Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

O lecție civică pentru fiul meu

Deunăzi a trebuit să înnoiesc pașaportul meu și cel al copilului. Am mers la Plaza Mall, că acolo s-a deschis un birou  și nici prin cap nu mi-a trecut că urmează să-i explic România reală lui fiu-miu. Mai ales c-am plătit taxa în 10 minute, iar Alina tot mă suna de la ghișeu că să vin că merge foarte repede. 

Ceea ce era și adevărat. Că eu am reușit să depun cererea în maximum zece minute Chiar voiam să scriu un text pe Facebook în care să felicit statul român pentru viteză. 

Doar că a apărut epopeea certificatului de naștere. Cel al lui Vladimir era rupt cam cinci centimetri pe o linie pe care fusese pliat, fără să distrugă  însă vreun semn de identificare. Tânărul funcționar a refuzat însă să înregistreze cerererea. ”Legea spune că dacă este deteriorat certificatul nu poate fi înregistrată cererea.” ”Dar dvs nu puteți aprecia dacă vă aflați în fața unui obiect care oprește identificarea sau nu? Este  evident că acest certificat nu este deteriorat în părțile sale esențiale.” ”Legea nu spune cât de deteriorat trebuie să fie. ” Bașca, eram acolo cu toate actele noastre de stare civilă: buletine, pașapoarte vechi, certificate de naștere. Refuzul a fost total, omul nu a vrut să înregistreze cererea până nu schimbăm certificatul.  

Ce-a uitat însă să spună este că legea mai prevede un lucru: că se poate procesa o cerere, dar că nu se eliberează pașaportul decât atunci când aduci actul refăcut. Asta am aflat ulterior de la șeful biroului care a fost de acord cu procesarea cererii. Pur și simplu, omul de pe scaun nu a vrut să-și asume să facă ceva fără un șef. Nu a avut nicio evaluare a situației, niciun act de curaj de a decide, de a ieși din schema cunoscută. S-a acoperit și-a lăsat decizia unui șef. 

Pasul doi. Dacă tot aveam zi liberă, am plecat spre Starea civilă a sectorului patru. Un polițist foarte amabil ne-a dat o cerere, ne-a făcut o copie după buletin și am început să așteptăm. Aveam două persoane în față. Două ore a durat tărășenia. Două ore. Într-o sală fără scaune, fără panouri electronice, dar cu un singur funcționar care lucra doar până la ora două. După mine mai erau cam 10 persoane. Nu cred c-au apucat să depună cereri.  

Ce vă spun aici e un fapt banal din România. Până la urmă ce să aștepți de la o țară care și-a făcut o virtute din a-și pune cetățenii pe drumuri?

Treaba asta mi se însă teribil de importantă pentru că aveam și copilul cu mine. A avut ocazia să vadă cum funcționează România. A aflat că aici ai nevoie de certificat de naștere de la început până la capăt. Că te naști și mori cu hârtia asta în mână. Că fără ea nu exiști. 

A mai aflat că funcționarii nu sar niciodată de pe șinele pe care au fost puși. Că așteptarea este parte din ființa statului român. Că trebuie să fii hotărât ca să vorbești cu un șef. Și mai ales că țara asta este incompatibilă cu lumea în care trăiește el. 

Prins între telefon, laptop, rețele de calculatoare, rețele sociale, copilul nu putea înțelege de ce trebuie să mergem după o hârtie fizică între instituții. Nu a putut înțelege de ce e nevoie de o hârtie care oricum stă stocată într-un spațiu virtual. România lui, nouă, nu o poate concepe pe cea veche. Să nu vă mire dacă generația lui o să înțeleagă și mai greu țara asta pe care le-o lăsăm.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

usa birou stare civila
usa birou stare civila

Abonare newsletter