lângă calea mașinilor, că circulă pe cele mai puțin umblate drumuri și că mereu va căuta să treacă printr-un parc. Atât putem azi.

Acest articol folosește ca sursă sinteza unei serii BBC pe care o găsiți aici

  

 

Câteva reguli ca să te protejezi de praful din oraș

Ministrul Mediului, Costel Alexe, ne-a anunțat c-ar trebui să purtăm măști de câte ori ieșim în București. Mesajul a venit după ce stațiile particulare au constatat depășiri de până la șapte ori ale poluării cu praf în capitală. Iată mesajul ministrului.

”Când este vorba de sănătatea populației, evident că le recomand orice ar putea să le protejeze mai bine sănătatea, inclusiv dacă este posibil aceste măști pentru că vedem des, pe marile artere ale Bucureștiului, unde depășirile vă asigur că sunt la fel de mari ca aici, oameni care poartă aceste măști.”

Este cea mai ignorată știre a momentului. Nu avem cultura și educația necesare ca să ne dăm seama când suntem în fața unei probleme de mediu majore. Mai ales că nu toate autoritățile s-au pus cap la cap. Stațiile oficiale din București arată o calitate medie a aerului. Mă uitam aseară pe calitateaer.ro și vedeam chiar că e mai rău la Călărași. Există suspiciunea majoră că valorile raportate oficial nu sunt corecte. Suspiciunea e întărită de faptul că Comisia europeană a pornit sancționare României pentru modul în care nu a rezolvat problema gropilor de gunoi de lângă București. De altfel, cine stă în nord-vestul Bucureștiului știe cum miroase de la groapa de gunoi. 

Primăria Capitalei a respins datele, le consideră atacuri politice. Și a dat vina pe trecutul penelist al Bucureștiului. În fine, are mai puțină importanță. Praful se vede cu ochiul liber, iar traficul este elocvent. Apropo de asta. Urmăriți un indicator care se numște PM 2,5. El vorbește de particulele fine de 2,5 nanomicroni care vin, în special, de la gazele de eșapament. Nu avem filtre naturale să le oprească, trec și de plămâni. Se duc direct în organe. Cei mai suferinzi sunt șoferii, atenție, nu pietonii. 

Eu vreau să vă spun clar că nimeni nu o sa facă nimic în perioada următoare. Așa că trebuie să avem grijă de noi. Singuri. O să vă dau aici câteva sfaturi pe care le-am luat de pe site-ul orașului Cheonan din Coreea de Sud. Ei sunt zilnic sub un asalt de praf fin venit de la trafic și din exploatările de cărbune și termocentralele din China. Ce spun sud-coreenii. 

1.Poartă o mască de câte ori mergi afară. Există de mai multe tipuri. Cere dintre cele pentru particule fine de praf. 

2.Spală-te pe mâini de câte ori intri în interior, acasă sau la muncă. Clătește-ți gura cu apă, fă gargară și scuipă, tot atunci când ajungi la interior.

3.Bea multă-multă apă. Dacă ești hidratat îi dai corpului o șansă să se curețe singur.

4.Ia-ți un purificator de aer în casă. Nu te zgârci, își face treaba.

5.Pune-ți mai multe aplicații care să urmărească calitatea aerului și setează alerte pentru praf. Poți folosi în România Air Visual sau Airly. Prima folosește date oficiale, a doua date din stații private. 

6. Să ai cât mai multe plante în casă. Ele lucrează pentru tine și curăță aerul, 

O să revin să vorbesc despre cauzele pentru care avem atât de mult praf. Nu așteptați de la autorități foarte multe. Nu sunt capabile încă. Luați măsuri de unii singuri, dar, foarte important, puneți presiune zi de zi pe cei care au putere de decizie.    

BMW vs tramvai. Cine are dreptate?

Două sunt lucrurile importante în trafic, după mintea mea. Sau cel puțin așa am fost educat și încerc să-mi educ și eu copilul. Primul este să ajung acasă întreg. Al doilea lucru este să fac tot posibilul ca și cei care sunt în preajma mea să ajungă întregi la familiile lor. 

Nu mă interesează să fiu primul. Nu mă interesează să merg tare. Nu mă intereseză să am dreptate. Mă interesează să fim bine împreună. Și mă port ca atare. Acesta este setul meu de valori pe care l-am aplicat cazului BMW vs tramvai. 

