societate

Copila din Mehedinți este parte a unui eșec profund. Există și o soluție

Nu aș vrea ca uitarea noastră obișnuită să se aștearnă prea repede peste cazul fetei de la Mehedinți, incendiată de un criminal în serie. Directorul penitenciarului, care a făcut propunerea de  eliberare condiționată a fost demis. La rându-i Parchetul face o anchetă care să vadă de ce nu s-a acționat la plângerea de viol. Dar, în față avem o criză mai profundă care vorbește despre singurătate și incapacitate socială. 

Povestea acestei copile de 17 ani arată în felul următor.

Ea este singură acasă cu un frate mai mic, de 14 ani. Tatăl este plecat la muncă în străinătate. De mamă nu se mai știe nimic. Tatăl a lăsat copiii cu o bunică de 82 de ani. Aceasta trebuia să aibă grijă de ei. 

Potrivit legii, când părinții pleacă în străinătate, sunt obligați să înștiințeze statul și să lase un tutore legal care să semneze în locul diverse acte. E vorba de școală, de spitalizări sau alte cazuri când e necesară prezența părinților. 

Acestei fete din Mehedinți, bunica ar fi trebuit să-i asigure protecție în fața lumii, dar mai ales împotriva unui prădător care le-a devenit vecin, dar și, cumva, prieten al tatălui plecat la muncă. E evident că nu a putut să o facă de niciun fel. De asta, cel mai probabil, plângerea de viol nu a avut succes în fața poliției și a procurorilor. Un copil singur nu e prioritatea nimănui. Nici a direcțiilor de protecție socială.  

De asta, fratele cel mic și-a găsit sora arzând în flăcări. El a stins-o, el a chemat salvarea. El a rămas singur în curte după ce poliția, pompierii, dar și bunica au plecat. La o zi au venit oamenii din partea statului să-l ia și pe el. 

Și de aici începe o problemă profundă a României. Ca acesta mai sunt aproape 100 de mii de cazuri în România. Unii dintre ei au ambii părinți plecați sau sunt singuri după ce părintele unic a plecat și el. Sper că nu vă surprind cu nimic dacă vă spun că această cifră de la protecția copilului este contrazisă de datele ministerului educației care arată că sunt 150 de mii de copii cu părinți plecați. Cifra ar putea fi însă mai mare căci nu toți copiii cu probleme vin la școală.

Tehnic, direcțiile de protecție socială din primării sunt cele însărcinate să aibă grijă de ei. Asta este o sarcină care a picat pe capul lor după ce s-a constat că Autoritatea pentru protecția copilului nu are destulă forță să se ocupe de întreaga țară. Asta înseamnă că măcar o dată pe săptămână cineva de la primărie să vină să vadă de starea lor, de școala lor, să-i aducă în programe de sprijin școlar și chiar să le dea o masă caldă. Dar asta se întâmplă doar dacă omul sfințește locul. 

În general 20 la sută dintre acești copii ajung în grija statului cu totul. Iar dacă deschizi anchetele de presă făcute de-a lungul anilor o să te îngrozească sutele de grozăvii prin care trec: foame, depresie, bătăi, viol, incest, trafic de persoane, sinucidere. Și acum incendiere.

Aceste cazuri spun enorm despre noi, mai mult decât bătăliile zilnice obișnuite. Este un eșec atât ca stat, dar ca și societate. Nu cred că suntem chiar atât de buni și responsabili pe cât ne credem. Și mai știu că după două decenii în care eșuăm în această problemă, ea devine sarcina comunităților locale, a locuitorilor onești și de treabă,  care trebuie să găsească soluții pentru acești copii. Măcar să fie văzuți de către stat. 

Foto: Octav Ganea Inquam Photos 

„Va trebui să învățăm să trăim cu virusul.” Acesta este planul.

Pentru prima dată după aproape două luni, președintele Iohannis ne-a spus cât va mai dura treaba asta: până pe 15 mai. Doar că nu aceast e întrebarea, ci cum va arăta viața noastră după acea dată.

Președintele a rostit un discurs în care și-a asumat coordonarea întregii crize. Și ne-a îndemnat să ascultăm doar măsurile pe care le va comunica  el sau guvernul. A repudiat, astfel, pe alocuri violent, planul prezentat sub emblema Institutului Balș de profesorul Streinu-Cercel. Acesta prezenta atât soluții sanitare cât și economice, iar unele dintre ele au scandalizat populația. E vorba de separarea celor de peste 65 de ani de restul populației, dar și neplata taxelor. Întreg planul este aici, vă las mai jos doar unfragment din măsurile economice, care sunt, totuși, exagerate. 

„Se impune formare unui Guvern anti-Pandemic sau a unui Minister intersectorial Pandemic care va elabora și pune în funcție planul anti-pandemic.
TVA-ul va fi oprit
Taxele vor fi suspendate pentru toată lumea
Industria alimentară va funcționa non-stop.
Regiile Apă/Canal, Electrica, Salubrizare, etc vor funcționa non-stop.
Toate costurile vor fi decontate de Stat NU de cetățeni. Aici intervine Fondul de Rezervă al Țării.”

Dincolo de asta, președintele nu a spus care vor fi măsurile de relaxare. Totuși pentru fiecare dintre noi este la fel de important să știm ce se va întâmpla din 15 mai. Sau ce s-ar putea întâmpla. Și dacă nu avem răspunsuri de la București, atunci trebuie să le căutăm în altă parte. 

România nu este singura țară care se confruntă cu diverse propuneri. În Statele Unite avem mitinguri încurajate de președintele Trump. Oamenii vor să muncească, guvernatorii se opun. În Franța, există un plan care va începe din 11 mai. „Va trebui să învățăm să trăim cu virusul,” spune premierul Franței. Iată și câteva idei din plan. 

Un prim element va fi continuarea respectarii „gesturilor de bariera” precum distantarea sociala, ce va fi insotita de generalizarea purtarii mastilor in public. Purtarea mastilor va deveni probabil obligatorie in mijloacele de transport in comun.

Anticipand impunerea unei astfel de obligatii, primarul Parisului, Anne Hidalgo, a anuntat distribuirea gratuita in farmaciile din capitala a 500.000 de masti din panza lavabile spre sfarsitul lunii aprilie si a peste 2 milioane in luna mai.

Dar până la urmă cum vom ieși de aici și pentru ce trebuie să ne pregătim? Care sunt cele mai vehiculate ipoteze în democrațiile lumii?

În aprilie-mai vom vedea numărul cazurilor înmulțindu-se la un nivel pe care cu greu îl putem prognoza. Este clar că în ciuda diverselor măsuri de carantină, virusul progresează fie mai lent, fie mai repede. Este posibil ca sistemele noastre sanitare să fie întinse dincolo de puterile lor. În ciuda măsurilor statelor, vor trebui luate decizii grele care țin de viața oamenilor, în continuare. De viața și de moartea oamenilor. Trebuie să ne obișniuim cu acest lucru. 

Din punct de vedere economic, industriile care produc bunuri sanitare continuă să fie cele mai presate. Fabricile de materiale sanitare vor angaja sute de oameni pentru a putea face față cererii intense. Diverse companii vor fi reorganizate pentru a produce lucruri necesare, iar altele pur și simplu nu-și vor mai găsi utilitatea. 

Între timp inegalitățile se vor accentua și cel mai mult vor suferi oamenii care câștigă bani puțini. În dreptul lor va fi decontat această criză, ca de obicei. Al doilea grav loviți vor fi antreprenorii. Cei care au fondat mici companii, cu puțini angajați, dar care ofereau servicii sau lucruri inovative. Vor crește presiunile sociale asupra guvernelor ca să oprească o parte dintre dări, dar și o parte dintre ratele pe care le datorăm băncilor. 

Vârful crizei de sănătate va dura încă o lună. După care va începe presiunea pentru ca măsurile de carantină să se îndulcească. Totuși cum se va sfârși această poveste? Totul depinde capacitatea statelor de-a produce materiale sanitare și cele care vor salva vieți. Iar de aici avem trei scenarii. 

Primul este cel al răspunsului perfect. În care statele lumii găsesc un răspuns comun și au destule materiale și carantina este respectată, iar virusul poate fi învins în mai multe locuri deodată. Dar dacă există un singur loc unde va supraviețui, atunci este acest scenariu nu este posibil. 

Al doilea este scenariul imunizării turmei, așa cum se întâmplă acum, mai încet sau mai repede. Impactul va fi devastator pentru că asta poate lăsa în urmă sute de mii morți, un lucru de negândit în societatea actuală. Dramele umane și economice vor fi atât de mari, încât cu greu ne vom putea recupera. 

Al treilea scenariu este cel în care statele încearcă să oprească răspândirea cu măsuri mai dure sau mai puțin dure. Sau cu unele care durează mai mult sau mai puțin. Acesta este scenariul ideal pentru că ne dă timp. Unii oameni se vor imuniza. O dată la două luni economia va primi un pic de respiro, și, poate un vaccin va apărea. Orice așteptare mai devreme de un an și jumătate este nerealistă, însă. Chiar dacă un vaccin va fi găsit, testat, va da rezultate acceptabile și nu va avea reacții adverse masive, tot va trebui să așteptăm producerea sa. Apoi distribuția și imunizarea unei planete vor fi o muncă colosală. 

