Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Să fii român nu e o calitate profesională

Hagi simte că le spune pe alea drepte la nervi. Când își dă drumul la gură le spune din suflet. Și cred că o grămadă de lume îi și dă dreptate. În definitiv, Hagi și-a căpătat dreptul să zică ce vrea el. Are succes în România și pentru România. Și muncește al naibii de mult. Față de cei care o ard pe aici știindu-le pe toate, Hagi chiar are ce pune pe masă.

Ieri, Hagi aproape c-a luat bătaie de la un cetățean de 20 de ani, de culoare, jucător la o echipă adversă. Și omul a explodat de furie. ”Au venit străinii în România care mă înjură. Și la ei și aici. M-au înjurat. Ei, străinii. Măcar de-ar fi străini valoroși. Nu să mă înjure…La mine acasă!”

Citește mai mult

1325171
1325171

Ce ne mai unește pe noi de 1 Decembrie

Complicat 1 Decembrie. A mai fost și ”întâmplarea”, cum ar zice domnul președinte c-a picat în campanie electorală. Dar cred că fix așa am fi fost și în afara ei. Divizați, plini de ură, fără milă unul la adresa celuilalt. Că ne-am fi împărțit amarnic și că fiecare ar fi zis de celălalt că e măcar ”mult mai prost.”

De 1 Decembrie ne-am certat de la paradă, ne-am certat de la penali. Ne-am certat de la regulile paradei și de la invitați. De la ”infiltrați” până la controale, de la bugetul apărării, până la cel al sănătății. Ne-am certat de la Iliescu la Băsescu. Bine că l-am ignorat pe Constantinescu. 

Citește mai mult

parada-de-1-dec
parada-de-1-dec

Sper că nu aveți teme zilele astea

N-am mai văzut o seară de marți fără teme de când eram mic, cum s-ar spune. M-am bucurat să-mi văd copilul făcând pur și simplu ce vrea el în casă, experimentând chiar noțiunea de joacă. Mi-a părut rău că nu am eu timp să stau cu el. 

Lipsa asta de teme nu se datorează recentului Ordin de Ministru care stabilește noua durată a temelor la două ore. Cred că nici a avut timp să intre în toate școlile. E o coincidență cu mini-vacanța de 1 Decembrie. Dar m-am bucurat. 

Citește mai mult

shutterstock_410000497
shutterstock_410000497

Transplantul este pentru oameni, nu pentru campanie electorală

Secția ATI de la Bagdasar Arseni are un culoar lung înainte de a intra în salonul propriu-zis. De-a stânga sau de-a dreapta sunt mici oficii sau birouri și câteva salonașe  de câte 2-3 paturi. Acolo făceam plimbări seara, pentru recuperarea mersului.

Într-una din seri, drumul mi-a fost blocat de o doamnă, nu pacientă, ci „aparținătoare” cum li se spune acolo, care ieșea cu spatele dintr-unul din birouri.  O femeie de peste 50 de ani, îmbrăcată cu un cojoc pe ea și cu părul prins într-o plasă. Avea un trup masiv și făcea pași mici către ieșirea din secție. „Mulțumesc, mult, doamna doctor, mulțumesc mult!” În stânga și în dreapta sa, două femei mai tinere parcă o duceau de brațe, venind tustrele cu fața spre mine: „Hai mamă, lasă, las-o pe doamna. Să mergem!Vino!” Dar femeia parcă nu se dădea plecată. Ceva o trăgea înapoi, ca o treabă nerezolvată sau ceva ce trebuie să îndrepte. Greu , încet și-a întors trupul către ușă, ieșind parcă mai mult dusă de cele două fete.

Ușa biroului a rămas deschisă. Înăuntru o masă precum cele din unitățile militare, pe vremuri, cu picioare de fier și tăblia acoperită de furnir. Pe masă o geantă neagră și un fular de damă aruncat lângă ea  Pe jos linoleum din ăla verde de spital.  În camera mai era și un pat cum mai văzusem pe vremuri la mama, cu un cadru de lemn masiv de culoarea muștarului. Pe pat o cuvertură din cele înflorate. Mai mult ca sigur că aici era un dormitor pentru doctorii care făceau de gardă noaptea.

Înăuntru o femei tânără vorbește la telefon. Presupun că e medic. Are câteva hârtii în mână. „Da, avem donatorul! Da, au fost de acord. Da ,familia a semnat acum. Da, probabil. Pot merge la recoltare mai târziu…Nu, e pe aparate…o scoatem mai târziu…”

M-am uitat din nou spre ușa unde dispăruse femeia. Cine să fi fost? Soțul, un copil? Probabil cineva foarte apropiat, după cât de greu se desprinde de hârtiile alea din mână doctoriței. Sora, aveam să aflu mai târziu…  Nimic nu arată ca în filme. Nimic nu e alb, nimic nu e strălucitor. Aparatele nu-s lucioase, nimeni nu păstrează un moment de tăcere. Nu e muzică tristă pe nicăieri. Doar în jur asistentele și infirmierele își continuă alergătura crâncenă între paturi. Atât se vede când se pune capăt unei vieți ca să înceapă alta.