Ce văd eu acolo? 

Întâi de toate, o mașină BMW care depășește coloana la semafor. Nici măcar nu avea motiv pentru că nu era trafic aglomerat. Genul de mizerie care se întâmplă zilnic în București în cantități și proporții îngrijorătoare. Plus că e o mașină care e deja legendară pentru genul acesta de fapte. Șoferul are toate datele celor care ne fac viața o mizerie. 

Vatmanul este probabil nervos pentru ce face. Vine lângă el și apoi se enervează și mai tare pentru că omul nu pleacă primul la verde. Se apropie periculos de tare și-l claxonează. Senzația mea este că la minutul 2.04, vatmanul îl împinge pe cel cu mașina. Mi se pare că o ia din loc, înainte ca BMW-ul să se miște. După care șoferul de BMW are reacția celui lovit din spate. El vrea să se oprească, să coboare, să vadă despre ce e vorba. Nu i se dă o șansă până nu se dă la o parte. Amândoi au o criză de furie. Se țipă, se urlă, nu înainte ca vatmanul să-l și ia la mișto. ”Eu fac bine. Tu ce faci?”

Cred că vatmanul a fost agresiv deliberat. E treaba lui de ce. Îmi stă în minte prima reacție din momentul lovirii. ”Bag p…în rasa ta” E reacția unui om decent? Asta ai fi făcut tu, cititorule, dacă erai în locul lui?

Să lămurim lucrurile: asta nu-l face mai puțin vinovat sau iresponsabil pe cel cu mașina. Din cauza a mii ca el, orașul acesta este un coșmar. Toți ca el cred că au drepturi superioare sau că ceilalți trebuie să li se supună. Faptul că omul nu are niciun fel de simț al responsabilității ne este arătat și de faptul că nu s-a dus la Poliție în orele următoare. Un om responsabil și căruia îi pasă de societate așa ar fi făcut. Agresiv, incompetent, cu comportament mizerabil, el este întruchiparea lucrului greșit din societatea noastră. 

Golănelile de genul acesta ne mănâncă viața în fiecare zi. Dar ele se și repetă din cauza faptului că ani de zile statul s-a dovedit incompetent în stăpâni genul acesta de personaje. Nici amenzile, nici ridicările de permise, nici exemplul pozitiv sau negativ nu a funcționat. Nu s-a găsit în România nicio metodă de a spune ”stop”. Ba, mai mult, sute de oameni de la vârf au încurajat acest comportament. Aceasta este casta și clasa conducătoare a României. Cea din BMW. 

Întâmplarea face ca poporul din tramvai să-l fi lovit drept în spate. Și, recunoașteți că ați avut un sentiment de satisfacție cu toții. Inclusiv eu. Măgarul cu BMW a fost pedepsit și poporul, după ani în care nu s-a făcut nimic, a primit dreptate. Căci despre asta e vorba aici: rațiune versus dreptate. Bogăție și tupeu versus decență și o plată simbolică venită de pe șine. Știu că așa e împărțită lumea modernă. În acest hal am ajuns. 

Dar eu refuz să trăiesc în acest mod. Eu cred că aici suntem nevoiți să trăim împreună. Și nicio o încălcare de regulă nu ne va ajuta să reparăm toate nedreptățile comise. O greșeală nu se îndreaptă cu o altă greșeală. Cred că doi oameni civilizați vor încerca prima dată să evite un accident. Apoi, dacă nu vor reuși, vor încerca să rezolve cu cap și empatie ce s-a întâmplat.

Cred că BMW-ul nu avea ce să caute acolo, blocând oamenii din tramvai. Cred că vatmanul nu avea de ce să se grăbească încât să forțeze eliberarea șinelor. Grija față de ceilalți a lipsit cu totul. Despre asta e vorba. Sper ca data viitoare să nu dezbatem aici dacă un șofer are sau nu dreptate dacă a călcat un pieton care traversa aiurea. S-ar putea să aibă dreptate și niciodată somn noaptea. Gândiți ca pentru copiii voștri. 

Și soluții avem. Dacă tot are camere pe tramvaie, STB ar putea derula o campanie în care zilnic, săptămânal, lunar, să ni-i arate pe golanii din trafic. Ar putea crea o presiune publică importantă. Și ar primi mult sprijin. 