Iar când o să ajungem la acest punct, lucrurile vor și mai complicate. Va fi nevoie de sume enorme de bani ca economia să fie repornită. Altele vor trebui să fie distribuite pentru ajutoare sociale. O parte din acești bani au fost deja alocați de guvernele lumii. Statele vor trebui să aibă un aparat imens de comunicare și să ia decizii prin care să fie restabilită încrederea. Problemele sociale și economice care vor apărea vor fi atât de mari încât ne va lua ani buni ca să le reparăm. 

Vor exista, însă și lucruri pozitive. Actuala stare de lucruri va reseta relațiile dintre anumite state și va reașeza prioritatea problemelor. Dacă până acum geopolitica era pe primul loc, colaborarea sanitară va avea prioritate. Contraterorismul și investițiile militare vor scădea în amploare. Statele vor fi obligate în viitorul deceniu să ia măsuri sanitare. Cine nu intră în acest joc va pierde alegerile. Mecanismele de suraveghere a bolilor și răspunsul sanitar de urgență vor fi o priorite mondială. Și de asemenea vom asista la relocarea unor industrii. Vom primi, însă, și un spirit comunitar mai puternic. 

Asta va fi însă mai târziu. Ce avem de făcut până atunci, însă.

Să respectăm tot ce spun acești oameni care ne conduc. Să nu le îngreunăm treaba pe care o fac, de la supraveghere, la limitarea numărului de cazuri.  

Statele trebuie să îndrepte resursele disponibile pentru materiale sanitare și medicamente. 

De asemenea, guvernele sunt obligate să caute activ soluții de producere a materialelor sanitare, oricât de fanteziste ar părea. 

Trebuie împărțiți rapid banii care vor ajunge în economii. 

Băncile trebuie protejate în această situație pentru că prin ele vor rezolva situțiile ulterioare. Falimentul acestora și pierderea banilor populației va dezintegra societatea. 

Găsirea unor măsuri de protecție și încurajare a ramurilor economice care devin de urgență națională: alimentație, sănătate, furnizare de energie, internet și nu îngenuncherea lor și mai puternică. 

Pregătirea unui răspuns la probleme sociale, mai ales financiare ale populației, situație care vă apărea într-un timp relativ scurt. 

 

Deocamdată aici suntem, vedem ce se întâmplă mai departe. 

 

 

 

Avem voie să le cerem medicilor să fie eroi de sacrificiu?

Atât Deșteptarea cât și România în direct au discutat această dilemă morală luni. În acest moment în România sunt 258 de medici testați pozitiv la coronavirus. Ei s-au infectat ca urmare a lipsei de materiale, dar și ca urmare a protocoalelor inexistente sau aplicate prost. În același timp, România intră deja în scenariul patru al pandemiei de coronavirus. Asta înseamnă măsuri mai dure pentru medicii din România. Detașările și delegările vor fi obligatorii. Refuzul de a trata un pacient va fi penal, iar medicii care sunt bolnavi, dar cu simptome ușoare, vor trebui să trateze pacienții.

Deja există proteste ale unor sindicate medicale care spun că acești oameni sunt salariați la rândul lor. Că au aceleași drepturi ca și restul lumii. Deja medicii de la spitalul din Mioveni și-au dat demisia în bloc. ”Nemulțumirea este legată de faptul că dacă ieși la muncă trebbuie să cunoști câte gloanțe ai. Când ieși la luptă cu mâinile goale e greu.” Adăugați aici că aproape 100 de cadre medicale de la spitalul de psihiatrie din Iași au fost date afară de la muncă, într-un gest managerial de neînțeles, mai ales când de la toți medicii se așteaptă să fie la lucru. Iar la ora aceasta asistăm la demisii în masă la spitalul din Orăștie.   

Cosmin este un medic ATI care m-a sunat la România în Direct. El spune că dreptul la viața este același, indiferent dacă ești medic sau pacient. Actuala stare de lucruri din spitalele din România este o încălcare a dreptului la viață pe care medicii îl au. Cosmin mi-a spus că, în cazul în care nu are mijloace de protecție, își va da demisia. Și că nu are niciun regret pentru asta. Și ar mai fi ceva, mi-a spus. La ce folosește un medic mort sau bolnav? El este o resursă irosită și care nu va mai putea folosi celorlalți pacienți. 

Le înțeleg forma de protest, dar la fel ca ascultătorii România în Direct le spun că aceste proteste ar fi trebuit să existe și atunci când spitalele au fost subfinanțate sau politizate. 

Ce facem în această situație, oameni buni? De aici trebuie să intervină rațiunea. Este evident că nu putem unii fără alții. Este evident că trebuie să ne protejăm medicii. Și la fel de evident este că medicii au o responsabilitate față de noi și față de jurămintele lor. 

Cred că statul trebuie să îndrepte toate resursele disponibile către liniile de apărare. Tot ce înseamnă măști, costume viziere să fie îndreptate către locurile sensibile și linia a doua. Fluxul de distribuție trebuie să fie transparent și corect. De asemenea, trebuie identificate rapid resursele românești care pot asigura aceste lucruri. În plus, trebuie găsiți acei oameni în care corpurile medicale au încredere și puși să conducă operațiunile din teritoriu. 

Ministerul Sănătății trebuie să-i invite la discuții pe liderii medicali și pe șefii corpurilor profesionale. Și mai ales să înceteze politică de presiuni și amenințări pe teren, acolo unde oamenii au semnat diverse formulare în care nu au voie să vorbească. Oamenii de încredere din sistem trebuie să facă apel la echilibru și cumpătare. Și să găsească lucruri care-i să-i stimuleze profesional și uman pe profesioniști. 

Sunt convins că unii vore renunța, dar sunt sigur că rațiunea va învinge și cei mai mulți medici își vor face treaba dacă vor fi tratați corect și vor avea cu ce. 

Acest text este difuzat în Rațiune Zilei, rubrică la Europa FM în fiecare zi de la 17.30 și 7.30. 

Cum a ajuns să ne încurce imnul? Chiar cântat de polițiști

Știrea sună cam așa. Ministrul Vela a dispus ca pe timpul stării de urgență, în fiecare week-end, din mașinile ministerul de interne, aflate pe terem să se audă imnul național. Știrea de la Digi 24 sună cam așa:

Imnul va fi difuzat prin sistemele de avertizare acustică ale autospecialelor din dotarea ministerului de interne. Conform ordinului de ministru vor fi difuzate primele trei strofe din„Deșteaptă-te, române!”. Ordinul prevede și implicarea șefilor de structuri ale MAI pentru a asigura „pregătirea tehnică a autospecialelor, astfel încât mesajul sonor să fie redat corect, cu claritate și la intensitate adecvată”.

Adevărul că în țara în care Poliția are o mie de bube în cap, iar Jandarmeria bate civili cu o ardoare demnă de o cauză mai bună, era ultimul lucru la care te puteai aștepta. Coruptă și ciuruită, incapabilă de cele mai multe ori să-și facă treaba, Poliția pare ridicolă în această inițiativă. Mai ales că vine odată și cu necazul acesta. Totuși mie nu mi-a displăcut inițiativa. Am și spus asta pe Facebook. 

Cel mai neașteptat lucru pe care l-am văzut în ultimele ore este că avem o dezbatere și mai ales nemulțumiri legate de faptul că din difuzoarele Poliției se difuzează imnul. Sigur că Poliția nu are credibilitate, că are problemele ei, că nu a făcut tot ce trebuie în ultimii ani, dar când se cântă imnul, te ridici și-l respecți. Discutăm noi când s-o termina nenorocirea dacă e un imn bun sau nu.

Și mai e ceva. Oamenii care lucrează în aceste zile pentru noi, în linia întâi, sunt toți în uniformă. Polițiști, pompieri, armată, sunt oameni care trăiesc și s-au pregătit alături de simboluri. Ei au nevoie primii să audă așa ceva pentru că le este sprijin. Dacă simți că poți să le fii alături, fă-o și tu! Dacă te deranjează momentul, fii rezervat! Pentru mine contează ca în momente de cumpănă sau când îți faci curaj să ai ceva sau pe cineva alături.

Și încă ceva: nu poți să ai toată admirația pentru Italia care cântă în balcoane și să strâmbi din nas când unii de aici cântă imnul.

Cam asta e pe scurt credința mea care mi-a ridicat în cap tot internetul. Și am primit milioane de răspunsuri. Care de care mai diverse. Unele îmi spun că nu e treaba Poliției să ne cânte imnul. Altele că imnul nu trebuie respectat cu prioritate, ci faptele săvârșite de cei care le cântă. Alții mi-au spus pe șleau că sunt comunist și că merit să trăiesc acolo. În fine, am aflat că în statele normale, lumea este cea care începe să cânte imnul, nicidecum autoritățile. Și dacă se întâmplă altfel este o dovadă de autoritarism. 

