Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Fără număr, fără număr… Primarii care lipesc bani pe fruntea alegătorilor

Știrea-i simplă și vine chiar din România profundă, deși este publicată de România liberă. Mai multe primării din țară cumpără, pe bani publici, dedicații la posturile muzicale cu muzică populară sau tradițională, cu ocazia diverselor sărbători. Cum ar veni, primarul comunei Recea din Maramureș ”le urează tuturor locuitorilor să aibă parte de o vreme bună și de un an prosper cu ocazia sărbătorilor de Paște.”

Sau, de ce nu, domnul Bîzdîgă, primarul comunei Golăiești și Consiliul Local ”le urează tuturor doamnelor și domnișoarelor un 8 martie fericit.” Domnul Bîzdîgă și Consiliul Local, rețineți această precizare că este importantă. Și tot așa până la suma de 300 de mii de lei, cifră de afaceri a companiei care face emisiunea cea mai populară.

Citește mai mult

dedicatii
dedicatii

Firea face politică cu Balena Albastră, dar nici cu restul nu mi-e rușine

Începe să mă calce pe nervi modul în care am reușit să ne raportăm politic la povestea cu Balena Albastră. Și de o parte și de alta. Pentru că nu mai putem aborda un subiect delicat și important pentru o generație decât în zona adevărurilor alternative și a opiniilor.

Nimeni nu mai are timp să gândească și mai departe de propriile interese și de propriile like-uri. Așa că într-o lume plină de ”doar eu am dreptate”, trebuie să ne uităm la câteva lucruri cu atenție.

Citește mai mult

gabriela-firea
gabriela-firea

Cum poate să te facă statul român cu nervii

Sâmbătă după-amiază am luat masa cu câțiva prieteni într-un bistro, nou-născut, undeva la ieșirea vestică a Bucureștiului. Un spațiu cu câteva măsuțe, nu mai mult de 70 de metri pătrați aveam să aflăm mai târziu. Genul acela de loc unde, după o partidă de cumpărături, te așezi să mănânci ceva și să ai zăbavă jumătate de oră.

Bucătărie bună, atmosferă plăcută, lume care se perindă și vrea să-și tragă sufletul, locul are deja atmosfera sa la mai puțin de două luni de când s-a deschis. Oamenii așteaptă să facă și o terasă când vine căldura așa că afacerea pare dintr-o lume normală. Până te uiți la peretele de la intrare.

Citește mai mult

red tape
red tape

Zece reguli ca să nu auzi niciodată acasă de ”Balena Albastră”

De trei zile România este tulburată de ”Balena Albastră, ” jocul dement inventat de un rus care a dus până acum la moartea a 130 de copii. Câștigi doar dacă te sinucizi, asta spune jocul despre care nu se știe mare lucru cu certitudine, dar despre care speculațiile se înmulțesc. 

Vineri dimineață, te pune pe gânduri un caz de la Brașov, apoi la amiază afli de istoria tulbure de la Iași în care cinci copii ajung la spital. Dar povestea pe  care trebuie să o citiți și să o vedeți este cea a fetei de 13 ani din Timișoara. 

Citește mai mult

balena albastra
balena albastra

Cât sport a făcut copilul tău ieri?

Până în clasa a V-a, copilul nostru a mers la înot, baschet și handbal. O dată sau de două ori pe săptămână. Și totdeauna ne-am făcut timp să-l ducem și să trăiască printre oameni care se mișcă, oameni care își folosesc trupul și care vor să se depășească. 

De când cu gimnaziul, toate lucrurile astea nu se mai întâmplă. Principalul motiv este că că ziua-i ruptă în două. Când înveți după-masa de abia ai timp să ajungi la școală, apoi să te întorci acasă. Într-un oraș mare și aglomerat lucrurile astea se complică și mai mult. Iar timpul rămas de abia ajunge pentru teme și opționale. 

Citește mai mult

shutterstock_331549688
shutterstock_331549688

Denunțul Annei dintr-a șaptea

Pe Anna Andronache o știți. Este Anna dintr-a VII-a de la Coresi, din Târgoviște,  care a pus la îndoială întreg sistemul de învățământ românesc. Anna are curaj, are determinare, are părinți care o susțin și, mai ales, nu tace. 

Anna și-a făcut profesoara de matematică ipocrită și dominantă și-a înregistrat profesorii care nu respectă elevii și a pus la îndoială modul în care școala înțelege să rezolve aceste probleme. Dar are dreptate?

Citește mai mult

copil scrie de mana
copil scrie de mana

Ce faci întâi: steag sau curat prin oraș?

Doi primari, două capete de Românie, unite însă de Dunăre, două moduri de a vedea viața. Unul face steag la comună și se plânge că ai lui sunt prost plătiți în Europa. Celălalt face un tur de oraș, vede că ai lui aruncă gunoaie în stradă, îi fotografiază și-i face de rușine în toată țara. 

Care are dreptate și ce e de ales dintre cele două viziuni?

Citește mai mult

spring cleaning
spring cleaning

Armata Română, ce rușine!