Există în lumea asta o teorie care se numește ”a geamurilor sparte”. Ea spune că la o clădire unde se află un geam spart, dacă nu este înlocuit repede, se vor sparge și alte geamuri. Un geam spart va duce la vandalizare, la nepăsare. Mizeria va atrage mizerie, corupția va atrage corupție. De asta este important ca fiecare geam să fie înlocuit la vremea lui și fiecare faptă să fie pedepsită. Așa a salvat Rudy Giuliani New York-ul, pedepsind orice abatere minoră a comunității. Orice încălcare a regulilor sociale. Dacă am face asta acum, am mai avea o șansă. 

 

Nu e vorba doar de un examen. E ticăloșie criminală.

Libertatea a publicat un material halucinant despre modul în care elevii din școala de pilotaj copiază la examene. Unul dintre dialoguri arată așa:

– Ați învățat manualul la factori umani?

– Nici nu l-am deschis. Trebuia? 🙂

– Nu știu…

– Dă-l dracu.

– Eu am făcut testele alea.

– Am citit ce ne-a dat profa și testele. Manualul e intact.

Citatul este doar un fragment din ce pare o întreagă schemă de fraudare. Adică oamenii știau ce au de făcut, ba, mai mult, ajunseseră la performanța de a refuza un 10. Acesta este doar primul examen dintr-o serie pe care trebuie să o parcurgă un pilot de linie.

Ce ai voie să faci cu acest atestat? Să pilotezi avioane de până la 2,5 tone, în scop de agrement. Adică tu și prietenii tăi. Dacă vrei să ajungi la categorii  mai mari, atunci trebuie să treci alte examene. Iar companiile aviatice te testează la rândul lor. Unele mai din greu, altele mai ușor. Nu ajungi, însă, la manșa unui avion de linie dacă nu știi. 

Dar…Asta nu dovedește decât că acești copii, aflați în fața unui examen important, sunt niște cretini. 

Pentru că și-au asumat hoția și în mintea lor au hotărât că pot pilota un avion fără să știe tot despre asta. Un avion în care  să se afle doar ei și, poate, alte persoane: prieteni, familie, clienți. Nu numai asta. Avionul zboară încărcat cu sute de kilograme de benzină pe deasupra unor localități. Un astfel de idiot și-a asumat că poate trece peste capul nostru cu o bombă, fără să știe cum funcționează.

Trebuie să fii redus intelectual serios dacă poți face așa ceva. Mai ales că ai toate datele ca să știi că nu poți trece de examenele mai mari. Câte, însă, astfel de examene au mai trecut acești oameni? De unde această ușurință a furtului, mai ales unul care de data asta este criminal? Vă întrebați cum s-a produs Colectiv? Iată, de la unii care fură și mint. 

Și ar mai fi ceva. De ce credeți că mintea acestor oameni a fost capabilă de un furt cu potențial ucigaș? Pentru că nu ne pasă de cei din jur. Pentru că aici este o cultură a nepăsării. Nu are nicio importanță dacă ceea ce fac eu este ucigaș sau nu pentru cei de lângă mine. Nu are importanță dacă acțiunile mele le fac rău unora sau altora. Important este să trăiesc eu bine. Eu și gașca mea. 

Iar asta a devenit politică de stat. Și nu mai este sancționată. Băieții ăștia, tineri așa cum sunt, au văzut în jurul toate furturile, toate nedreptățile și toate mizeriile lumii. Ba, în ultimii ani, li s-a mai și spus că e de bine. Că pușcăria e pentru oameni buni, că pușcăriașii sunt victime și că, în general, nu e foarte rău dacă mai treci pârleazul.

Așa că moartea cuiva, chiar a lor, nu putea să-i îngrijoreze prea tare.  Cumva ar fi scăpat și din asta. Dar asta îi face și ticăloși.  

 

 

Traian Berbeceanu: ”Polițiștii nu vor să-și pună pielea în băț, să ajungă ca Berbeceanu”

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Cartea. De ce era necesară?

Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.

Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției. 

Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.

Încă mai e polițist?

În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.

Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?

Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.

Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem

Ce crede despre pensiile speciale?

Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.

Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.

E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.

Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.

 Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.

Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.

Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?

Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.

Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.

Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.

Legătura între politică și lumea interlopă

În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.