Sigur că pentru fiecare critică de mai sus este necesar un argument separat. Și fiecare dintre argumentele mele ar putea fi pus la încercare și ar putea fi demontat în fel și chip. Această mică dezbatere de pe internetul meu este una care a despărțit societatea americană de așa o manieră încât a arătat existența a două țări.

Cu aproape trei ani în urmă, un fotbalist american, Colin Kaepernick, a început să îngenuncheze de fiecare dată când la începutul meciurilor se intona imnul american. Kaepernick protesta astfel față de modul în care poliția americană i-a tratat pe tinerii de culoare. Era vreme protestelor comunităților de culoare și a încăierărilor masive între poliție și diverși manifestanți. Gestul lui Kaepernick a fost urmat de sute de atleți americani, la diverse competiții. 

Valul de susținere a fost atât de mare încât a declanșat critici pe măsură. Unul dintre critici a fost însuși Trump care și-a găsit o nouă platformă de exprimare. Kaepernick și-a pierdut contractul, dar nu e clar dacă motivele au fost sportive sau politice. Să nu uităm că cele 33 de echipe din NFL au proprietari doar albi, s-a spus la un moment dat. Cert este că dezbaterea a cuprins o mare parte din spațiul public american și s-a învârtit în jurul unui cuvânt: respect. 

Întrebarea care s-a născut în America atunci, merită pusă și în România. Este steagul unei țări destul de mare să acopere toate viziunile, criticile, problemele, dar și abordările diferite pe care le avem față de societate? Sau ar trebui să fie el destul de mare?

Când vine vorba de imn, nu putem funcționa nici prin excludere, nici prin auto-excludere. Nu-l putem evita, ne reprezintă și pe noi și pe alții, indiferent de ce credem noi despre noi. 

Da, Poliția uneori este proasta s(t)atului. Râdem, o disprețuim , știm că e coruptă și nu ne ajută. Dar între miile sale de funcționari, dați-mi voie să cred că sunt oameni de treabă care muncesc și au pasiune. Poate că nu treaba lor să cânte, dar dacă o fac nu are cu ce să ne încurce. Nu o să devină statul nici autoritarist, nici comunist. E de ajuns să te pui în genunchi precum Kaepernick și o să vezi că nu o să ți se întâmple nimic. Nu te va lua de guler nimeni pentru treaba asta. Iar dacă te va lua, eu voi fi primul să te apăr. 

Și, da, dacă ai cânta imnul să acoperi o ticăloșie pe care o faci zilnic, atunci te voi critica și eu. Dar acum cred că singurul motiv este că și acești oameni afectați de gânduri negre trebuie să-și regăsească undeva puterea. Poate și noi. 

Iar în ce-i privește pe cei de partea cealaltă, nu cred că iubesc mai puțin România. Dimpotrivă. Ei așteaptă ca faptele să vină înaintea imnului. E dreptul lor să critice și să o facă chiar cu un steag în mână. 

Dar aici nu există alb sau negru. Nu e doar ca mine și ca tine. E ceea ce putem face împreună și cu fapte și cu imn. Și pentru asta, cred că și steagul României e destul de mare.  

 

 

De unde o să vină banii. Și o să împartă povara și bugetarii?

În ultima săptămână 200 de mii de români au intrat în șomaj tehnic, potrivit datelor publicate de Ziarul Financiar. Asta înseamnă că ei vor primi o parte din venituri de la stat, așa cum s-a angajat acesta. Întrebarea este câtă vreme se va întâmpla povestea asta. Și câte resurse are statul să facă treaba asta. Nu o să fac aici o discuție și despre cei care nu au forme legale de muncă. Ce nu am rezolvat ani de zile, cu greu o putem face acum. 

Cu siguranță numărul celor care va avea de suferit va fi mult mai mare. Sunt încă afaceri care se târăie, altele care mai speră, oameni care nu au apucat să ajungă cu actele la șomaj. Vor scăpa câteva domenii: agricultură, vânzări în super-magazine, producție de mâncare, energie, date, telefonie, produse medicale și farmacii. Ce e de pe lături va înregistra o scădere dramatică.

Cumva statul va trebui să le aducă tuturor ceva pe masă, la un moment dat, fie mai devreme sau mai târziu. De ce statul? Pentru că viața noastră presupune solidaritate și nu ne putem lăsa la greu unii pe alții. Produsele multora vor înceta să mai existe temporar, altele nu vor fi cerute. Nu cred că angjații vor avea bani să reziste mai mult de o lună-două. 

Să nu ne amăgim foarte tare. Chiar și pentru serviciile existente banii nu vor mai exista sau se vor împuțina. Cu siguranță, cei numiți mai sus își vor lua salariile. Ceilalți, doar parțial sau chiar deloc. Unii vor avea temporar ajutorul de la stat. Doar că toată lumea va avea de plătit facturi și rate. Pentru că, atenție, cu siguranță ratele nu vor fi oprite tuturor, ci vor exista niște criterii. 

Cu siguranță unii mai au bani strânși pentru câteva luni iar câteva milioane de persoane au depozite bancare. Doar că aici nu este chiar așa cum ne închipuim noi. Iată ce scria Profit.ro cu trei ani în urmă. 

Din cele 10 milioane de persoane care au depozite la băncile prezente în România, 40% dețin depozite cu o valoare medie de 21 de lei, iar 5% dintre deponenți dețin 73% din stocul total, potrivit unui raport al stabilității financiare publicat marți de Banca Națională a României (BNR). BNR a atras atenția, în acest raport, că există un grad înalt de inegalitate în distribuția depozitelor bancare ale populației. Astfel, 60% dintre deponenți dețin 0,66% din stocul de depozite. Totodată, două milioane de persoane au depozite de până în 1.000 de lei, dar 136 de persoane dețin 2,6% din depozite, cu o medie a valorii depozitului de 25,8 milioane lei (5,7 milioane euro).

Așadar, mai devreme sau nai târziu se va ajunge la fundul sacului. Și la fundul statului, dacă povestea durează mai mult decât ne așteptăm. Așadar ce poate face statul pentru a hrăni atâtea guri?

Prima dată va plăti șomajul tehnic ceva mai multă vreme. Luni, poate spre un an.

Apoi ne va lăsa să nu mai plătim la bancă, vedem noi în ce condiții. 

Ne va scuti de plata unor taxe, dar nu prea mult, căci, ce să vezi are nevoie de banii aceștia ca să ne dea mâncare. 

Va da diverse înlesniri celor care mai muncesc, dar și celor a căror activitate trebuie ținută pe linia de plutire. 

Și se va împrumuta la bănci. Acestea au simțit deja momentul și au mărit dobânzile, uneori cu 50 la sută. Și au și refuzat să cumpere titlurile de stat. Cu ocazia asta, băncile centrale au dat și ele dobânzile jos, au mai scutit de provizioane. Dar dacă băncile nu încasează de la clienți, câtă vreme o să poată face afacerea asta marile companii bancare? Este un catch 22, cum s-ar spune. 

Sigur că mecanismele sunt mult mai fine și mai complicate decât le expun eu aici și ne pot asigura supraviețuirea o perioadă mai lungă. Mai este și posibilitatea împrumutului la băncile centrale direct de către state și cu siguranță vor cădea toate barierele actuale. Am vulgarizat un pic această situație la care statele chiar au niște soluții foarte complexe. Important este să vedem unde se ajunge cu factura și cât din ea va fi preluat din Europa. 

Și ar mai fi ceva dureros. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar trebuie să vorbim. Povara statului va fi foarte mare pe lângă ce are deja. Adică pensii și bugetari. Cred că nu-și mai închipuie cineva că pensiile se vor mări. Ar trebui să încerce să facă exercițiul plății lor fracționate, mai ales cei cu pensii speciale sau foarte mari.

În privința bugetarilor, știu că e delicat, cu excepția sectoarelor de primă linie, armata de funcționari de prin diverse companii și ministere ar trebui să se pregătească de solidaritate în această chestiune. Și activitatea lor este încetinită și trebuie judecată ca atare. Nu o spun cu răutate, dar aici toată lumea suferă. Să dea Domnul să nu se întâmple nimic și să putem merge mai departe, dar trebuie să avem în vedere și asta.  

Bonus: presiunea pe care o vor pune pe fiecare resursă cei 100 de mii de români întorși acasă și care nu au venituri aici. Cu ei ce facem?

Cum să ajuți părinții în țara care disprețuiește bătrânii

M-a sunat un cetățean astăzi la prânz, la România în Direct. Era din Slatina. O dată la cinci zile se duce acasă la mama sa să-i ducă cele necesare. Intră în curte și lasă cumpărăturile deoparte. În curte e scos de fiecare dată un scăunel care-l așteaptă. E la vreo zece metri de casă, îmi spune. La fereastră este mama lui. Mai stau de vorbă unul cu altul,așa de la distanță. 

Mama lui e bolnavă de cancer la sân. Este operată de două ori la Fundeni. Și în casă mai este o fată a ei, sora omului nostru. Are 41 de ani și are sindrom Down. Femeia trebuie să aibă grijă de ea, dar și de copil. Acum cu atât mai mult de vreme ce este și va rămâne singurul sprijin al fetei. La țară, probabil e o singură farmacie. Acolo nu e nici magazin mare de la care să te aprovizionezi. Mai e și curtea de care să te ocupi și probabil ceva animale. 

