M-am apucat de citit ”Cronică de Cotroceni” a Adrianei Săftoiu. Cartea este tot ce-și poate dori un jurnalist pentru că ridică vălul asupra unor întâmplări, decizii și fapte petrecute la cotroceni în timpul mandatului lui Traian Băsescu. O să vorbesc pe îndelete despre ce am citit când voi termina. M-a frapat însă un episod, chiar din debutul cărții, care îi face un pic de dreptate Tatianei Niculescu-Bran, primul purtător de cuvânt al lui Iohannis. Puțină dreptate pentru un act de sinceritate, bine intenționat. Așadar, ce spune Adriana Săftoiu aflată în primele zile la Cotroceni?

8 ianuarie 2005. Interiorul Cotrocenilor arată a sediu de gospodărie comunală. Personalul, în general, lucrează în birouri cu pereți pătați, scrijeliți până la glet, cu mobilier metalic. La ferestre-draperii prăfuite, din materiale opace, care mi-amintesc de romanele triste rusești. Tapițeria e uzată, decolorată, cu un fir auriu, smuls sau rupt pe alocuri. În sala de presă sunt patru calculatoare, fără conexiune la internet. Ziiariștii îmi recalmă că nici măcar Windows 200 nu este instalat. Monitoarele sunt așezate pe niște mese uzate, care par de dinainte de revoluție.

Ce zice Tatiana Niculescu-Bran 10 ani mai târziu?

”Multe birouri mai păstrează încă mobilierul vetust din vremea comunismului, covoare înflorate pe fond roşu închis, perdele grena, canapele cu perne de catifea de un gust îndoielnic şi, peste toate, mirosul îmbâcsit al hotelurilor comuniste. Te aştepţi ca, dând la o parte colţul unei cortine care acoperă o uşă, să găseşti, expus la loc de cinste, vreun portret al lui Nicolae Ceauşescu. Pe holuri, doamne în halate au aerul că trebăluiesc de zor. Nişte oameni copleşiţi de respect deschid şi închid uşi. Unde sunt portari ceremonioşi, te-ai aştepta să fie şi pitari, paharnici, medelniceri, stolnici ori cluceri. (…)”

Diferența este că Adriana Săftoiu a avut experiența cât să nu facă aceste observații în public, deși le-a văzut foarte bine. A intuit mult mai bine posibilele reacții ale societății românești și la ce se poate expune. Sau poate relevanța lor în contextul general. Sentimentul uman este însă același și este prezent acolo. Și nu înțeleg de ce ne este atât de greu să-l acceptăm dacă este transmis direct în spațiul public. Și ne concentrăm asupra transmițătorului și nu asupra conținutului. Nu am vorbit cu Adriana Săftoiu despre carte sau despre acest fragment, dar vreau să trăiesc cu impresia că acea corectitudine și franchețe care au caracterizat-o mereu au determinat-o să-l adauge la text după spusele Tatianei Niculescu. Dacă nu, cu atât mai bine.