Mulțumescul acela rostit de două ori, mi-a rămas în cap. Oare pentru ce-o fi mulțumit? Tocmai se despărțea de cineva drag. Ce se petrece în sufletele oamenilor ajunși aici. Dar în cele ale căror oameni așteaptă. Ce dureri trebuie să treci când te despărți… Ce dureri trebuie să treci atunci când aștepți.

Nu știu să descos scandalul transplantului din România. Cred că sunt spitale în care se poate face transplant, așa cum spun doctorii. Cred că avem condiții proaste spre inexistente pentru post-transplant, așa cum spune ministrul. Nu cred că europenii ne fură organe, ci dimpotrivă. Și sunt convins că undeva este o bătaie pe bani mulți. 

De aceea, e nevoie de transparență, proceduri clare și grijă atunci când vorbim de acești oameni. Și respect. Ceea ce acum nu avem

transplant
transplant

Soros nu ne lasă să ne spălăm pe dinți. Și încurajează violul

Hai sa ne uităm un pic la știrile de la finalul acestei săptămâni. Un Eurobarometru european spune că jumătate dintre români ar găsi o justificare pentru viol. De la haine provocatore la acceptarea însoțirii acasă. Nu vă faceți griji. Modelul cultural se aplică la jumătate din estul Europei.

Un eșec masiv al educației de la noi. Și aia de la școală și aia de acasă. Cu atât mai surprinzător cu cât pe aici se fac ore de religie și de educație civică. Este un eșec al civilizației noastre profunde. Și o dramă.

Citește mai mult

soros
soros

Gerrard a fost mai mare ca Liverpool

Un semn neașteptat că îmbătrânești vine de pe terenul de fotbal. Vine atunci când eroii tinereții și copilăriei tale încep să se retragă. ”Să pună ghetele în cui”, cum plastic se spune și probabil nu se face vreodată. Primul semn a venit mișelește în 2013-2014 când au plecat deodată la cabine Nesta, Seedorf, Henry, Rivaldo, Juninho Pernambucano, Veron, Giggs, Puyol, Zanetti, Beckham, Scholes, Inzaghi, Shevcenko sau Owen.

Să nu mă înțelegeți greșit. Am mai văzut fotbaliști retrăgându-se. Dar cu ăștia am crescut deodată. Ceilalți erau deja bătrâni. Dar ei sunt colegii mei de generație. Pe Raul l-am prins în liceu. În al lui și al meu. Puștiul înșira goluri la Real, în vreme ce noi înșiram teze la matematică.

Citește mai mult

Cazul jucăriilor. The Sun aproape că are dreptate

Am stat de vorbă cu Timeea Jurj, femeia care a apărut în The Sun asamblând jucării alături de copiii ei. De la ora la care am vorbit, până acum, Parchetul a anunțat că anchetează acest caz. O posibilă acuzație ar fi aceea că familia cu pricina și-a traficat copii, în sensul exploatării lor prin muncă forțată. 

Ea merită ascultată cu atenție pentru lămuririle pe care le dă și mai ales pentru cele care nu le dă în timpul interviului. Încep să-mi formez convingerea că de data asta englezii nu au dat un rateu complet.

Citește mai mult

nintchdbpict0002836975372
nintchdbpict0002836975372

Cea mai bună analiză despre America lui Trump

Trump a anunțat ieri programul scurt. Ce să vezi, nu ne privește. Nu ne privește nici măcar la nivel european. America este departe, are alte priorități și trebuie să încercăm să o înțelegem. Întâi de toate, ce zice cetățeanul-președinte.

Citește mai mult

Mica poveste a unei fotografii care face istorie

O să las fotografia asta aici să mă pot întoarce la ea din când în când. Facebookul este volatil. Lucrurile bune și frumoase se pierd de cele mai multe ori printre valurile de răutăți pe care le spunem acolo. Așa că o las aici, ca pe un lucru bun, de preț. 

Fotografia este  de la meciul de handbal CSM București-Midjtylland, meci mare de Liga Campionilor. Și nici nu poate să fie altfel decât mare când aici joacă echipa campioană a Europei. Iar secvența asta, care are câteva minute bune, are o mică poveste.

Citește mai mult

poza-handba
poza-handba

Corectitudinea politică a murit. Deci, ”țiganii nu e oameni”

Alina stă la coadă la o covrigărie de la Lujerului. Nu e multă lume, nu e tocmai ora cea mai aglomerată. În fața ei, o tânără, un pic trecută de 20 de ani, cu un copil mic, poate la 4-5 ani. În spate, un domn cum ar veni, trecut de 50.

Fata e bine îmbrăcată, e curată, vorbește politicos cu fetele de la covrigărie. Poate e un pic brunețică, dar nu-ți sare în ochi mai mult decât orice altă locuitoare a Bucureștiului în prag de iarnă. Copilul alege încet din multe feluri de covrigi aflate în galantar. Se mișcă greu și se mai și răzgândește ca un copil de 5 ani care ar vrea să le guste pe toate și nu știe cum.

Citește mai mult

corect-politic
corect-politic