Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Noi împreună cu ei. În Colectiv.

Se spune că alegerile pe care le facem ne definesc. Eu cred c-ar trebui să ne definească sentimentele pe care le avem. Primele. Acelea de le simți prima oară când te gândești la ceva sau cineva.

Chiar așa: care este primul tău sentiment când te gândești la Colectiv? Sunteți înghețați, înlemniți, vă e frică? Pentru voi sau pentru alții? Sau poate nu vă mai pasă, poate e ceva departe? Poate e bucuria că nu ți s-a întâmplat ție. Sau poate că sentimentele astea s-au schimbat în timp. 

Mie mi-e frică. Mi-e frică de cele mai multe ori când trebuie să vorbesc despre asta. Mi-e frică să nu rănesc din nou. Mi-e frică să nu ating răni nevindecate. Mi-e frică să nu pot spune cu adevărat ce simt pentru cei care au trecut pe acolo. Sau mi-e frică că nu pot spune tot ce simt pentru cei care le-au făcut asta.

Și mi-e frică de toți lunaticii care nu-și ascund ura, așa cum au făcut-o în ultimii doi ani. Cei care știu mai bine, cei care se folosesc de ei, cei care îi înjură sau îi pun la colț, cei care îi urăsc doar pentru că erau acolo sau pentru iubirea pe care o strâng în jurul lor. 

Și apoi, cum să vorbești cu cineva care a scăpat, dar care poartă semnele întreaga viață? Cum să vorbești cu cineva care și-a pierdut tot ce avea mai scump acolo? Ce trebuie să spui tu? Ce-ar  mai fi spus? Ce să întrebi?

Urâtă meserie.

Și apoi a venit Mumu, Cristi Matei la interviu. A venit cu Oana, îngerul său păzitor. Și m-a luat în brațe și m-a strâns. M-a sărutat pe obraji cu barba lui mare și m-a bătut pe spate. 

Și eu pe Mumu, atunci l-am cunoscut. Întâia dată, dar ca pe un vechi prieten cu care am petrecut și apoi nu ne-am mai văzut mult, demult. Și apoi a fost simplu. El și-a pus sufletul pe masă și l-a împărțit tuturor. Și-a oprit lacrimile, dar  le-am văzut. Și a râs și l-am îndemnat să râdă. Să râdem împreună. 

Și apoi m-a strâns în brațe din nou. Ca unul care știe care e darul cel mai bun.

Și atunci am știut și eu. Tot ce trebuie spus azi, poate fi rezumat într-o îmbrățișare. Cu cel de lângă tine. Cu cei de lângă tine. Cu o mână întinsă mai departe. Cu un lanț de mâini și îmbrățișari. Ziua de azi trebuie să ne găsească împreună. Să ne unească. Pentru ei, pentru sufletele lor și pentru tot ce și-au dorit ei. 

Pentru numele lor avem datoria să dăruim iubire și căldură tuturor oamenilor buni. Toată iubirea și căldura pe care ei nu le mai pot da. Toată iubrea și căldura pe care le-au luat cu ei. Ziua de astăzi este despre ce ne unește, nu despre ce ne dezbină. Despre ce-i unește pe toți oamenii care au rămas oameni. Sunt sigur că asta și-ar fi dorit. Sunt sigur că doar așa putem merge mai departe.

Noi, împreună, construind și dând la o parte mizeria care i-a omorât. Toată mizeria care i-a omorât și care vrea să-i mai calce o dată în picioare. Toată! 

Noi împreună cu ei. În Colectiv. 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

candele-colectiv-1
candele-colectiv-1

Abonare newsletter