Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Ce se întâmplă cu copiii când lasă tableta din mână

Ne adunăm în salonul pensiunii. Este unul mare, unde lumea stă pe grupulețe. Pe lângă un șemineu, pe lângă televizor sau la un pahar. Se stă mai curând în liniște, se vorbește sotto voce pentru că sunt clienți diferiți, fiecare cu ale lui.

Noi suntem câțiva prieteni, stăm pe o canapea, povestim despre presă. Copiii se adună într-un colț. Nu e cel mai potrivit loc de joacă, dar acolo e o priză. Umblă cu ștecherele în mâini în căutarea electricității salvatoare. ”Tati, vii un pic, te rog?” ”Degeabă mă chemi, că nu știu ce jucați voi acolo”. ”Nu vreau decât să mă ajuți cu wi-fi-ul”.

Trebuia să ne fi gândit. E cumva firescul lucrurilor. Toți cei trei băieți sunt cufundați într-un ecran și o lumea virtuală. ”Ce jucați?” ”Minecraft. Intrăm toți trei într-o lume, ne construim câte un fort și când terminăm construcțiile începem să ne batem.”

Și asta îmi aduce aminte busc de altceva. Era fix jocul copilăriei noastre, dar că acum au alte device-uri. Noi ne pregăteam arcuri, bâte sau alte instrumente, ne făceam o cazemată și apoi începeam bătaia cu băieții de la alte scări. Sau dacă erau războaie mai mari, cu băieții de la alte blocuri. Ne fugăream pe lângă casă până când cădea noaptea sau cineva era rănit.

Nu e mare diferență față de ce vedem acum. Și băiețeii de azi se fugăresc, se bat, se organizează în mici armate. Copilăria nu și-a pierdut instinctele și formele de joacă. Doar se desfășoară într-un mediu nou. Nu e musai să ai un arc în mână câtă vreme poți butona unul imaginar. De ce să te îngrijești de o păpușă, când aceasta poate să aibă o viață pe un server?

Copiii noștri se pregătesc pentru o lume pe care nu o bănuim, așa că manevrarea tabletelor, chiar și când se joacă în comun, nu mă îngrijorează foarte tare. Atât de mult ne-am obișnuit cu ideea asta, încât la momentul decuplării de virtual ne-am speriat cu toții.

Nu uitați că împărtășim aceste gânduri într-o cameră mai curând întunecoasă, pe lângă un șemineu, unde mai multe cupluri și familii petrec o seară liniștită. Chiar foarte liniștită și mai ales tăcută. Iar ai noștri hotărăsc la un moment dat că mediul virtual nu le mai este de ajuns. Și încep să joace de-a v-ați ascunselea. În trei minute, lumea liniștită a pensiunii e întoarsă cu fundul în sus. Începe o chirăială, o alergătură și un râs general. Se trântesc uși, se tropăie scări se strigă cu asupră de măsură.

În alergătură se prind toți copiii din sală și iese un talmeș-balmeș general. Tihna serii pare stricată cumva și rând pe rând părinții încearcă să-și liniștească odraslele. Oamenii de la hotel chiar le blochează accesul pe scări. ”Liniștiți-vă un pic”, ”nu mai alerga așa”, ”uite ce-ai transpirat”, ”stai că o să lovești pe cineva”.

Agitația din puștime trece către părinți. Și fiecare parcă i-ar opri. Și apoi începe să râdem. Ne-am speriat tocmai când copiii noștri dăduseră semne că înțeleg și ”normalitatea” noastră. Taman când fac ceea ce ne-am dori să facă. Și ne dăm seama că nimic nu ne convine. Râdem și-i lăsăm să alerge până când cad lați înapoi în tabelete. Seara e iar liniștită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

copil alintat
copil alintat

Abonare newsletter