Într-un alt colț de țară, la Vaslui, o femeie de 80 de ani îngrijește de un copil cu probleme neurologice. Acesta are 51 de ani și este singurul sprijin. Și misiunea ei în viață. Celălalt fiu este la Focșani de unde trimite tot ce trebuie. ”Mă îngrozește gândul că atunci când mama nu va mai fi, nu știu ce să fac cu fratele meu.” Aveți mai jos poveștile de la România în direct.

Un milion de probleme diferite pentru un milion de oameni diferiți. Și un ceva care le leagă. Toate aceste cazuri ar fi trebuit să aibă parte de ajutorul unui sistem de asistență socială. Niște funcționari ai statului ar fi trebuit să știe exact de ele, să vină mereu acasă și să dea o mână de ajutor. O femeie de 80 de ani nu mai are puterea dea se îngriji corect de un adult care nu se poate deplasa. Amândoi au nevoie de un sistem de stat care să-i ajute. Din păcate asistența socială nu funcționează decât punctual și sincopat. E în funcție de oamenii care sunt aduși acolo, de profesionalismul celor din  primărie sau de la CJ, dar mai ales de banii dați acolo. 

Ani de zile ne-a plăcut însă mai mult să punem borduri și panseluțe decât să ne ocupăm de treburi din astea. Ne-a plăcut să aruncăm cu bani în cei care stăteau degeaba și să facem un sistem prin care să le luăm voturile. Pentru cei în situații dramatice am pregătit o pungă de ulei și un pachet de făină. Și din când în când i-am trecut în catastif. 

Cu greu și de abia după insistența încăpățânată a emisiunii România te iubesc s-a creat un sistem prin care statul a aflat de copiii care sunt lăsați în grija bunicilor. Până atunci nimeni n-a vrut să știe de asta. Iar acum avem o grămadă de bunici care cresc copii și care mai au pe cap și virusul acesta. Și în foarte multe locuri o slabă mână de ajutor. 

Multă lume se întreabă de ce pensionari umblă atât de mult prin oraș. Un motiv ar fi cel legat de prețuri. Pentru că mulți sunt săraci merg acolo unde se află o promoție. La fel caută medicamentele în farmacii. După promoțiii și mai ales acolo unde le găsesc. 

Adevărul este că în România e o dramă să fii bătrân. E o perspectivă îngrijorătoare. Și probabil și o neînțelegere. La fel cum este și cu ora la care li se dă voie să vină în magazin. De ce nu la prima oră când poate fi mai curat, ci la prânz când deja au trecut sute de oameni pe acolo? Sper să aflu în curând. 

Și mai e, sper ceva. Ca după nenorocirea asta să vedem lucrurile care cu adevărat contează. Să luăm panseluțe mai ieftine și borduri mai deloc, dar să facem un sistem de asistență socială care să onoreze bătrânețea. Știu că nu aduce voturi, dar aduce liniște. 

Ah și să nu uit. O veste bună la final. Vedeți cum șterge viața toate prostiile alea care ne-au împărțit în două, părinți și copii? Cum am trecut de ”ce ăla al tău e mai bun” sau ”votezi numai hoți.” Nenorocirea asta mai pune niște lucruri în zona lor firească. 

 

Irina Rimes și Brâncuși. Cum i-am îmbolnăvit pe amândoi

În povestea asta cu Irina Rimes și Brâncuși am ratat cam toate țintele importante. Noi, ca societate. Am avut vreme să ne împărțim între cât de „varză” este fata sau cât de potrivită este alegerea. În rest, totul a fost tăcere, cum spune titlul unui film. O să spun eu două-trei chestiuni. Și apoi, la final, o poveste cu Irina. 

Întâi de toate,  ar fi bine să știți că fiecare zi de 19 februarie este sărbătoare națională. De ce? Așa zice o lege din 2015. Ar fi ideal să ne dea și liber în ideea asta, dar nu e cazul. E o sărbătoare în logica ăstora moderne de care ne tot dă Parlamentul României. Se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui Brâncuși.

Cu ocazia asta, miercuri, se întâmplă niște lucruri prin București. Adică, la ora 19, la Muzeul Național de Artă o să fie o proiecție a unei holograme uriașe. E un fel de spectacol de lumină cu operele lui Brâncuși. Cred că va arăta fain. Tot în ziua de miercuri, la MNAR, se fac tururi ghidate gratuite în galeria cu cele mai multe opere de Brâncuși. La ora 14, la 16 și la 19.30.

Iar la Târgu Jiu va fi inaugurat un muzeu/casă memorială. E, de fapt, Muzeul Național Constantin Brâncuși. O să fie în casa Barbu Gănescu acolo unde a Brâncuși a locuit câtă vreme a făcut Coloana. Tot aici va fi o expoziție de fotografie cu câteva zeci de lucrări venite de la Paris și care vor arăta imagini din atelierul său. 

Al doilea lucru important. Ne-am oțărât așa tare peRimes ca și cum suntem o nație de exegeți în opere de artă. Am făcut recent o dezbatere la Digi FM din care a rezultat că, dacă s-ar tăia niște ore de la școală, desenul și muzica ar fi primele. Dacă aveți curiozitatea să vă duceți la MNAR o să vedeți că rupem de cultură și că e muzeul e plin. Și că ne sperie de fiecare dată când vorbește cineva altfel despre treburile astea. La noi trebuie să vină unul la cravată, să zică ceva de neînțeles și atunci se cheamă c-am făcut treabă. Dacă treaba iese din cadru, e nasol. 

Treaba e că, azi, Irina Rimes e mainstream, iar Brâncuși nu, în materie de cunoștințe generale. Așa s-a așezat lumea. Brâncuși nu e predat la școală și nici nu are cont de Insta. Dar dacă Rimes îl pune acolo, sigur îl va ști mai multă lume. Poate ceva se va mișca. Bref, într-o țară a cărei ultimă preocupare este o lecție de desen sau muzică, faptul că cineva vorbește fără mare siguranță despre Brâncuși nu e o dramă. Dimpotrivă, avem ocazia să ne spunem câteva lucruri. Poate mizeria care ne înconjoară, casele bizare, lipsa de orânduială se datorează și lipsei unui bun simț estetic. Nu ne-ar astrica ceva mai multă educație. 

Trei la mână. Când ministrul Gheorghiu a fost numit la Cultură, având doar experiența unui gazetar de la Suceava, nu ne-a măcinat nicio revoltă. Iaca las și eu din Libertatea.

Potrivit CV-ului postat pe site-ul Camerei Deputaților, Gheorghiu a urmat cursurile Universității Ecologice București – Facultatea de Arte- Actorie, iar licența a susținut-o la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași – Facultatea de Actorie. Parlamentarul spune că a pus bazele Teatrului Dramatic ”Bucovina”, proiect iniţiat după absolvirea Facultăţii de Arte-Actorie din cadrul Universităţii Ecologie din Bucureşti. Gheorghiu arată că a fost realizator de emisiuni de televiziune și radio și managerul unui radio din Rădăuți. În anul 2002 a deschis stația locală de televiziune OTV Suceava. În 2005 a pus bazele postului TV Rădăuți, unde ulterior a fost manager. În anul 2007 a deschis postul regional de televiziune Bucovina TV, unde a fost realizator, director de programe manager și proprietar al postului.

Sunt convins că lezații iubitori ai lui Brâncuși au avut un ghimpe în inimă. 

V-am promis și o poveste cu Irina pe care am cunoscut-o binișor în ultimii ani. Mi-a spus într-un interviu așa: „Am ezitări și nehotărâri de câte ori vorbesc în public. Pentru că vorbesc diferit românește și pentru că vă uitați un pic ciudat la mine.” Mi-a explicat și efectul școlii moldovenești cu numeroase ore în rusă. „Eu nu înțeleg toate glumele voastre pentru că nu am tot background-ul vostru. Și atunci prefer să fiu rezervată.”

Ce vă pot spune sigur este că Irina e afectată de ce i se întâmplă acum. Și se consideră vinovată. Deși nu e nimic dramatic. Ea are mult bun-simț și și respectă pe toată lumea. Sunt convins că experiența aasta o să-i fie învățătură. Până la urmă, asta e important. Noi restul ce-am învățat?

Paula Herlo: „Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.”

Paula Herlo vorbeștet încet. Își caută cuvintele cu atenție și povestește molcolm. Pare mai curând învăluitoare, dar dacă ai urmărit-o ani buni la televizor știi că este oțelită și fermă. Povestea ei din ultimii 10-15 ani depășește activitatea obișnuită a unui jurnalist. Anchetele de la România te iubesc schimbă încet-încet fața țării. De asta am întrebat-o la un moment dat ce-i este mai drag: faptul că schimbă ceva sau c-a luat cel mai mare premiu de televiziune din lume? Apropo de asta: de obicei, premiile vin ca o încununare a unei activități lungi și dificile. Aici, Emmy-ul este mai curând rampa de lansare pentru un solid program de televiziune. De aici pornește și discuția noastră. 