În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.

Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.

Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut

Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.

Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.

Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?

Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.

Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?

Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.

Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.

Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.

Arestul văzut de partea cealaltă

Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.

(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.

Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?

Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.

Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?

Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.

Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.

Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.

Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.

Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?

Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.

Numirile în poliție se fac și pe merit?

Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.

În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne

Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.

”Lăsați linia liberă!”

Ce ați ascultat la 112 în cazul Alexandra nu este o întâmplare. Eu cred că, de fapt, așa se întâmplă îndeobște. Ori este ceva ce nu înțelegm noi din procedurile lor, ori pur și simplu oamenii nu au chef de lucru. Și nu mă refer la operatorii 112, ci la relația omului cu Poliția. De multe ori, de prea multe ori, Poliția nu ia în calcul sau nu se obosește să investigheze ceea ce reclamă oamenii.

Mai jos o să ascultați o înregistrare care o să vă arate reacția Poliției într-un caz de răpire al unei fete care era destinată prostituției. Daniela din Brașov ne-a sunat și ne-a povestit ce-a pățit fiica sa. Poliția a refuzat să o ajute. A fost nevoie ca ea să fie extrem de curajoasă ca să-și scoată fata de acolo. Ascultați!

Povestea a fost rezolvată cu ajutorul televiziunilor. Femeia a apelat la ele și după ce s-a creat o presiune publică, polițiștii s-au pus în mișcare. Am ascultat și azi dimineață alte mărturii ale ascultătorilor noștri. Refuzul de-a prelua cazul pare cea mai întâlnită practică a Poliției române. Iar ceea ce vedem azi este doar o ieșire la suprafață a acestei practici. Adevărul este că în lipsa presiunii șefilor, a pilei sau a opiniei publice lucrurile nu se mișcă.  

Țara în care ai nevoie de pile ca să-ți găsești copilul răpit

Sunt câteva lucruri care nu-mi ies nicicum din cap. O să le enumăr:

1. Cazul acesta există public pentru că tatăl Alexandrei este văr cu Alexandru Cumpănașu. De mai bine de 15 ani, Cumpănașu conduce un ONG a cărui principală activitate a fost supravegherea profesionalismului din Poliție și a gradului de corupție diin aceasta. El a făcut parte din prima structură internă de supraveghere a Poliției, înființată în mandatul lui Ioan Rus. Cumpănașu știe pe de rost toată Poliția Română. El a sunat la șeful Poliției și la Procurorul General. Adică a pus pile și a făcut ce făcea în țara orice om sănătos la cap ca să salveze copilul. Dacă nu era el, nici acum nu știam nimic. Polițiștii și procurorii s-au pus pe treabă serioasă doar după ce-au fost sunați de la București. Așadar, statul român s-a pus pe salvat un copil doar pentru c-a avut o pilă. Dacă ea nu exista, se prăbușea în anonimat. Dar nici asta nu a fost deajuns.

2. O ceată de bărbați a stat toată noaptea în fața unei porți și nimic nu i-a determinat să intre înăuntru. Și acum mint separat și împreună cu nerușinare. Pentru mine acesta este cel mai curios fenomen social  care s-a putut întâmpla în ultimii ani în România. Ce s-a întâmplat acolo? Ce-au gândit? Ce-au vrut să facă?De ce nu au intrat? Cât de căcănar să fii să stai în inacțiune? Și nu s-a găsit nimeni acolo mai bărbat?

3. Convorbirea de la 112. Sigur că șefii îl împachetează acum pe acarul Păun. Dar a nu reacționa cum trebuie la un astfel de apel, la orice apel, e un gest care nu are decât o singură explicație: nu mai ești om.

Și aici voiam să ajung. Eu credeam până acum că statul român este alcătuit în proporție mare din mediocri, din pile, amante sau numiți politic. Nu tot, dar acești oameni ajung în locuri cheie. Și că statul e slab pentru că structura sa intelectuală este cangrenată. Adevărul este că o parte din oamenii de acolo s-au dezumanizat. Storși de moleșeală, de căldura nesancționatoare a postului, de bănuții aruncați cât să te scoată binișor peste limita din sărăcie, de miserupisme și de sentimentul că pot rezolva ceva, oamenii de aici nu mai răspund la stimulii umani corecți. Nu le mai pasă, plutesc peste săraci și cei care nu sunt parte din sistem. Își încoredează mușchii la un telefon de la București și se uită cu dispreț la oricine altcineva. 

