Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

O oră și jumătate cu statul român

Doamna de la ghișeu ridică mâna sus-suuus. Tot mai sus. Se ține de foaia care iese din imprimantă. Trei imprimante se aud deodată cu sunetul acela ascuțit și sfredelitor. Imprimante vechi din alea cu ac sau ce-o fi, că din altele nu sunt la Poștă. 

Doamna scoate cearșaful din imprimantă. Are cam jumătate de metru și este o singură chitanță ”Mă mai mărit odată și mai fac un rând de copii până printează asta.”  Totul se mișcă mai încet aici. Suntem opt oameni la rând și după o oră mai am un om în față. Doamna face drumuri între dulapuri, merge în față și în spate, parcă ar fi un roboțel de la sortare. 

”Sunteți sigur că pachetul mai e aici? Oare unde l-or fi pus pe ăsta?” Apoi cu o memorie electronică incredibilă ia un vraf de foi sau un ceaslov rufuit și legat cu sfoară în care trebuie să noteze câte ceva. Cântărește, taie, scrie, verifică vama, dar încet. Cel mai încet. 

IMG_1024 IMG_1033

Întreaga clădire pare dintr-un secol mai lent. S-a făcut o investiție și s-a pus un termopan. Un var nu s-a mai dat de ani de zile. Fișetele sunt ca atunci când eram copil. Birourile cu furnirul sărit în toate părțile, iar scaunele o dramă. 

Când să-mi vie rândul, doamnele îl trimit pe un domn care stătuse la coadă greșit. ” O oră am stat și nimeni nu a zis nimic.” Își cere scuze în fel și chip că este înaintea mea. Nu-i bai doar că sunt la limită cu timpul. Chiar la limită, trebuie să duc copilul la școală. 

Am uitat să vă spun de ce sunt la Poștă. Am hârtie de la Fisc. Să-mi ceară probabil, că de dat nu mi-a dat niciodată. Am fost și cu o zi înainte. Am stat o oră, dar nu sortaseră scrisorile. Poștașul pe care l-am găsit în sediu îmi spune: ”puteți să mai stați. În vreo oră jumătate v-o dă. Știți dvs, treabă de Poșta Română.” Așa c-am venit a doua zi. 

După ora regulamentară mă reped afară. În față, pe bulevard, Poliția locală face curat. Sunt parcat chiar sub semnul de staționarea interzisă. Nu comentez. ”Dați-mi amendă, vă rog frumos. Asta e. Când o face primăria sectorului șase măcar o parcare o să duc mașina acolo. Dar acum asta e, amendați-mă.” Omul e de acord și apoi îmi spune că e 750 cu 300 de lei în 24 de ore. ” Cââââââât?” Suma asta mă înmărmurește. Cum naibă să fie o amendă de parcare 700 de lei?

Îmi vine să-i dau pumni în caschetă. ”Am o singură rugăminte. Dați-mi amendă, dar vă rog dați-mi-o repede pentru că în zece minute trebuie să fiu acasă să duc copilul la școală.” Un sfert de oră  mai târziu sunt uitat în mașină. Plec la mașina Poliției. ”Vă rog frumos, trebuie să plec. Vă respect, dar dacă vreți să mă ajutați, trebuie să plec.” ”Dar până acum nu v-ați grăbit? Că de o oră suntem aici.” Ora în care am stat la Poștă. 

Ora în care statul român mi-a trimis o hârtie care consemna situația mea financiară de acum cinci ani. De acum cinci  ani. Ora în care o companie de stat nu a reușit să ajute decât vreo opt clienți. Oră în care nu era nicio parcare și în care nimeni nu pare să fi auzit de calculatoare.

”Futu-ți morții mă-tii de țară,” îmi iese în  mod firesc. ”Ăia mă socotesc de acum cinci ani. Alții mă țin la rând o oră, iar voi îmi dați amendă pentru că am mașina parcată aiurea, căci nu există parcări. Și tot ce v-am rugat era să mă amendați repede.” Oamenilor li se face milă de mine. Mă lasă să plec.

Or fi trăind și ei în aceeași țară. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

IMG_1031
IMG_1031

Abonare newsletter