Cum îți amintești acel Emmy?

Sunt repere. Eu chiar am oameni la care mă raportez și pe care îi admir în meseria asta. Premiile Emmy au fost în 2008 atunci când am câștigat noi. Ele sunt în fiecare an. A mai fost o nominalizare după, dar și cu un an înainte. Este uriaș să ajungi la Emmy și este și mai uriaș să câștigi. Nu ne-am așteptat. M-am dus foarte relaxată: încă o nominalizare, am văzut New York-ul, ne-am distrat și ne-am întors. A fost o experiență pe care nu o să o uit niciodată! Eram și foarte tânără atunci. Media de vârstă printre premianți era undeva la 50, 55 de ani. A fost într-adevăr o experiență. Nu aveam nici o idee. Nu se știe dinainte câștigătorul. Sunt la ultrasecret informațiile astea. Concurența era foarte mare. Unul dintre reportaje se referea la conflictul din Myanmar, o anchetă ITV extrem de puternică. Nu m-am așteptat. M-am întrebat: pe cine interesează ce se întâmplă cu copiii noștri din România? Era vorba despre copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. A fost o campanie puternică. Am așezat-o în agenda publică în fiecare zi la știrile ProTV, ca să trezim autoritățile la realitate. Ei existau și erau singuri, la propriu. Am întâlnit 4 copii lăsați acasă cu sora de 12 ani. Un an de zile i-a crescut ea, nu știu cum. Mai venea unchiul și le aducea lemne. Nu era nimic reglementat.

Când m-au chemat să-mi spună că înscriu la Emmy niște campanii am fost sceptică. Le-am spus să propună 2 făcute de mine și una făcută de Cosmin Stan. Pe acelea le-am considerat cele mai puternice. În iulie 2008 am primit un mail de la Emmy în care ne anunțau că am intrat pe lista scurtă de nominalizați. În august am primit telefonul oficial. Eram în vacanță în Portofino. Mi s-a părut incredibil! Am plecat la Emmy cu ideea că nu avem cum să fim noi aceia, căci mă uitasem și la concurență. Se pare însă că acea componentă emoțională, dar și faptul că arătasem că o întreagă generație de copii e afectată de migrație a impresionat juriul.

Nominalizații au fost puși într-un sector destul de aproape de scenă. În anul acela fuseseră atât internaţional cât și naţional, adică premiile pentru americani, în aceeași zi. Erau jurnaliști de la toate televiziunile mari. L-am văzut inclusiv pe Anderson Cooper. Era un jurnalist de la CBS cred. Avea o statuie în mână și stătea cu ea foarte relaxat. Îi spuneam lui Cosmin: „Cum ar fi să câștigăm noi?”. Pe măsură ce se apropia categoria noastră emoțiile creșteau. Nu te așteptai, dar te gândeai totuși: „Dar dacă s-ar întâmpla”. Cred că mai erau două categorii și i-am spus lui Cosmin că vreau să merg la toaletă. El mi-a spus: „Nu pleci nicăieri. Nu ieși de pe rând! Mai sunt două categorii.”. În momentul în care am auzit: „And the Emmy goes to ProTV” vreo oră nu am mai simțit nici o nevoie să merg la toaletă. Am uitat. Am uitat și speech-ul. Am reușit să mă fac de râs și acolo. Eu am acest talent. I-am zis lui Cosmin că nu mai știu ce am de spus dacă ajung pe scenă. Eu, cu engleza mea cu accent poate puțin mai bun decât al lui Iliescu. A fost foarte greu. Am apucat să mulțumesc. M-am uitat la sala aia. Unii oameni erau în picioare. N-am mai știut ce trebuie să zic.

Prima dată l-am sunat pe Cristi, soțul meu. Nu eram căsătoriți atunci, dar era acasă și aștepta vești. În România era ora 2 noaptea. Au început să curgă telefoanele. Am rămas fără baterie. Am făcut un live cu statuia pentru jurnalul de dimineață. Ne-am dus apoi la o terasă să sărbătorim, cu statuia pe masă.

„Tu știi ce mai face copilul tău?” este campania care a adus la lumină un subiect ignorat complet. De societate, de autorități

A fost o idee pornită din departamentul de marketing. S-a discutat foarte mult, nu a fost ideea mea. Campania nu a fost doar despre copiii cu părinți plecați. Am vorbit și despre copii dispăruți și despre învățământ. Era o umbrelă care acoperea de fapt problemele copiilor din România.

Prima dată am filmat un reportaj în comuna Butea din Iași. Acolo erau cei mai mulți copii cu părinți plecați. Am ajuns apoi în Bacău. Am străbătut toată Moldova atunci, căci era cea mai afectată de migrație. Am ajuns la Galați, în Vrancea.

Nu m-am așteptat să găsesc atâta suferință în sufletul copiilor. Mă gândeam că sunt crescuți de bunici. Eu nu am făcut decât să descopăr niște traume care nu au fost conștientizate din măcar de părinți.

Eram în Madrid. Filmam niște reportaje legate de integrarea noastră în Uniunea Europeană. Știam care sunt români, îi recunoșteam imediat pe stradă. Eram într-un parc și am văzut o femeie, pe o bancă. I-am spus Dalilei Dulgheru, cu care eu filmez, că e româncă. M-am așezat și am început să vorbesc cu ea. Mi-a spus că e de doi ani acolo și că stă ilegal. Nu eram parte a Uniunii Europene, iar dacă s-ar fi întors în țară nu mai avea voie să intre în Spania. A spus că e căsătorită cu un spaniol și că are grijă de copiii lui. Apoi a început să plângă: „Acasă am un copil de trei ani pe care nu l-am mai văzut de la câteva luni”. A scos poza, mi-a arătat-o, a plâns, am început și eu să plâng fiindcă mă emoționez ușor. I-am spus că o să le duc mesajul celor din familie, copilului, bunicilor, să o vadă. Am mers în Agnita, acolo unde stăteau. Am descoperit un copil de trei ani și jumătate. Casian era numele lui. Era un băiețel cu părul lung, foarte deștept și frumos. Se uita la mama lui și nu știa cine e. Atunci femeia a realizat că trebuie să vină să își ia copilul. În 2007 am ajutat-o noi, am adus-o în România. A plecat cu copilul în Spania. Casian e mare acum, arată ca un spaniol. Până ce nu și-a văzut copilul la televizor și nu a văzut câtă suferință e în sufletul copilului ei, că nu o mai recunoaște, nu mai știe cine e, nu a realizat cât de gravă e situația. Nu e singurul exemplu. În momentul în care i-am pus pe copii față în față cu părinții lor plecați s-a întâmplat ceva.

Campania a generat o lege care protejează copiii. Acum, dacă vrei să pleci la muncă în străinătate trebuie să lași un act notarial cu numele tutorelui. E foarte important pentru copil. Există un reprezentat legat al copilului rămas acasă. El este responsabil pentru ce se întâmplă cu copilul pe perioada plecării părinților.

Ce este mai important premiul sau schimbarea legii?

Bucuria este egală. Nu aș vrea să fiu ipocrită. Premiul a fost ceva uriaș, dar schimbarea asta legislativă pe mine m-a motivat. Atunci am realizat că noi de fapt putem fi mai mult decât niște jurnaliști și că putem genera astfel de schimbări.

 „Avem viață în sânge” este o altă campanie care ne-a scos din necunoștere. 

Următoarea campanie a fost în 2009. O campanie care mie mi-e cea mai dragă, pentru că a modificat substanțial sistemul de sănătate din România, mai ales sistemul de onco-hematologie. A înființat un registru salvator de vieți, registrul donatorilor de măduvă. „Avem viață în sânge” se numea campania. Când am început-o România nu avea acest registru și nimeni nu avea de gând să-l facă. Toți bolnavii de leucemie sau de alte afecțiuni ale sângelui care aveau nevoie de un transplant de la un donator neînrudit adunau bani de la oameni, mii de euro, pentru a pleca afară la tratament. Aici nu aveau șanse. Am pornit în lupta asta fără a ști ce înseamnă acest registru. M-am documentat, m-am întâlnit cu zeci de doctori de prin toată țara. După ce mi-am făcut o idee m-am dus peste guvern. Era Emil Boc la vremea aceea. Am pus foarte multă presiune. Am ajuns să le spun că dacă nu se întâmplă ceva toate reportajele se vor termina cu: „Vinovații morali de moartea acestor copii/pacienți sunt…” și îi luam la rând. Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.

Ce fel de jurnalist ești? Mergi mai departe ușor? Sau ești atașată de subiecte?

Tot timpul mă atașez. Chiar zilele trecute am vorbit cu Mihaela, mama lui Casian. E greu, dar așa cum am mai zis, mă încarc negativ și mă descarc pozitiv când încerc să rezolv parte din problemele astea din campaniile pe care le facem. Când merg într-o secție de oncologie unde știu că voi găsi foarte multă suferință și voi pleca de acolo extrem de încărcată emoțional, mă gândesc de fiecare dată că prezența mea acolo va genera niște lucruri bune. Așa mă încarc eu, mă motivez că trebuie să gândesc așa.