Timorați, fricoși, lași, dar sătui și gata să sară la o nouă sinecură, pactizând cu stăpânii nu cu populația, ei sunt adevăratul sistem. Unul care a încetat să fie uman. 

Întâmplare cu doi constructori și un polițist

Următoarea întâmplare este autentică și va rămâne cât se poate de reală. Are loc într-o parcare din nordul României. Acolo doi ingineri constructori măsoară diverse cote pentru amenajarea zonei. Parcarea e parte dintr-un complex rutier mai mare și ar fi trebuit terminată cu ani în urmă. Lucrarea a trenat. Întâi nu au fost fonduri, așa că s-a făcut proiectul, a demarat și s-a oprit. Bornele șantierului au rămas în pământ. 

Într-o altă fază, oamenii au mai primit niște bani și au reușit să mai facă o parte din lucrare. S-a oprit apoi din nou pentru că banii s-au terminat. Ultima oară lucrarea s-a reluat acum un an și jumătate-doi. Doar că s-a oprit în câteva luni. Firma care a primit lucrarea nu a mai avut muncitori. Oamenii au plecat căte zări mai bune.   

Așa că marea parcare, parte din ce s-ar dori un nod rutier mai mare, stă pe jumătate neacoperită, legată cu un drum de pământ de șoseaua națională și e ca o carie în ochii oamenilor. Acum statul și-ar dori-o făcută, doar că nu are cu ce și de o bună bucată de vreme cu cine. Ar fi nevoie de o nouă licitație ca acest petic de noroi să iasă la lumină. 

Exact la asta lucrează și cei doi ingineri. Refac documentația unui  loc care ar fi trebuit să fie gata de zece ani. Oamenii asudă în căldură și măsoră din nou, acoperiți de praf. În parcare apare și un agent de poliție. E localnic și, firesc și corect, e nemulțumit de lucrarea care stagnează. Are curiozități și reproșuri. 

Polițistul își pune cascheta mai cap, își așează cămașa de acum acoperită de sudoare pe ici, pe colo și-i ia la rost pe cei doi. De ce nu se face, cât mai durează, ce s-a întâmplat, cât s-a furat. Inginerii răspund o vreme cu plăcere și spun povestea de mai sus. 

Polițistul devine însă inchizitor. Se fură, nu se muncește cum trebuie, că ei ce fac. Și atunci unul dintre ingineri îi spune cu năduf că ”nu se face pentru că nu mai este nimeni să muncească în construcții”. Păi de ce? ”Pentru că-s salariile mici și toți au plecat în străinătate.” Dar cât de mici sunt salariile? ”Păi așa la vreao 3000 mii brut că i-a obligat guvernul.” Hai, că n-au plecat chiar toți la banii ăștia, spune polițistul. ”Ba, ăia care au mai rămas s-au dus la voi la stat, că s-au mărit salariile peste tot”, aruncă unul dintre ingineri. ”Că voi credeți că salarile alea mari se plătesc singure.”

Căldura bate peste toți trei, iar praful se ridică de pe pământul gol, viitoare parcare. Colbul s-a pus pe pantofii lor de ceva vreme. Polițistului îi curg broboane de sudoare de sub caschetă și i se duc spre cămașă. O ridică, își face vânt și spune șuierat către ingineri.

”Da, Dar noi am făcut carte.” 

Mesaj dintr-o familie de asistenți maternali

Am primit acest mesaj de la copilul unei familii de asistenți maternali. Copilul natural al unei familii care a luat în plasament alți copii din orfelinate. Îl public așa cum l-am primit. 

Dragilor, numele meu este Liviu. 

Nu stiu daca reusesc sa intru in direct, dar am decis sa va scriu in legatura cu Sorina si o comparatie pe care mi-o permit cu ce s-a intamplat in familia mea. E strigator la cer cum liderii politici si vreo 2 televiziuni fidele lor se folosesc si trateaza politic acest caz al Sorinei. Pe langa faptul ca au distrus multe institutii ale statului si incearca acelasi lucru cu justitia, acum a venit randul DGASPC-ului (institutia de unde si Dragnea a “furat”). In loc sa ii intareasca pozitia insitutiei si sa vada unde sunt lacune legislative pentru ca astfel de situatii sa nu mai apara, ei o dau in fabulatii.