M-am transformat ieri în pieton pentru câteva ceasuri. Și am luat-o pe jos de la Podul Cotroceni până la muncă, pe Șoseaua  Panduri . Un kilometru jumătate, cam 40 de minute pentru că trei sferturi din traseu era acoperit de zăpadă. Începând chiar de la pod care nu a văzut nicio lopată anul acesta.

Excepția majoră de anul acesta este Cotroceniul, al cărui trotuar era curat bec. Spre deosebire de casele vecine din cartier. Mi-a picat însă fața la Academia Militară. Niciun centimetru de pe trotuarele din jurul Academiei nu a fost curățat

Citește mai mult

IMG_2481
IMG_2481

Dacă Ceaușescu făcea tâmpenii, nu e musai să le repetăm

Singura mare vacanță neprogramată pe care mi-o amintesc bine din anii copilăriei a fost cea de după revoluție, când ne-au dat vreo trei săptămâni să se mai liniștească apele. Altfel, Ceaușescu ne-a trimis la școală și pe frig și pe cald. Au fost câțiva ani în care s-a stat cu paltonul în clasă și cu mănuși pe mână.

Iar până la școală trebuia să mergi prin niște nămeți cam cât o mogâldeață de om. Nu-i bai că și în case era cam tot ca afară. Cred că 1985 sau 1986 a fost o iarnă în care ai mei m-au pus să dorm împreună cu ei. Nu realizam deloc că motivul real era că nu aveam căldură deloc.

Citește mai mult

Transplantul este pentru oameni, nu pentru campanie electorală

Secția ATI de la Bagdasar Arseni are un culoar lung înainte de a intra în salonul propriu-zis. De-a stânga sau de-a dreapta sunt mici oficii sau birouri și câteva salonașe  de câte 2-3 paturi. Acolo făceam plimbări seara, pentru recuperarea mersului.

Într-una din seri, drumul mi-a fost blocat de o doamnă, nu pacientă, ci „aparținătoare” cum li se spune acolo, care ieșea cu spatele dintr-unul din birouri.  O femeie de peste 50 de ani, îmbrăcată cu un cojoc pe ea și cu părul prins într-o plasă. Avea un trup masiv și făcea pași mici către ieșirea din secție. „Mulțumesc, mult, doamna doctor, mulțumesc mult!” În stânga și în dreapta sa, două femei mai tinere parcă o duceau de brațe, venind tustrele cu fața spre mine: „Hai mamă, lasă, las-o pe doamna. Să mergem!Vino!” Dar femeia parcă nu se dădea plecată. Ceva o trăgea înapoi, ca o treabă nerezolvată sau ceva ce trebuie să îndrepte. Greu , încet și-a întors trupul către ușă, ieșind parcă mai mult dusă de cele două fete.

Ușa biroului a rămas deschisă. Înăuntru o masă precum cele din unitățile militare, pe vremuri, cu picioare de fier și tăblia acoperită de furnir. Pe masă o geantă neagră și un fular de damă aruncat lângă ea  Pe jos linoleum din ăla verde de spital.  În camera mai era și un pat cum mai văzusem pe vremuri la mama, cu un cadru de lemn masiv de culoarea muștarului. Pe pat o cuvertură din cele înflorate. Mai mult ca sigur că aici era un dormitor pentru doctorii care făceau de gardă noaptea.

Înăuntru o femei tânără vorbește la telefon. Presupun că e medic. Are câteva hârtii în mână. „Da, avem donatorul! Da, au fost de acord. Da ,familia a semnat acum. Da, probabil. Pot merge la recoltare mai târziu…Nu, e pe aparate…o scoatem mai târziu…”

M-am uitat din nou spre ușa unde dispăruse femeia. Cine să fi fost? Soțul, un copil? Probabil cineva foarte apropiat, după cât de greu se desprinde de hârtiile alea din mână doctoriței. Sora, aveam să aflu mai târziu…  Nimic nu arată ca în filme. Nimic nu e alb, nimic nu e strălucitor. Aparatele nu-s lucioase, nimeni nu păstrează un moment de tăcere. Nu e muzică tristă pe nicăieri. Doar în jur asistentele și infirmierele își continuă alergătura crâncenă între paturi. Atât se vede când se pune capăt unei vieți ca să înceapă alta.

Mulțumescul acela rostit de două ori, mi-a rămas în cap. Oare pentru ce-o fi mulțumit? Tocmai se despărțea de cineva drag. Ce se petrece în sufletele oamenilor ajunși aici. Dar în cele ale căror oameni așteaptă. Ce dureri trebuie să treci când te despărți… Ce dureri trebuie să treci atunci când aștepți.

Nu știu să descos scandalul transplantului din România. Cred că sunt spitale în care se poate face transplant, așa cum spun doctorii. Cred că avem condiții proaste spre inexistente pentru post-transplant, așa cum spune ministrul. Nu cred că europenii ne fură organe, ci dimpotrivă. Și sunt convins că undeva este o bătaie pe bani mulți. 

De aceea, e nevoie de transparență, proceduri clare și grijă atunci când vorbim de acești oameni. Și respect. Ceea ce acum nu avem

transplant
transplant