Stăm mereu de vorbă. Nu e obositor, nu simt. „Nu mai am lemne”. Asta am primit de la o bunică. Am făcut o chetă în redacție și am trimis lemne. Dacă ei vor bicicletă, am făcut rost de bicicletă. Tot din campania „Tu știi ce mai face copilul tău” erau doi frați care voiau un laptop, prin 2008. Știam că la noi se tot schimbau laptopurile noastre. Am întrebat la IT dacă nu mi le pot da mie. Am trimis tuturor.

Păi asta nu înseamnă că ești mai mai mult decât un jurnalist?

Pentru mine e ok. Mă simt bine făcând lucrurile astea. Am ajuns la maturitatea aceea când pot să recunosc că le fac și pentru mine, nu doar pentru cei pe care îi ajut. Cred că oamenii cu care interacționez se simt bine la rândul lor. Nu pot să îi ajut pe toți, iar unde nu pot, spun că nu pot. Acolo unde pot însă, nu văd de ce nu aș face-o.

Jurnalismul de investigație nu e o profesie pentru toată lumea. Trebuie să ai și dar și curaj ca să faci această meserie. 

După ce am pornit „România, te iubesc!” am înțeles că va fi o emisiune de investigație. Până atunci lucrasem deja campaniile. Făcusem niște materiale extinse. Nu mai lucram știri la zi. M-am dus pentru că mi se pare cel mai fascinant domeniu. Cred că am ceea ce îi trebuie unui jurnalist: curiozitate și revoltă. Atunci când te revoltă o situație, cauți să afli răspunsul. Mi se pare că jurnalismul de investigație este cel mai ofertant. Mă simt bine făcând asta.

Mă provoacă și mă amuză să intru în contact cu persoane care nu au chef de mine. Când mergem peste autorități avem obiceiul de a nu anunța că venim.

O primărie de oraș. M-am dus și le-am spus: „Sunt de la România, te iubesc și aș vrea să vorbesc cu domul primar”. Mi se spune că nu este, că e la prefectură. S-a întâmplat recent. Am zis: „Ah, perfect. Mai am puțin timp să stau. Întrebați cam în cât timp se întoarce.”. S-a întors și mi-a spus că vine în cinci minute, că era în concediu și că a venit de acasă. Mai e povestea cu Marian Oprișan. Celebra replică „Mama mea sunt eu!”. Mi-a și spus că trebuia să merg la Consiliu. Știam că nu va accepta un asemenea interviu în care să-l întreb despre toată averea. Casa lui Oprișan de la Bolotești e o fortăreață. Domeniul este uriaș. El a spus că a pus-o pe mama lui, căci l-a hărțuit DNA-ul. Să nu aibă probleme apoi, să rămână sărac cum era când a ieșit din fabrica de confecții.

Mi se pare provocator, dar mă și amuză. E și adrenalină aici. Găsim tot felul de situații. Ei fug, se ascund, iar noi îi urmărim.

„Dăruiește viață” este un moment special din viața Paulei Herlo. România te iubesc trage acest spital în sus. 

Printr-o inițiativă legislativă, cei 20% din impozitul pe profit nu au mai putut fi dați decât de firmele care aveau cifră de afacere mai mare de 1 milion de euro, dacă nu greșesc. Automat ai scos firmele mici din joc, cele care contribuiau cel mai mult la spital. Asta a durat câteva luni. S-a revenit acum.Eu sper ca momentul acela dintre Sorina Pintea și Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu, de la „Dăruiește viață”, să fie singurul. Doamna Pintea era supărată pentru că ele sunt critice cu sistemul sanitar. Ele au criticat indiferent cine este ministru, inclusiv pe Vlad Vioculescu. Ea nu a primit prea bine aceste critici. A fost un moment tensionat. La acea întâlnire le-a spus că bani trebuiau să se adune la spital, pentru că s-au folosit de imaginea spitalului. Așa ceva este de neacceptat. Nu ai cum! Domnul Cristoveanu a intervenit atunci și a spus că dacă mergeam pe logica asta nu mai făceau nimic cu terapia intensivă.Cred că le este puțin teamă pentru că acest spital va fi un standard de cost. Renovarea secției de oncopediatrie de la Brașov a costat aproape 700 de euro pe metru pătrat. La spital va fi mai mult, dar sunt sigură că va fi cel mai mic preț, căci știu cum se fac licitațiile

Cred că atunci când va fi spitalul funcțional oamenii vor privi altfel lucrurile. Noi avem un comportament obedient în fața doctorului: hai să nu-l supăr că poate nu-mi mai tratează copilul. Atunci când vei intra în spitalul pentru care ai donat câțiva ani, câte doi euro lunar, e spitalul făcut de tine. Nu vei mai accepta ca asistentele, infirmierele, doctorii să țipe la tine. Nu te mai umilește nimeni, nu vei mai fi dat afară din cabinet. Sper să se întâmple asta.

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au inspirat-o pe Paula

M-am apropiat de subiect. Le-am cunoscut pe Carmen și Oana atunci când încercau să-l salveze pe Dragoș Croitoru care era bolnav de leucemie. Mi-au scris când lucram la campania „Avem viață în sânge”. Ne-am întâlnit și ne-am unit forțele făcând presiuni ca el să fie trimis în Israel. Pentru el a fost prea târziu, dar am văzut niște femei ieșite din comun. Aveau o determinare pe care eu nu o văzusem la multă lume. Nu aveau frică. Se duceau la Ministerul Sănătății cu o cameră mică, la direcția sanitară, la doamna doctor Pisică. Era un simplu cetățean, un simplu cetățean. Am fost extrem de surprinsă de virulența cu care ele atacau problema. Au făcut miting, au obținut autorizație de pe o zi pe alta. Mi s-au părut ieșite din comun. Ne-am întâlnit cu gândul de a le propune să facă un ONG. Le vedeam determinate, știau să-și caute informația. Mi-au spus că și ele au același gând și mi-au propus să fiu președinte. Le-am spus că este exclus, fiindcă sunt jurnalist. Nu vreau să fiu într-un ONG, dar le-am asigurat că vor avea tot sprijinul meu. Primul ONG înfiinţat își propunea să informeze pacienții ce drepturi au. Era legat de acele plecări în străinătate: cine pleacă, cine stabilește asta.

Oana a aflat ulterior de facilitatea 20%. Noi am făcut-o publică la Știrile ProTV. Ne-am dat seama că le putem ajuta să strângă bani pentru a renova secțiile, în special cele de hematologie. După înființarea registrului aveam registrul, dar nu aveam infrastructura de transplant.

 Legea adopțiilor este un alt moment de schimbare

M-a chemat la un moment dat o domnișoară, secretar de stat. Legea adopțiilor a fost schimbată după campania noastră. La momentul acela legea nu ducea la nici o adopție. Bloca tot. Când am lansat promo-ul pe post, am primit un telefon de la Emma Nicholson, fiindcă venea în România. Ea spunea că nu înțelege ce treabă am eu cu această temă, fiindcă legea e foarte bună. Ea era convinsă că în instituții sunt mai bine îngrijiți. Astea sunt la nivel de bârfă. Ea avusese o experiență neplăcută cu un copil adoptat. Nu m-am legat de asta niciodată. Era convinsă că centrele de plasament erau un mediu mai bun pentru acei copii. Mi-am pus și eu întrebarea: unde îi e mai bine unui copil? Umblasem în multe centre de plasament. Condițiile erau un dezastru. Centrul de plasament era ultima opțiune pentru acel copil abandonat.

Mama. Cumva, mama ar fi putut să devină unul dintre subiecții reportajelor tale. Ea a plecat să muncească în străinătate, doar că erați adulți.

Eram adult. Aveam 22 de ani. Mama, care e o femeie cu foarte mult curaj, pleca după Revoluție și ducea marfă la unguri.

Nu mai eram copil, dar pentru mine a fost traumatizantă plecarea ei. Suntem foarte atașate una de alta. Ne-a spus după ce își luase viza. A plecat ca să ne ajute pe noi financiar. Lucra la o bază sportivă din Arad. Era un om bun la toate acolo. A decis să plece pentru că salariile erau foarte mici. Mai am un frate. Am fost împotrivă, mai ales că era o zonă de conflict în acea perioadă. A plecat la o cunoștință în Israel. Eram liniștiți fiindcă știam la cine merge, dar am adus-o repede înapoi. Ne-am dat seama că ajutorul pe care ea ni-l oferă nu compensează lipsa ei. La vremea aia câștiga vreo 900 de dolari pe lună. Păreau foarte mulți bani, dar banii ăia nu au contat deloc. Mama e acum acasă la mine, are grijă de copii. E foarte greu fără ea. Suntem ca șoarecele și pisica uneori. În campania „Tu știi ce mai face copilul tău?” au fost și lacrimile mele de dor. Am empatizat cu acei copii. În perioada în care eram la liceu lipsea 3, 4 zile când mergea la unguri sau sârbi să vândă lucruri, ca să ne țină la școli, la licee bune, să nu simțim că nu avem ce ne trebuie. Tata a devenit taximetrist. Înainte era electrician. A fost bolnav și s-a prăpădit repede după Revoluție.