Acum, legat de cazul Sorina si comparatia de care mentionam mai sus: Mama mea a avut in plasament 2 copilasi (fetita si baiat) amandoi luati de la o varsta de sub 1 an. Au fost crescuti cum s-a putut mai bine, primind mult mai multe decat Directia ar fi putut acoperi atat in plan financiar (mobila noua in dormitorul lor, biciclete, laptopuri, etc.) cat si pe plan emotional.

Mama mea s-a atasat extraordinar de ei, acestia ii spuneau ”mama” si totul se intampla ca intr-o familie normala, au fost botezati de ai mei si asa mai departe. Dar mama mea nu si-a uitat niciodata si a inteles clar toate responsabilitatiile si obligatiile care i-au fost explicate inainte de a incepe aceasta activitate de asisent maternal. Astfel, ca Ziua Z a aparut si in cazul ei, cand baietelul, pe la varsta de 6 ani, a venit momentul sa ne paraseasca, dupa indelungi eforturi ale DGASPC de a reintegra copilul in familia naturala a acestuia. Un cuplu de tineri simpli de la tara, care l-au avut pe copil din intamplare si cel mai probabil s-au panicat si au renuntat la el (nu stiu exact motivul abandonului).

Important e ca cei 2 casatoriti acum si cu suportul DGASPC si-au dorit ca acest copil sa se intoarca in familia lor. In momentul in care s-a pornit la drum cu reintoarcerea copilului la parintii naturali, reintrarea in drepturi si obligatii ale acestora fata de copil, mama mea, ASISTENT MATERNAL, a inteles momentul dificil ce va urma si s-a purtat ca atare.

In data la care i s-a spus ca e momentul sa inceapa sa pregateasca copilul pentru a se intoarce in sanul familiei maternale, asistentul maternal  s-a conformat facand tot posibilul sa faca acest copil sa inteleaga tot ce era de inteles, desi din punct de vedere emotional mama a fost foarte afectată, dar a pus coopilul pe primul loc și integrarea în noua familie. La insistentele asistentului maternal, mama naturala (viitoarea mama pentru copil) a locuit zile intregi in casa alor mei, in vreo 2 etape. Acest fapt a ajutat mult copilul cat si mama lui sa se ataseze unul de altul, cat si nevoile, obiceiurile, etc. copilului sa fie intelese de noua mamă, si sa nu existe un soc pentru copil.

Astfel, copilul a fost luat de noua familie in noua casa si s-a acomodat. Asistentul maternal a ramas in viata acestuia ca si nasa ( va spuneam mai sus ca a fost botezat de parintii mei) iar in perioada vacantelor acesta pretrece zile bune in casa parintilor mei.

Deci se putea mai bine in cazul Sorinei !!! Daca asistentul maternal isi intelegea atributiile pana la capat, si o sustinea pe Sorina sa se integreze in sanul noii familii, aceasta nu ar fi fost expusa acestui scandal mediatic si al autoritatiilor romane, de altfel si unor lacune in toata procedurile. Daca asistentii maternali intelegeau ca fetita nu le apartine !!! Tocmai ei, asistentii maternali, care zic ca au iubit-o, au fost primii care au uitat de factorul uman al fetitei raportat la decizia instantei, si s-au pus ei si sentimentele lor pe primul loc.

Pilda lui Solomon se aplica si aici…. Daca erau cerebrali si nu doar emotionali  si gandeau pentru copil o faceau altfel, bucurandu-se ca aceasta primeste un dar de la viata si o familie extraordinara, cu care ar fi putut sa tina legatura si nu sa ii induca copilei tot felul de idei. Iar valul asta de emotie si manipulare e dezamagitor. Inca o dovada ca multi din natia asta a noastra nu inteleg nimic sau au impresia ca le stiu pe toate. Nu pot intelege ca se poate sa faci bine doar de dragul binelui fara a avea un interes.

O singură opinie adaug. Cred că le este imposibil unor oameni să-și calibreze afecțiunea față de un copil. Pot să înțeleg dragostea și de ce familia din Baia de Aramă își dorește atât de mult copilul înapoi. Și asta este  de apreciat. Dar toate detaliile trebuie luate în calcul.