Facultatea ta și jurnalismul nu mergeau împreună. Paula a făcut confecții și apoi s-a apucat de jurnalism 

Mama ne-a lăsat să facem ce vrem, să ne alegem drumul. Ea și-a dorit ca eu să fac liceul pedagogic. Am anunțat-o cu câteva zile înainte că m-am înscris la mate-info. După liceu am anunțat-o că mă angajez și nu dau la facultate. A fost dezamăgită, dar nu m-a certat. M-am angajat la un magazin de haine și parfumuri din Arad. Era un magazin de lux. Salariul meu era 125 000 de lei, iar un parfum era 250 000. Lucram de la 9 la 19. Mi-am dat seama că trebuie să merg la facultate și să termin cu prostiile. Aveam 6 luni de muncă. Am ales confecții pentru că în Arad erau 2 facultăți: științe economice și cea de industrie alimentară și confecții. Mereu am avut o plăcere în a cumpăra haine. Mergea. Mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Mi-a plăcut facultatea. Am intrat cu bursă și am menținut-o. A fost utilă. Am terminat-o, am dat licența. Dacă nu m-aș fi angajat la ProTV, probabil că aș fi mers în zona asta.

Cum e profesia asta astăzi?

În Arad există Zona Liberă Curtici și un parc industrial cu multe fabrici de confecții. Ies anual din facultăți 30 de absolvenți pe an, inginerii textiliști. E în continuare o industrie. Acum fabricile oferă produs integrat. Se câștigă pentru că sunt puțini și trebuie să știi școală. În România, cel puțin în zona Moldovei, cum s-a transformat în ultimii ani, e bine. În Vrancea îi aduc de la Iași, le oferă apartamente în blocuri noi și alte facilități.

Evoluția noastră din ultimii 20 de ani cum o vezi?

În fiecare zonă se întâmplă ceva bun. În 98 când m-am apucat de meserie spitalele erau ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu aveau nimic. Nici măcar tifon. Acum ajungem într-o secție de urgență și nu-ți mai cumperi medicamentele. E adevărat că nu s-a construit nici un spital în ultimii 30 de ani. A fost unul inaugurat, dar nefolosit la Mioveni.

S-au mai reparat drumuri. Nu mai sunt de gropile de altă dată. În continuare avem drumuri naționale de pământ, dar e și în zona asta o schimbare.

În zona de civism mai e o schimbare. Acum 20 de ani ce activitate civică era în România? În afară de Fundația Soros care oferea finanțări sau Greenpeace, nu era nimic!

Noi suntem mai conștienți de drepturile pe care le avem. Nu doar noi cei care am rămas, dar și cei care au plecat. Ei au produs o schimbare. După ce au trăit mulți ani în străinătate s-au întors cu o altă mentalitate și cer de la țara asta mai mult. Dovada a fost la vot. I-ai văzut cum s-au dus la vot?

Copiii tăi sunt pregătiți ca să studieze aici sau afară?

Vladimir are 7 ani, iar Ania are 4 ani. Mi-aș dori să trăiască în România. Noi am zis că atât timp cât ne permitem vor merge la școală privată. În primii ani de școală am vrut ca ei să meargă cu drag la școală. Dacă din clasa 0 tu ești traumatizat, școala va fi un chin. Vladimir e în clasa I la o școală privată. I-am dat la o școală cu predare în limba română. Dacă la un moment dat nu ne mai permitem, căci trăim din salarii, vreau să pot face tranziția la școala da stat mult mai ușor. Este o școală în care se predă mult în engleză. Sunt lăsați să fie creativi, să vorbească, să se exprime, chiar sunt încurajați. Ai senzația că îi bagi într-o bulă și îi protejezi. Vladi e acum mai mărișor. O să încep să îl iau cu mine în tot felul de locuri. Ei știu că noi suntem jurnaliști. Vladimir înțelege puțin mai bine ce facem, însă nu sunt conștienți de anvergura emisiunii. Noi nu am apărut niciodată în presă ca soț și soție. Niciodată nu i-am expus pe ei, nicăieri. Oamenii nu știu cum arată copiii noștri și nici nu vor ști, decât dacă ei își vor dori, atunci când vor fi suficient de maturi încât să decidă ei pentru ei. Nu înțeleg ideea de vedetă. Mami și tati lucrează la televizor, dar nu ne privesc diferit.

Eu o duc pe Ania la grădiniță, iar Cristi îl duce pe Vladimir la școală. Ne-am împărțit.Mă mai recunoaște lumea. Oamenii îmi mai prezintă niște cazuri. După ce ai văzut atâtea nenorociri poveștile lor par ceva foarte banal, dar stau și îi ascult.

 

 

 

Cele trei motive pentru care pâinea de la Ditrău e mai amară

Am reușit să sintetizez trei motive pentru ce s-a întâmplat la Ditrău. Nu avem răspunsuri la ele, ca societate, decât parțiale. 

Într-un interviu pentru Digi 24, patroana brutăriei din Ditrău spune că muncitorii de la brutăria sa primesc salariul mediu pe economie. 

Care e salariul unui brutar în Ditrău? 

Pot să vă zic că angajații noștri sunt plătiți foarte bine. Pot să vă zic asta.

Primesc măcar salariul mediu pe economie?

Da, normal! Suntem în România.

Acum trebuie să o credem pe cuvânt. „Suntem în România” nu este un argument convingător. Dar nici nu este obligată doamna Kollo Katalin să ne arate contractele acelor oameni. 

De ce mi se pare, însă, semnificativ acest detaliu. Pentru că oamenii din Ditrău spun așa la dezbaterea de sâmbătă:

Am lucrat patru ani la fabrică. Nu găseşte (patronul – n.r.) lucrători pentru că nu sunt trataţi ca oameni, nu sunt plătiţi, nu plăteşte ore suplimentare. (…) Mi-am pierdut sănătatea din cauza orelor suplimentare, am fost luată cu ambulanţa. Eu am lucrat şi 22 ore, e păcat că nimeni nu vorbeşte despre asta.”

Aici trebuie găsita prima sursă a acestei probleme. După ce ani de zile nu s-au înțeles cu diverși patroni la numărul de ore plătite și la sumele pe care trebuiau să le primească, oamenii au văzut că există soluții. Patronii și-au găsit angajați ieftini și buni, care nu fac nici scandal, nu sună la ITM, nu cunosc legislația și chiar dacă li s-ar întâmpla ceva, nu au ce face. Din păcate, localnicii nu au știut să se organizeze atunci când drepturile lor nu au fost respectate. Pentru că erau puțini și pentru că nu pe toți ne interesează necazul celuilalt. 

Dar asta este doar o parte. Ce urmează e și mai complicat. 

De 15-20 de ani, politicienii maghiari construiesc, prin diverse formațiuni, sentimentul mândriei locale. Proiectul politic este cel al autonomiei. În toți acești ani, preocuparea principală a fost construirea unei comunități de tip enclavă. Oamenii de acolo au fost izolzați fizic, nu au drumuri care să-i treacă dincolo de Carpați sau autostrăzi spre restul Transilvaniei.  Ei au fost marginalizați economic pentru că nu le-au fost aduse investiții globale. Și încurajați să se desprindă de limba română. Româna nu a fost predată ca limbă străină, astfel încât ei să deprindă meșteșugul și plăcerea să o vorbească. În mod drept au obținut vorbirea și scrierea maghiară în toate mediile administrative și școlare, dar niciun motiv să vorbească româna. 

În aceste condiții s-au îndreptat către media accesibilă, cea de la Budapesta. Mesajele politice ale autonomiei care au avenit de acolo, treptat au fost însoțite de cele antimigrație. De ani de zile Budapesta își bombardează populația cu aceste mesaje. Maghiarii din România nu aveau acest fenomen în față, dar mesajul a prins rădăcini. Până la urmă era emis de către cei care aveau încredere. Nu uitați de câte ori politicienii Fidesz au ținut discursuri prin Ardeal. UDMR nu și-a bătut capul să combată aceste mesaje anti-imigrație pentru că nu le vedeau ca o problemă. 

În fine, toate acestea s-au întâmplat pe un fond mult mai profund. De 10-15 ani, lumea noastră s-a despărțit în două. Globalizarea a tras niște linii adânci între orașe și lumea rurală și cea din urbanul mic. 

Cei de la orașe beneficiază din plin de noile meserii, de servicii, de tehnologie. Și de bani mai mulți. Aici lumea a început să se valorizeze profesional și nu comunitar. Oamenii sunt mândri că au o profesie plătită bine și care este de succes, potrivit noilor standarde sociale. Este mai bine și mai frumos să lucrezi la corporație, cu Instagram și pe Facebook, decât în altă parte. De asta lumea orașelor acceptă mai ușor imigrația, ocuparea unor locuri de muncă de către străini și-n general ideile liberale. Aici nu ne deranjează străinii, dacă sunt profesioniști.

Onoarea, utilitatea și mândria locuitorilor de la țară au fost însă mult diminuate. Nu mai este fain, la ora asta, să lucrezi în agricultură. Nu este un deziderat social. Și poate nici nu se câștigă atât de bine, dacă ești un muncitor onest la fermă sau la brutărie. E chiar mai bine să pleci de la tine din țară ca să cauți aprecierea într-o meserie de la oraș. Plus că marile industrii din zonele mai apropiate au dispărut. 

Și atunci ce te face pe tine mai bun decât alții? Răspunsul e simplu, dar nu o să vă placă: apartenența. Sunt mândru că sunt maghiar sau român, sunt mândru că vreau autonomie, sunt mândru că religia mea e mai bună. Și-n definitiv, sunt mândru și mi-e bine că sunt alb. Sau toate acestea la un loc, pentru că profesional oricum nu mă mai prețuiește multă lume. Aceasta este de fapt cea mai nouă și mai mare divizare a societății noastre. La care nu avem o soluție acceptabilă.

Așezați pe acest strat profund autonomia și perpetua agresiune împotriva muncitorilor veniți de nicăieri. Și, la ultimul etaj, puneți faptul că fostul vostru patron nu vrea să vă mărească salariul, dar găsește pe cineva mai bun, mai cuminte și mai ieftin. Dar de culoare. Sentimentul de nedreptate și de frică te va cuprinde. 

Degeaba o să le spuneți acestor oameni că nu au dreptate. Degeaba îi criticați.  Lumea lor este complet diferită și nu are înțelegere pentru noi. Ei nu văd o greșeală în ce fac. Când vor trăi din nou într-o comunitate înfloritoare, vor afla. Ce să faci, însă, dacă liderii lor nu vor?

 

Emailurile interne de la Boeing: „737 Max este proiectat de niște clovni care sunt supravegheați de niște maimuțe”

Săptămâna trecută, Boeing l-a concediat CEO-ul Dennis Muilenburg, omul sub care compania a trecut prin două accidente care au dus la moartea a peste 300 de persoane. Domnul Muilenburg este pedepsit de companie cu tăierea indemnizației de despărțire, cea pe care o primesc îndeobște persoanele care pleacă din astfel de funcții. Suma nu a fost precizată nicăieri. De asemenea, compania i-a tăiat opțiunile pentru acțiuni în valoare de 14,6 milioane de dolari la care ar fi avut dreptul în urma concedierii. E o acțiune neobișnuită ținând cont că, în alte situații, ocupanții unor astfel de funcții pleacă cu tot cu compensații.  

Domnul Muilenburg nu pleacă, însă, cu mâna goala. Potrivit contractului său, el pleacă cu 62 de milioane de dolari în drepturi de pensionare și acțiuni pe care le deține ca urmare a numirii sale în această funcție. E dreptul omului, a muncit nu mai puțin de 35 de ani în companie. Are dreptul la o pensie liniștită. Potrivit aceluiași contract, domnul Muilenburg deține și alte opțiuni la bursă, care-i pot aduce alte zeci de milioane. 

Poate vă întrebați de ce tocmai acum pleacă acest personaj care și-a legat numele și viața de Boeing. De ce nu a făcut-o atunci când au picat avioanele? Sau de ce nu atunci când s-a aflat că acestea au defecte de design majore? Motivul este simplu. Domnul Muilenburg avea treabă în companie. Acolo unde trebuia mascată o fraudă de proporții, care a omorât oameni și a pus în pericol viața a sute de mii. 

Săptămâna trecută, spre Congresul american a plecat un raport cu transcrieri ale convorbirilor dintre angajații Boeing din anii premergători lansării avionului, dar și după accidente. Acestea arată o încercare bine coordonată a conducerii și a unor angajați Boeing de a păcăli inspectorii federali americani, dar și companiile aviatice în privința avionului 737 Max.

Scopul principal era ca piloții să nu fie instruiți pe simulatoare, înainte de a se sui la bordul aeronavelor. Fiecare astfel de instruire costă compania bani serioși și ei nu aveau de gând să plătească. Toate mesajele arată că în mod benevol sau siliți, angajații companiei au încercat să determine liniile aviatice să nu-i antreneze pe piloți, dar să-i și mintă pe inspectorii federali că acest lucru nu era necesar. Fiecare companie care nu antrena piloții primea și un discount de 1 milion de dolari la fiecare avion, dacă nu era făcut trainingul. 

Mesajul pe care trebuiau să-l transmită era acela că avionul este identic cu cele din generațiile anterioare și că piloții nu fac nimic diferit. Deși aceasta era o minciună. Dar mesajele arată că în tot acest timp, angajații Boeing au știut tot timpul că avionul are probleme de construcție.  Și mai era ceva. Angajații Boeing au descoperit că simulatoarele de zbor pentru Max aveau probleme mari la software. Practic, antrenamentul făcut pe ele era deficitar sau mincinos. Iată câteva dintre transcrierile convorbirilor

Angajat Boeing către un coleg: „Ți-ai pune familia într-un Max pregătit pe simulatoarele noastre? Eu nu.” Răspunsul colegului:” Nici eu”. Mesajul este dinaintea primului accident mortal, în 2018.

Un alt mesaj legat de designul avionului. „Acest avion este proiectat de niște clovni care sunt supravegheați de niște maimuțe.”

Legat de testarea avionului: „Am primit un telefon în dimineața asta în care mi s-a spus că se vor face cel mult două teste de câte o săptămână.”

Răspunsul: „Dar un astfel de avion trebuie trecut prin între programul de testare al unui 737 sau 737 Max.

Primul coleg revine: „Păi, atunci (avionul) este ca și condamnat. Se va face testul de cabină cerut? ”

Răspunsul: „Noi am cerut chiar mai mult decât aceste teste. Și am vrea ca testele astea să nu mai fie făcute de piloții și de inginerii noștri. Am vrea să fie făcute de piloți. Nu facem altceva decâ să peticim o barcă care ia apă.”

Un altul spune:

„737 Max este o glumă. Acest avion este ridicol.”

Să continuăm cu ce spune un angajat despre colegii săi.

„Nu am încredere în mulți oameni de la Boeing.”

Boeing a pregătit prezentări extrem de complicate pentru federalii care-i verificau. Un angajat scrie:

„Se uită în documente precum câinii la tv”

Și apare și o concluzie.

„Eu cred că inspectorii federali nu înțeleg mai nimic din ce aprobă sau resping.”

Până la urmă, Boeing a convins inspectorii federali că nu e nevoie de pregătire specială pentru noile avioane. Și atunci a apărut acest mesaj:

„Poți să nu fi pilotat un avion de nouă generație vreme de 30 de ani, dar poți să pilotezi direct un Max?! Genial! Asta era baza strategiei noastre de marketing.”

Aș zăbovi un pic mai mult, însă, asupra acestor mesaje. Primul este din 2016 și aparține unui pilot care  avut mari probleme cu simulaatorul pentru Max.

„Cred că i-am mințit fără voia mea pe inspectorii federali.”

Și unul din 2018, în legătură cu minciunile adresate inspectorilor federali.

„Dumnezeu nu m-a iertat nici acum pentru mușamalizarea de anul trecut.”

NYT a publicat în întregime zeci de pagini cu astfel de emailuri. Acest articol este sinteza unei serii întregi pe care jurnaliștii americani au făcut-o în ultimele luni. Dar și a altor informații apărute pe parcurs. Cam tot ce s-a scris în ultima vreme arată o cultură organizațională profund defectă și vicioasă. Una care nu ține cont de menirea și misiunea companiei. 

Nu este prima corporație la care se întâmplă acest lucru. Primele care au picat în această decădere au fost companiile bancare și financiare care au nenorocit milioane de oameni prin pierderea economiilor acestora. Nimeni nu s-a gândit, însă, că putregaiul poate ajunge și într-o corporație care lucrează cu milioane de vieți omenești. Motivul concret este dat de graba Boeing de a pune piață un avion care să concureze Airbus. Compania europeană era mai bine situată în cursa pentru a avea un avion nou, destinat zborurilor low cost. 

Mai este, însă, ceva. Paul Collier descrie în cartea sa ” Viitorul capitalismului” că actualul sistem corporatist a împins unele companii într-o zonă ne-etică. Presiunea pe profit este atât de mare, încât se renunță la lucrurile corecte. Și nu neapărat pe profit care există oricum, ci pe marja acestuia. Mandatele oamenilor de conducere sunt scurte, ca în politică, și aceștia au obligația de a livra cifre. Și nu încredere sau produse respectabile. Metodele sunt puține la număr, mai ales când toată lumea face acest lucru. În corporațiile bancare reașezi conturile, în cele manufacturiere faci producția ieftină. Nu mai ai timp, răbdare și nici obiectiv să livrezi ceva corect. La sfârșitul mandatului te așteaptă multe milioane și o viață de huzur. Acest model a atras rechini la conducerea companiilor. Oameni care cred că nu se poate întâmpla nimic și oameni care știu că lor nu li se întâmplă nimic. 

Or asta este ceea ce societatea trebuie să rezolve acum. Altfel, rezultatul va fi un dezastru.